A fost ce-a fost: dacă n’ar fi fost, nu s’ar povestì.
A fost odată un om, care erà bogat de nu-și mai ținea seama bogățiilor.
Aveà ogradă largă de se puteau învârtì în ea de șapte ori câte șapte
care cu patru boi, iar împrejurul ogrăzii erau case cu lărgime, hambare
și șuri, grajduri și șoproane și fel de fel de alte olate; aveà țarini
întinse, vii și livezi, crânguri și fânețe; aveà boi de jug și cai de
ham o mulțime, vaci cu lapte cireadă întreagă, turme de porci, de oi și
capre; nici că se poate spune ce n’avea, căci în belșug îi erau toate.
Pe deasupra îi mai făcuse Dumnezeu parte și de trei feciori, tot unul și
unul: cel mai mare numai el ca el, cel mezin să-i cauți pereche, iar cel
mai mic, Petrea, și mai prostănac, căci, de! – ori și cât ar fi trăit în
lume, el tot mai mic, tot prâsle rămânea.
S’a nimerit, că omul acela, așa bogat, cum erà, a trăit, ca toți
oamenii, cât i-a ținut firul vieții, apoi a murit lăsând cu limbă de
moarte, ca cei trei feciori ai lui să împartă bogățiile rămase frățește
și fără de gâlceavă între dânșii.
«Hm! Ce-i aia!? – întrebă Petrea nedumirit. – Cum se face când se
împarte frățește?
«Cum se face? – răspunse fratele cel mare, care erà și mai cuminte. –
Foarte ușor se face! Impărțeala frățească: iai din toate câte trei,
zici: «Una mie, una ție și una lui» și bagi de seamă, ca toate trei să
fie la fel. – Ai înțeles?».
«Am înțeles, – grăì Petrea dumirit. – Iai, zici și ții odată cu capul să
fie la fel.»
«Pentruca, – adăugă fratele mezin, tot cu minte și el, – nici înșelat să
nu fii, nici pe altul să nu înșeli.
«Nici, nici!» grăì iar Petrea acum de tot dumirit.
După ce i-au făcut dar tatălui lui o înmormântare cum se cuvenea unui om
de seama lui, cei trei frați se apucară să facă împărțeala frățească a
moștenirii ce le rămăsese dela dânsul, «una mie, una ție și una lui».
E însă mai greu s’o faci decât s’o zici.
Lasă că erau atât de multe și de deosebite lucrurile, pe care aveau să
le împartă, încât ei steteau și se uitau zăpăciți unul la altul,
neștiind de unde să înceapă și cum să urmeze, dar mai erà și alta.
«De! – zise Petrea. – Toate sunt ale noastre și-o să le împărțim cum le
vom fi împărțind; unde pun eu însă pe ale mele?»
«Așa e! – grăiră ceilalți doi frați, cel mare și cel mezin, care erau
mai cu minte. – Unde să le pună fiecare pe ale sale?»
Erà lucru apropiat de mintea omenească, că au să împartă, înainte de
toate curtea cea mare și largă, ca să aibă fiecare unde să pună pe ale
sale.
Cum s’o împartă însă?
«Cât mie, atât ție și atât lui», – zise Petrea, care țineà să se
’mplinească ’ntocmai voința tatălui său și știà acum, ce fel să face
împărțeala frățească.
După multă bătaie de cap frații luară între dânșii înțelegerea, ca cel
mai mare, ca mai mare, să se așeze la dreapta, Petre, ca cel mai mic, să
treacă la stânga, iar cel mezin, ca mezin, să rămâie la mijlocul
ogrăzii, apoi începură, mergând Petrea și fratele mai mare spre mijloc,
iară fratele mezin spre Petrea, să-și măsoare fiecare cu pasul său
partea, «unu eu, unu tu și unu el». Când Petrea ajunse pept la pept cu
fratele său mezin, împărțeala erà făcută și avea fiecare, unde să pună
pe ale sale.
Mai rămâneà, nu-i vorba, neîmpărțită bucata dela mijloc, până la partea
fratelui mai mare, dar pe aceasta, ca să nu fie gâlceavă, au împărțit-o
frații mai mari între dânșii.
«Așa! – grăì Petrea, – și-a făcut fiecare partea dreaptă: hai la
celelalte».
«Haid’! – ziseră frații lui.
Fiindcă găinile alergau în toate părțile și nu țineau seamă de
împărțeala făcută, ci râcăiau și ici, și colo, hotărâră să le ’mpartă,
ca să ție fiecare pe ale lui în partea lui.
«Una mie, una ție și una lui», – nu e nimic mai ușor. Rămase însă în
cele din urmă un cocoș: ce să facă cu el?