«Haid’ să-l tăiem, să-l jumulim, să-l frigem și să-l mâncăm!» – grăì
Petrea.
Mai frățească împărțeală nici că s’ar fi putut.
Ii tăiară dar gâtul, îl jumuliră, îl traseră în frigare și-l fripseră.
«Stați! – strigă acum Petrea. – Fiindcă fui mai ’nainte la margine,
lăsați-mă acum pe mine la mijloc».
«Bun! – zise fratele mai mare și-apucă el o pulpă, fratele mezin altă
pulpă, iar lui Petrea îi rămase târtița, – el o aripă cu o parte din
pept, fratele mezin altă aripă cu cealaltă parte din pept, iar lui
Petrea îi rămase gâtul, pe care e, precum se zice, atâta carne, că nu e
nimeni în stare s’o ciugulească toată.
Porniți odată așa, așa au și dus-o strună înainte și le-au împărțit
toate câte erau în casă și ’mprejurul casei, și rațe, și gâște, și
curci, și oi, și capre, și porci, și cai, și boi, și unelte de tot
felul, și lucruri din casă, zile ’ntregi dearândul au tot zis «una mie,
una ție, una lui» și și-a făcut fiecare partea dreaptă, cum se cuvine
între frați.
A rămas în cele din urmă să facă împărțeala casei, a hambarelor și a
șurilor, a grajdurilor și a șoproanelor și a celorlalte olate ce mai
erau împrejurul ogrăzii celei mari.
«Asta e asta! – grăì fratele cel mai mare și mai cu minte. – Cum să
’mpărțim casa, care e mare, frumoasă și cu multă lărgime, dar una
singură!?
«Asta e, vezi, asta! – grăì și fratele mezin. – Cum să-și iee fiecare
partea?»
Petrea se uită mirat când la unul, când la altul.
«Cum!? – zise el. Tot cum le-am împărțit și pe celelalte: una mie, una
ție, una lui și bagi de seamă, ca să fie la fel».
Au sucit-o frații și au învârtit-o, s’au gândit și s’au socotit, au
chibzuit și au răschibzuit și în cele din urmă au ajuns, ca oameni cu
minte, să înțeleagă, că tot nu le rămâne decât să dărâme casele și
hambarele, grajdurile și șoproanele, șurile și celelalte olate și să-și
facă fiecare partea din toate, «una mie, una ție și una lui».
S’au pus dar pe muncă grea și au asudat și azi, și mâine, și poimâine,
dar nu s’au lăsat până ce n’au făcut împărțeala frățească.
«Halal să ne fie! – grăì fratele cel mare și mai cu minte. Mult a fost;
puțin a rămas: să ieșim acum la țarini și la livezi, la vii și la
crânguri, la fânețe și la imașuri».
«Să ieșim! – grăì fratele mezin.
«Să mergem! – grăì Petrea, care înțelegeà și el, că numai asta mai
rămâne.
Nu-i însă chip să-i împaci pe oameni când au să împartă ceva între
dânșii. Chiar frați să fie, ei se gâlcevesc pentru te miri ce lucru de
nimic când li se pune ceva de-a curmezișa.
Au eșit ce-i trei frați și-au început să-și măsoare după rânduiala
făcută odată cu pașii săi partea, «una mie, una ție și una lui». Au
împărțit și via butuc cu butuc, și livezile pom cu pom, și crângurile
copac cu copac și tufă cu tufă, dar, când au ajuns la imașul, unde
păștea cireadă de vaci, s’au încurcat. Au făcut, nu-i vorbă, împărțeala
vacilor și a vițeilor, tot «una mie, una ție și una lui,» «unul ici,
unul colo și unul dincolo.» Mai erà însă și taurul, ăsta singur el în
întreaga cireadă, și taur – să-i tot cauți perechea și să tot alergi și
să n’o poți găsì, și mare, și lat în piept, și puternic în cerbice, și
cu capul mic, și cu coarnele mari și țapoșe, și cu niște ochi mari,
încât să te uiți în ei și s’o rupi la fugă. S’alergi pe la toți
împărații și asemenea taur n’o să găsești.
«Dar cu ăsta ce facem?» – întrebă fratele, mai mare care știà, ce va să
zică un taur frumos, – fală în lume – nu altă.
«Asta-e, vezi, ce facem cu ăsta!?» grăì fratele mezin, care știà și el.
«Ce să facem!? – răspunse Petrea. – Ce am făcut cu cocoșul: îl tăiem, îl
jupuim, frigem și-l mâncăm.»
«Ferit-a sfântul! – strigară cei doi frați mai mari într’un glas. –
Cocoșul e cocoș, iar taurul e taur!»
Ba că da, ba că nu; mai unul una, mai altul alta: ținea fiecare ca
taurul să rămâie întreg și să fie al lui și numai al lui, și s’ar fi
încăierat în cele din urmă frații dacă nu i-ar fi dat Dumnezeu lui
Petrea un gând bun.
«Știți ce!? – grăì dânsul. – S’o lăsăm la un noroc. Să ne zidim fiecare
câte un grajd și, când grajdurile vor fi gata, să-i dăm taurului drumul:
în al căruia grajd va intrà, al aceluia să fie!»
«Așa să facem!» – ziseră ceilalți doi, care nu se îndoiau nici unul,
nici altul, că va ști să potrivească lucrurile așa, ca taurul în
grajdiul său să intre.
Fratele cel mai mare, isteț mare minune, căută dar pe cei mai vestiți
zidari și meșteri de tot felul și se învoì cu ei, ca să-i zidească un
grajd frumos cum n’a mai fost, cu fel de fel de turnulețe și floricele,
încât taurul să alerge cu ochii închiși la el după ce-l va fi văzut.
Fratele mezin nu se lăsă nici el mai pe jos, ci trase cu ochiul, ca
grajdiul să-i fie pe cât se poate mai și mai decât al fratelui său mai
mare.
Petrea, prostănac, cum erà, trăgea și el cu ochiul și stătea buiguit, nu
știà cum să înceapă, cum să urmeze mai departe și amânà lucrurile de azi
pe mâine. De geaba-i dedeau zor ceilalți doi, căci el zicea mereu:
«Grija mea! – De mine să nu vă doară capul!»
După ce frații mai mari își isprăviră fiecare grajdul, mare frumusețe
amândouă, încât nu mai știai ce să zici, ei nu mai voiră să aștepte și
nu-i rămase lui Petrea decât să-și facă și el în pripă ceva ce seamănă a
grajd. Se duse dar în crângul lui, tăiè câți-va copaci, încărcă vre-o
trei care de crăci cu frunzar și-și alcătuì în pripă un fel de covergă
cu pereții de frunzar și cu acoperișul de șovar verde.
Râdeau frații lui în pumni, dar și lui îi râdea inima de bucurie când se
uità la verdeața cea frumoasă.
Dar când au adus taurul și i-au dat drumul la mijloc, între cele trei
grajduri, și l-au lăsat să-și aleagă după plac adăpostul!?
Erà zi de vară, caldă și cam cu zăduf; musculițele de tot felul deteră
din toate părțile năvală asupra bietului de dobitoc, care clătinà mereu
din cap și se apărà, cât puteà, făcându-și vânt cu coada. Orișicât de
frumos și de puternic, el tot fire de bou aveà și nu vedeà nici
turnulețele, nici floricelele, ci se plimbă câtva timp mai încoa, mai
încolo prin curte, apoi o luă drept spre umbra de verdeață și intră în
coliba lui Petrea, dar intră, încât nici cu biciu de foc nu l-ai mai fi
putut scoate.
Cei doi frați, cel mare și cel mezin, rămaseră ’ncremeniți, arși,
fripți.
«Prost dobitoc! – grăì cel mai mare. Care va să zică – s’a mântuit: a
intrat, Petre, la tine și al tău e».
«Asta e, vezi, asta! – grăì cel mezin. A luat-o prostește și n’ai ce
să-i mai faci».
Nu degeaba se zice, că prostul și norocul umblă pe același drum și la
tot pasul se întâlnesc.
Mare cătran pe cei doi frați mai mari când îl vedeau pe Petrea
fălindu-se cu taurul lui! Lasă că râvneà fiecare la el, dar nic că erà
așa frumusețe de taur pentru mutra unui prostănac ca Petrea. Ce să facă
el? – cum să-i poarte de grije!?
«Măi, Petre, – grăì fratele mai mare. – Hai să facem una, ca să fie
făcută: dă-mi taurul mie, că-ți dau pentru el a patra parte din partea
mea».
«Atâta dau și eu, ca să mi-l dai mie! – strigă fratele mezin, – că om
sunt doară și eu».
Petrea se uită zăpăcit când la unul, când la altul din frații lui. Ar fi
dat, ca să nu fie gâlceavă, cu dragă inimă taurul, dar nu știà, căruia
dintre amândoi să-l dee, căci împărțeala fusese făcută frățește și a
patra parte a unuia erà întocmai a patra parte a celuilalt.
«De! – ce să fac? zise el. – Care dă mai mult, acela să-l aibă și să-l
stăpânească».
«Dau jumătate!» strigă fratele mai mare.
«Dau și eu tot jumătate!» strigă cel mezin.
«Dau trei pătrimi!» strigă iar cel mare.
«Dau și eu tot atât! se îndărătnicì cel mezin.
«Dau tot ce am!»
«Dau și eu!».
Așa sunt oamenii când se îndrăcesc: chiar frați să fie, nu se dau, nu se
lasă, și dacă fratele cel mai mare și-ar fi dat și căciula pe deasupra,
și-o dedea și cel mezin pe a lui. Pace și înțelegere frățească nu mai
erà cu putință decât dacă Petrea-și păstrà taurul.
Ba nici așa.
De câte-ori Petrea-și scotea taurul la pășune și frați-l vedeau, cearta
erà gata.
Erà destul ca fratele mezin să se uite la el pentru ca fratele mai mare
să se facă pară de foc și să-i strige.
«Ce te uiți așa!? – Degeaba, că nu e al tău!».
«Dar nici al tău!» – răspundea fratele mezin, iar de acolo înainte
cearta se înteția și se nădea, încât îi prindea noaptea ocărindu-se unul
pe altul.
Iar dacă nu se uità fratele mezin la taur și se făcea, că nu-i pasă,
fratele mai mare crăpà de necaz și strigà:
«Nu-l vezi? – chiorule!»
«Las’ că-l vezi tu» – îi răspundea celalt și iar se înteția și se
înnădea cearta.
«Vai de maica mea! – își zicea Petrea. – Mare pacoste taurul acesta! –
Ce să fac cu el, ca să scap de gâlceavă!? – Tot mai bine ar fi fost să-l
tăiem, cum am zis eu».
Vai ar fi fost însă de capul lui, dacă s’ar fi încumătat să-i pună
cuțitul în piept, căci l-ar fi făcut miș-fărămiș fratele mai mare și cel
mezin.
«Am, – zise el, – să-l duc la târg și să-l vând, ca să scap de el, celui
ce-mi va da mai mult».
Așa a și făcut.
Intr’o dimineață, când l-a scos la pășune, nu l-a mai oprit la vaci, ci
a plecat cu el la târg, ca să-l vândă.
Petrea la târg! – Mare încurcătură! – Să-i zici «prostul târgului» și nu
alta.
Nu mai fusese adecă Petrea la târg, nu știà, ce e târgul și cum se
târguiesc oamenii: știà numai așa, din auzite, că la târg e multă lume
și încă mai multă vorbă, că unul întreabă, iar celălalt dă răspuns și că
cel ce vrea să vândă mai scade din preț, dacă nu i se dă cât cere.
«Las’ pe mine, că știu eu, – își zise el. – Pe mine n’are nimeni să mă
prostească.»
Apucând drumul de țară, care ducea spre târg, el mergea a’ndelete ca
omul care n’are grabă și știe să-și facă treaba, taurul înainte și el pe
urma lui, taurul mugind din când în când, iar el ici șuerând, ici
cântând din frunză.
Dela o vreme începù să întâlnească oameni, care se întorceau dela târg.
«Bun întâlnit, vere! – îi zise unul mai doritor de vorbă. – Frumos taur!
– Îl duci la târg? – Ți-e de vânzare? Ce ceri pe el?»
«Hait! – am sosit în târg!» – își zise Petrea… Acum ține-te bine și nu
te da.»
«Mulțam Dumitale! – îi răspunse apoi drumețului. – Mi-e și-l duc și cer
o mie de lei și o sută de gologani și zece parale, – și cer atât, ca să
am de unde să mai las».
«Mulți bani, dar și taurul e frumos», – îi răspunse omul, care n’avea
gând să cumpere, și-și căută de drum.
Peste puțin se întâlnì Petrea cu alt om.
«Așa-i la târg: unul pleacă și altul vine», – își zise el.
«Frumos taur! – grăì și acesta. – Ți-e de vânzare și-l duci la târg: ce
ceri pe el?»
«Nouă sute nouă-zeci și nouă de lei și nouă-zeci și nouă de bani și nouă
parale, răspunse Petrea, ca să arate, că știe să se se târguiască.
Drumețul se uită cam cu coada ochiului la el și-și căută de drum.
Iar se ’ntâlnì apoi Petrea cu alt drumeț și cu iar altul, la fiecare pas
cu câte unul, cu mulți de-a rândul, și toți ziceau, că e frumos taurul
și-l întrebau, ce cere pe el, iară el, om, care știe să se târguiască,
scădea mereu din preț și-a tot scăzut până ce nu mai aveà ce să scadă.
«Mare bucluc pe capul meu taurul acesta! – își zise el amărît. – Toți
întreabă, dar nici unul nu stă la târg. Ce va fi având taurul acesta de
nu vreà nimeni să-l cumpere!?»
Ar fi fost în cele din urmă ’n stare să-l dee și de pomană – numai să
scape de el.
Iată, în sfârșit, și unul, care voia în adevăr să-l cumpere.
Acesta se sucì, se ’nvârtì ’mprejurul taurului.