(POVESTE)
I se urâse și lui Păcală să tot umble răsleț prin lume, așa fără de nici
o treabă, numai ca să încurce treburile altora și să râză de prostia
oamenilor. Se hotărî dar să se facă și el om așezat ca toți oamenii de
treabă să-și întemeieze casa lui, să-și agonisească o moșioară, – vorbă
scurtă, – să se astâmpere odată.
Și fiindcă Românul zice, că nu e nicăiri mai bine ca în satul lui,
Păcală se întoarse și el în satul lui și începù cum încep toți oamenii,
care n’au nimic, adecă făcù ce făcù de-și agonisì o vițelușă și o
trimise la pășune în izlazul satului.
Căci așa se face averea.
Păscând, vițelușa se face vițea, vițeaua se face junincă, juninca se
face vacă, vaca fată, iar vaca cu vițelul o vinzi, ca din prețul ei să
cumperi șapte vițelușe și să le trimiți și pe ele la pășune în izlazul
satului.
De ce e oare islazul islaz, dacă nu pentru ca să-l pască vițelușele
oamenilor?
Păștea dar vițelușa lui Păcală, păștea, și cu cât mai mult păștea, cu
atât mai vârtos creștea, încât nu erà în tot satul vițea, care s’o
întreacă, iar când ajunse și ea vițea, nici junincele nu se puteau
potrivì cu ea.
«Măi! – ziceau vecinele lui Păcală, – ce lucru să mai fie și ăsta?
vițeaua asta ne întrece pe toate! Ce-i va fi dând oare să mănânce? Ce
soi o fi de crește așa de frumos?»
Nu erà nici soiul vre-unui soiu deosebit, nici hrana mai de-a cătarea;
vițeaua erà însă vițeaua lui Păcală, iar Păcală își căutà de treabă,
n’avea vreme s’o mai păzească și să nu rupă câte odată și din holdele
oamenilor.
Ajungând junincă, vițeaua lui Păcală se făcù stăpână pe întregul hotar.
Umblà și ea, cum umblase și stăpânul ei mai nainte de a se fi
astâmpărat, și unde n’o căutai, acolo dedeai de ea, mai prin lanul de
grâu, mai prin porumbiște, mai știe bunul Dumnezeu pe unde.
Iară Păcală li se plângea oamenilor, că prea i s’a făcut răsleață
juninca și că are treabă și nu poate umblà după ea.
Nu-i vorbă, oamenii s’ar fi plâns și ei, dar nu mai aveau cui să i se
plângă, când Păcală îi luà pe dinainte și li se plângea de te prindea
mila de el.
Când văzură dar, că juninca lui Păcală în curând are să fie vacă,
oamenii se puseră pe gânduri. Știau ei, cum au să urmeze lucrurile mai
departe. Vedeau parcă cele șeapte vițelușe, cum se fac vițele, juninci,
cum ajung în cele din urmă vaci și ele, și cum le vinde Păcală și pe ele
și se întoarce dela târg cu o spuză de vițelușe, toate flămânde, toate
pornite din fire să se facă vițele, juninci și vaci în cele din urmă.
«Măi! – strigară ei, – ăsta ne mănâncă și urechile din cap cu vițelușele
lui, ne seacă, ne face întregul hotar bătătură».
Dar ce puteau să-i facă lui Păcală? El nu erà de vină și avea treabă, nu
putea să-și piardă vara umblând după coada junincei.
Se sfătuiră dar între dânșii și iar se sfătuiră, se tot sfătuiră, până
ce n’ajunseră a se dumirì, că toată carnea, pe care a pus-o vițelușa, ca
să se facă vițea și din vițea junincă, e carne adunată din nutrețul de
pe hotarul lor, adecă după toată dreptatea carne din carnea, care ar fi
fost să fie a lor și numai pielea e a lui Păcală, fiindcă piele avuse
juninca și când venise ca vițelușe în sat.
Dumiriți odată astfel, tăiară juninca, îi luară carnea și o mâncară,
iară pielea o aruncară peste gard în curtea lui Păcală.
Nu-i vorbă, a fost cam scurtă socoteala aceasta, dar în satul lui Păcală
multe se întâmplă.
Păcală, – de! ce să facă?
Dacă ar fi voit, ar fi găsit el ac pentru cojocul sătenilor; el însă nu
voia. Avea tragere de inimă pentru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii
din satul lui nu putea el să-i încurce, cum ar fi încurcat – a bunăoară
pe oamenii din satul lui Tândală.
Intinse dar pielea să se usuce, iar după ce se uscà, o luă în vârf de
băț și plecă cu ea la târg, ca s’o vânză.
Așa ajunse Păcală iar pe drumuri.
Se duse și tot se duse mereu, de dimineață până la prânz și dela prânz
până seara. Când erà pe înserate, el se oprì într’un sat dela marginea
drumului și se uită împrejurul său, ca să-și găsească vre-o casă, la
care să mâie, vre-o văduvă ori vre-o femeie, al căreia bărbat nu-i
acasă.
Nu poate – că – Doamne ferește, – ce, dar Păcală, ca om umblat prin
lume, știà că sunt fricoase femeile, li se urăște așa singure și sunt
bucuroase de oaspeți, numai ca să știe, că e peste noapte picior de om
la casa lor.
Și găsì Păcală chiar mai la marginea satului o femee, al căreia bărbat
se dusese la pădure să aducă lemne. Nu-i vorbă, muierea îi spunea mereu,
că teacă, că pungă, că nu-i este bărbatul acasă, că ce va zice lumea;
Păcală ținea și el să rămână așa într’un unghiu al casei, într’un șopron
în pridvor, unde o fi, numai ca să nu fie casa pustie. N’avea biata
muiere încotro, trebuì să-l primească, dar îi și spuse să se culce și să
doarmă, c’o fi ostenit de drum, sărmanul de el!
«Ce-o să mai fie și asta?!» grăì Păcală.
El știà, că muierile sunt și vorbărețe, și doritoare de a le ști toate
câte sunt în cer și pe pământ; iar muierea aceasta nici nu-i povestia
nimic, nici nu-l întrebà, de unde vine, cum a umblat, ce-a mai făcut, ce
mai știe… Aici trebuia dar să fie ceva la mijloc, și Păcală în loc de a
dormi, trăgea când cu ochiul drept, când cu cel stâng, ca să vază cele
ce se petrec în casă și împrejurul casei.
Nici nu se înseră bine, și muierea începù să fiarbă, să frigă, să coacă,
să gătească fel de fel de mâncări, și plăcinte, și un purcel fript, și o
coastă opărită cu varză călită. – Și apoi rachiuri și apoi vinuri. –
Ospăț nu alta.
N’ar fi fost Păcală om pățit, dacă n’ar fi știut, că toate aceste nu
pentru bărbatul ei le făcea muierea cea harnică, fiindcă mai erà și ea
gătită ca de nuntă.
Nici nu le făcea pentru bărbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe
care-l așteptà nevasta cum își așteaptă fetele mari pețitorii, eșind
mereu în ușă și în portiță, ca să vază, dacă vine, dacă nu mai vine,
dacă întârzie, dacă sosește.
Nu care cumva să crează cineva, că – Doamne ferește ce! – Nu! – ci
fiindcă vornicul erà cel mai de frunte om în sat și nu putea să-l
primească la casa ei ca pe ori și cine, iar peste zi vornicul, om cu
multe treburi, nu putuse să vie, ci le făcea cinstea acum – mai pe
seară.
Alt nimic nu erà la mijloc. – Doamne ferește!
Erà gata nevasta cu toate: purcelul erà frumos și rumen de-ți pocneà
șoricul în dinți, costițele erau opărite, varza erà călită, plăcintele
abureau, rachiul erà așezat pe masă, vinul stetea în apă rece, – nu mai
lipsia decât dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, când deodată, –
să te miri, nu alta, – se întoarse bărbatul. I se frânsese, sărmanul de
el, o osie în drum, și nu-i rămăsese de cât să se întoarcă, să pună altă
osie la car și să plece mâne din nou la pădure.
Muierea bună și credincioasă își cunoaște bărbatul după mers, din tușite
și strănuturi, ba chiar și din pocnetele biciului, iar nevasta, la care
își luase Păcală conac, erà și ea muiere bună și credincioasă. Ea își
cunoscù bărbatul din scârțiitul roatelor dela car, iar scârțiitul
roatelor se auzià de departe, destul de departe, pentru ca o muiere
harnică, precum erà dânsa, să-și rânduiască treburile.
Ea luă purcelul cel frumos și rumen și-l ascunse iute-iute după cuptor,
luă plăcinta și o puse iute-iute pe cuptor, luă costițele cu varză
călită și le vârî în cuptor, mai vàrî tot iute-iute și rachiul sub
perina dela căpătâiul patului, iar vinul sub pat, și pe când carul cu
boii intrà în curte, toate erau în cea mai bună rânduială.
Nu poate că Doamne ferește ce! – dar de! – tot erà mai bine să nu afle
bărbatul.
Văzându-se acasă, bărbatul, ca tot omul păgubaș, începù să se plângă,
nevasta ca toată muierea bună și credincioasă, îl mângâia cu vorbe bune,
iar Păcală, ca tot omul cum se cade, eșì și el din unghiul lui, ca să-i
spună stăpânului de casă, că e și el aici, să-i ceară iertare, că a
îndrăznit și să-l mai roage și pe el de conac.
«Fă, muiere, – grăì bărbatul, după ce se mai încălzì în cuibul lui, –
mie mi-e foame; n’ai tu ceva de mâncare?»
De! ce să-i faci? omul flămânzește la drum. Nu-i vorbă, mai erà în
traistă merindea, pe care o luase la drum; dar acasă la el omul nu
mănâncă bucuros merindea, cu care se întoarce din drum.
«Vai, săraca de mine! – răspunse nevasta, – dar de unde să am? Eram să
te aștept pe mâne. O să-ți fac însă o mămăliguță bună, ca s’o mănânci cu
o zămuță de usturoiu».
«Mămăliguță să fie!» – grăì bărbatul.
Când e flămând, omul se bucură și de mămăligă.
Om umblat prin lume, Păcală știà, că o să-l poftească și pe el la cină,
ca să mai stee de vorbă, și nici că-i părea rău lui Păcală, fiindcă tot
drumeț erà și el, tot flămând – ca ori și ce om sosit din drum.
Și cum steteau de vorbă în vreme ce nevasta gătia mămăliguța, Păcală,
care nu erà cap sec, se gândia mereu, cum să facă el, ca să nu mănânce
mămăligă, ci purcel fript, frumos și rumen de-ți pocnește șoricul în
dinți, costițe cu varză călită și plăcinte de cele bune; cum ar face, ca
să bea o gură de rachiu și să guste măcar odată din vinul cel vechiu.
Și – lasă pe Păcală, că nu e nici el de ieri de alaltăieri! Simțise
odată mirosul, – și grija lui mai departe.
Ca om drumeț își ținea bățul la îndemână, iar pielea cea de junincă,
marfa lui, toată averea lui, îi erà la picioare.
El se încruntă odată și trase așa cam pe furiș cu bățul în piele.
Bărbatul se cam mirà, că ce va fi având cu pielea, dar nu zise nimic. Al
lui erà bățul, a lui erà pielea: treaba lui erà ce făceà cu ele.
Peste câtva timp Păcală iar trase una cu bățul, ba mai se și răstì la
piele: «Ține-ți gura, slut-o!»
Bărbatul iar tăcù.
Păcală dete de a treia oară și acum se răstì și mai rău.
«Ce ai cu pielea aceea?» – întrebă omul nostru.
Păcală mai dete din umăr, mai se codì, mai se rugà de iertare, că nu
poate să spună.
«Apoi, – grăì el cam cu anevoe în cele din urmă, – piele-ar fi de piele,
dar, așa cum o vezi, nu e piele, ci prooroc, care știe toate cele
neștiute și vrea mereu să spună lucruri de nespus».
«Și ce vrea să spună?» – întrebă mirat bărbatul.
«Uite! – grăì Păcală și puse urechia la piele. – Mare minune! – Zice să
cauți la căpătâiul patului, c’o să găsești rachiu».
Bărbatul căută și găsì.
«Mare minune! Cine l-o fi pus oare?»
«E taină!… răspunse Păcală asta nu se poate ști».
«Și ce mai zice proorocul?»
«Să cauți după cuptor, că vei găsì un purcel fript», – zise Păcală, după
ce puse iar urechea la piele.
«Auzi d-ta lucru ciudat! – Ce mai zice proorocul?»
«Caută sub pat că găsești vinul».
Astfel înainte – până ce nu ieșiră la iveală costițele și plăcintele,
încât numai de-un drag să te uiți la masa încărcată și să te așezi la
ea.
Se mirà bărbatul, se mirà mai vârtos nevasta, s’ar fi mirat satul
întreg, dacă ar fi fost de față; numai Păcală nu se mirà, fiindcă el își
cunoșteà marfa și știà de ce e bună.
«Apoi de! – zicea el mereu, – ăsta-i prooroc, nu fleac, și-ți scoate și
cârtița din fundul pământului!
Va fi fost ori nu așa, destul că Păcală s’a săturat ca un pașă turcesc,
încât abia-l mai țineau curelele.
«Bună treabă proorocul ăsta! – grăì bărbatul nevestei, după ce se sătură
și el. – Nu cumva ți-e de vânzare?»
«Doamne ferește! – îi răspunse Păcală. – Cum aș puteà eu să vând un
lucru ca acesta? – Se poate?!»
«Dar dacă ți-aș da un preț bun?»
«Auzi vorbă! – Preț bun? – Un prooroc ca ăsta e lucru neprețuit».
Doritor cum erà de a se hrănì bine și de a ștì totdeauna cele ce se
petrec în casa lui, omul nostru îl apucă pe Păcală la târg. Ii dete la
început o pungă de galbeni, apoi două, apoi trei și așa mereu înainte
până la șapte pungi, bani frumoși chiar și pentru un om mai bogat decât
Păcală.
«Fiindcă văd și văd, că ții cu orice preț să cumperi proorocul, – grăì
Păcală, muiat, – o să-ți fac după dorință, dar nu pentru bani, ci
fiindcă m’ai primit la casă, m’ai poftit la masă și mi-ai zis o vorbă
bună. Noroc să ai de ea!»
Așa grăì Păcală și-i dete pielea cea de junincă, pentru ca să iee cele
șapte pungi de galbeni, – mulți bani chiar și pentru un om mai bogat
decât Păcală.
Și nu erà pe lumea aceasta om mai fericit decât bărbatul nevestei,
fiindcă putea de aici înainte să știe toate cele ce se petrec în casa
lui și să se mai și hrănească bine.
Iar Păcală, după ce-și vândù pielea și puse bine banii, se culcă să
doarmă, că avea drum lung până acasă în satul lui.
Ziua următoare își luà Păcală rămas bun și plecà iar’ acasă.
Și cum mergea pe drum și cum se simția așa încărcat de bani, cum nu mai
fusese niciodată în viața lui, își puse tare și cu adevărat de gând, că
de aici înainte nu mai vâșcă nici la dreapta, nici la stânga, ci merge
drept înainte, nu mai umblă cu minciuna, nu mai caută să tragă folos din
partea altora, nu! nu! nu! – ci se face om ca toți oamenii, care vreau
să aibă obrazul curat, se astâmpără, se pune în rând cu fruntea satului.
Numai dacă n’ar fi fost la mijloc muie rea cea harnică!
Ea, sărmana, nu mai avea astâmpăr, și parcă i-se răsturnà casa în cap,
când se găndià, că proorocul a rămas în paza ei. – Nu poate că Doamne
ferește ce! – dar’ muierile sunt fricoase și nu prea se simt bine, când
se află aproape de niște lucruri, cum erà pielea lui Păcală.
Ea făcù dar’ ce făcù și-și trimise bărbatul iar’ la pădure, apoi, după
ce rămase ea singură, puse, ca muiere harnică ce erà, furca în brâu și
pornì în urma lui Păcală și grăbì și alergă, ca să-l ajungă și să-l
întrebe, ce are să facă și cum să dreagă, ca să facă din piele piele ca
toate pieile și să-i iee darul proorociei?
Păcală, de! – ce să facă și el?! – De pagubă se ferește omul, dar’ de
câștig nici odată: mai luà și dela femee șeapte pungi și îi spuse, că
n’are decât să opărească pielea cu apă de isvor strecurată prin o sită
deasă, și-și urmà calea ca și când nimic nu i s’ar fi întâmplat.
«Acum zău că mă fac om așezat, încât o să ajung chiar vornic în satul
meu! – grăì el după ce sosì acasă.
Se și făcù.
Își zidì, Doamne, o casă frumoasă de nu mai erà în tot satul casă ca a
lui, – colea cu pridvor așezat pe stâlpi și cu cerdac mare, – își
cumpărà pământuri, car cu patru boi, cal de călărit, vacă cu lapte, oi
de prăsilă; – în sfârșit, – toate câte se cuvin la casa unui om cu dare
de mână, toate erau la casa lui Păcală.
Și nu erà în sat om mai așezat decât Păcală.
Numai oamenii din satul lui dacă n’ar fi fost tocmai așa de proști cum
erau!
Văzând cum zidește Păcală, cum cumpără, iar’ cumpără și tot cumpără, cum
dă mereu, fără ca să iee, vecinele începură să șoptească între dânsele
și sătenii deteră cu socoteală, că va fi având mulți bani Păcală și că
banii aceștia ii va fi găsit undeva, îi va fi căpătat ori îi va fi luat
dela cineva. Destul, că voiau să știe, de unde are Păcală banii.
«Măi Păcală, – îl întrebà dar unul dintre oameni, – dar’ tu de unde ai
atâta spurcăciune de ban, de tot dai și nu mai sfârșești?»
Păcală ședea în cerdacul casei cu pipa în gură și privea la carul cel cu
patru boi, care intrà în curtea cea largă și plină.
«De unde am atâta ban? – răspunse el. – De unde, păcatele mele, aș puteà
să am dacă nu din prețul moșiei, pe care am vândut-o?»
«Ce moșie, măi Păcală, că tu n’ai avut moșie?!»
«Apoi vorbă?! Dar’ pielea junincei a cui a fost, măi?! N’a fost a mea?
Asta mi-a fost toată averea: am vândut-o și am luat bani, ca să-mi fac
altă avere în locul ei.»
«Atâția bani pentru o piele de junincă?»
«Măi, dar greu mai ești la cap! – grăì acum Păcală, care ținea să nu mai
umble cu minciuna. – Nu înțelegi tu, că juninca aceea erà junincă de
prăsilă? Dacă o mai țineam, fătà și vițelul creșteà și el se făceà vacă
și aveam două vaci, și două vaci fătau doi viței și se făceau patru
vaci, iar’ din patru vaci se fac opt, din opt șeasesprezece și cu timpul
o întreagă cireadă de vite. Așa se face socoteala, când mergi la târg și
știi, cum să-ți vinzi marfa. O avere întreagă nu se vinde numai
eac’așa!»
Omul dete din cap, și deteră din cap și se puseră pe gânduri toți
oamenii din satul lui Păcală.
Aveau și ei vițele de prăsilă. De ce adecă numai Păcală să-și vânză
pielea cu preț? de ce să fie ei mai proști decât dânsul? de ce să dee ei
o avere întreagă pentru un preț de nimic?
Se puseră dar de grab, își tăiară cu toții junincile de prăsilă, mâncară
cât putură din carnea lor, iar pieile le duseră la târg să le vânză și
ei, cum a vândut Păcală pe a lui.
Numai că nu se nimerește totdeauna, și nu știu toți oamenii să-și vândă
marfa ca Păcală.
De geaba spuneau ei, că pielea e piele de junincă de prăsilă, căci
nimeni nu voià să le dee prețul, la care râvniau, și s’au întors ca vai
de ei acasă.
Vai de ei! – dar’ vai și de Păcală!
Când se văzură și cu paguba, și cu batjocura, oamenii se adunară iarăși,
se sfătuiră și tot se sfătuiră între dânșii, că ce să facă și ce să
dreagă, ca să scape de Păcală, fiindcă nu mai rămânea nici o îndoială,
că-i va prăpădì pe toți, dacă va mai rămânea cu zile.
«O să-și dee foc la casă, ca să ne dăm și noi la ale noastre», – grăì
unul dintre cei mai prevăzători.
«O să-și frângă vre-un picior, ca să ne frângem și noi pe ale noastre!
grăì altul.
«O să sară în fântână, ca să sărim cu cu toții după el!» – strigară cu
toții.
Nu mai rămânea nici o îndoială, că trebuiau să scape de el, dacă nu
voiau să pieară cu toții ca vai de ei.
Dar’ cum să scape? – Asta erà vorba.
Să-i taie boii și vaca și oile și calul de călărit, să-i dee foc la casă
și să-l gonească din sat. Asta s’ar fi putut. Dar cine puteà să știe,
dacă nu se va mai întoarce?
Trebuia să-i stângă lumina vieții: numai așa erau scăpați, cu adevărat
scăpați de el.
Luară dar hotărîrea să-l omoare pe Păcală; fiind însă, că nu voiau să
facă nici vărsare de sînge, nici moarte de om chiar cu mâna lor, se
sfătuiră din nou între dânșii și după mult sfat chibzuiră să-l arunce în
Dunăre, unde va fi apa mai adâncă, pentru ca nici neam din neamul lui să
nu mai poată eșì la lumina zilei.
Și dacă tot ar scăpà Păcală chiar și din fundul Dunării?
Asta erà! – Și dacă tot ar scăpà!? – Ce erà atunci?!
Nu mai rămândà nici o îndoială, că trebuià să facă ce vor face, ca
Păcală să nu poată scăpà, dar de loc să nu poată scăpà.
Se puseră dar din nou și se sfătuiră și după multă sfătuire mai
chibzuiră să-l bage pe Păcală într’un sac, să strângă bine gura sacului
și să lege sacul cu Păcală cu tot de o peatră de moară, pentruca piatra
de moară, rotundă cum este, să meargă de-adura până în fundul Dunării și
să ducă și sacul cu Păcală.
Ințelegându-se astfel, ei, toți oamenii din satul lui Păcală, cu mic, cu
mare, cum erau, luară sacul, luară sfoara pentru gura sacului, luară
funia, ca să lege sacul de peatră, luară cea mai mare din pietrele de
moară, pe care le putură găsì cale de trei zile de jur împrejur și
porniră cu mic, cu mare, cum erau, asupra casei lui Păcală, ca să-l ià,
să-l ridice, să-l ducă și să nu se oprească cu el decât în fundul
Dunării.
Păcală ședeà cu pipa în gură în cerdacul casei și se uità la carul cel
cu patru boi, care intrà în curtea lui cea largă și plină, – ședeà
Păcală cu pipa în gură și se uità, când se pomenì cu satul întreg, mic
și mare, de nu-i mai încăpeà curtea cea largă a lui.
Ce să facă? – sărmanul de el, ce să facă?! – Nu-i rămâneà decât să se
deà prins și legat, dacă n’a putut să rămână pe unde fusese mai înainte,
ci l-a pus păcatul să se întoarcă în satul lui, – să se facă om așezat
și să nu mai umble cu minciuna. – Dar o viață are omul și o moarte.
«Mi-a fost, se vede, rânduit, – grăì Păcală, – să mor în satul meu ca om
de treabă».
Căci mai de treabă decum erà nu se puteà face Păcală; asta o simțià și
el.
Ii păreà cu toate aceste cam rău, că trebuià să moară tocmai acum, când
aveà și el casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui largă,
– și ar fi voit Păcală să scape, dacă se poate fără minciună, căci erà
hotărît odată să nu umble cu minciuni; – dar nu se puteà, fiindcă
oamenii erau neîndurați și vicleni.
Se lăsà dar Păcală, se lăsà, fiindcă n’aveà încotro, să-l vâre ca pe un
motan în sac, să-l ià pe sus și să-l ducă la pierzare.
El în frunte, peatra de moară după el, fruntea satului în urmă și satul
întreg, cu mic, cu mare, mai în coadă eșiră din curtea cea largă,
trecură prin sat și o luară peste câmpul nisipos drept spre Dunărea cea
mare și adâncă.
«Stați, măi!» – strigà cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui
Păcală.
Se opriră în loc cu toții, cu mic, cu mare, cum erau.
«Am uitat un lucru», – grăì omul cel cu socoteală.
«Ce am uitat?» – întrebară ceilalți.
«Prăjina, ca să căutăm fundul Dunării».
«Așa-i, – ziseră oamenii din satul lui Păcală, – am uitat prăjina, ca să
căutăm fundul Dunării».
Il aveau acum pe Păcală: cum puteau ei să-l arunce, fără ca să știe
unde-l aruncă?
Se întoarseră dar iar în sat, căutară cea mai lungă dintre toate
prăjinile și numai apoi îl duseră pe Păcală la Dunăre, – prăjina în
frunte, sacul cu Păcală, peatra de moară, fruntea satului și apoi satul
întreg, cu mic, cu mare, cum erau.
«Stați, măi!» – strigà iar omul cel cu socoteală.
Iar se opriră cu toții.
«Să-l legăm de peatra de moară, ca să nu fugă, în vreme ce noi căutăm cu
prăjina fundul Dunării!»
«Să-l legăm, – strigară cu toții, – ca să nu fugă!»
Il legară dar pe Păcală de peatra cea mare, apoi plecară ca să caute cu
prăjina, unde e mai afundă Dunărea, ca acolo să-l arunce.
Cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală luă el însuși
prăjina, dete odată cu ea în valuri, o isbì cât nu mai putù în jos, dar
nu atinse cu ea fundul.
«Aici, – zise el, – Dunărea nu are fund. Trebue să căutăm alt loc».
«Așa e, – strigară eu toții, – trebue să căutăm alt loc, unde are
Dunărea fund.»
Nici că se puteà altfel. Vorba erà, ca peatra de moară să meargă de-a
dura și să se oprească tocmai în fundul Dunării: unde se opreà peatra,
dacă Dunărea nu aveà fund? Ei trebuiau să știe, unde are să oprească
peatra cu sacul și cu Păcală cel din sac.
Porniră dar cu toții, ca să caute fundul Dunării, pentru ca nu cumva
să-l arunce la loc nepotrivit și să-l scape acum, după ce îl aveau prins
și legat.
Iar Păcală, vai de capul lui, rămase în sac, legat de peatra cea de
moară, cea mai mare, pe care oamenii din satul lui o putuseră găsì cale
de trei zile de jur împrejur.
«Stați!» – strigă omul cel cu socoteală.
Iar se opriră cu toții.
Ce erà la mijloc?
Ca oameni chibzuiți, trebuiau să fie cu mare băgare de seamă și să
cerceteze bine mai ’nainte de a-l aruncà pe Păcală în Dunăre.
Unde să-l arunce? – mai la deal, de unde vine apa? – ori mai la vale,
unde se duce?
Unii dedeau cu socoteală, că mai la deal e mai multă apă, fiindcă de
acolo vine apa și n’ar venì, dacă n’ar fi destulă.
Alții însă erau de părere, că la vale e mai multă, fiindcă acolo se
strânge apa, care vine dela deal, și dacă l-ar aruncà mai la deal, cum
vine apa și tot vine, se scurge și tot se scurge, s’ar pomenì că Păcală
rămâne pe uscat, ese din sac și – vai de capul lor.
Se adunară dar cu toții de se sfătuiră, ca nu cumva să facă vre-o
prostie, și după multă sfătuire se înțeleseră să caute locul cât mai de
vale, pentruca toată apa să se strângă în capul lui Păcală.
Pe când oamenii din satul lui Păcală umblau să caute fundul Dunării cu
prăjina cea lungă, iată că vine un jelepar de vite, care duceà o cireadă
de o mie de boi la târg, și cum mergeà jeleparul dealungul malului, dă
de sacul cu Păcală și se miră, cum s’ar mirà tot omul, când ar vedeà în
calea lui asemenea lucru.
«Dar’ tu, măi, – întrebà jeleparul, – cum ai intrat în sac și ce cauți
în el?»
«N’am intrat, – răspunse Păcală, – ci m’au vârît alții în el».
«Și de ce te-au vârît?»
«Ca să mă arunce în Dunăre».
«Și de ce să te arunce?»
«Eacă – păcatele mele! – răspunse Păcală, – fiindcă vreau să mă facă
vornic și eu nu vreau să primesc?»
«Și de ce nu vreai, măi?»
«Apoi de! – zise Păcală. – Fiindcă nu e satul de a-i fi vornic».
«Și de ce nu e?»
«Fiindcă are neveste multe, și bărbații pleacă cu toții la lucru de nu
se mai întorc cu săptămânile și vornicul rămâne el singur cu nevestele».
«Și de ce nu vrei tu să rămâi cu nevestele?»
«Fiindcă sunt multe și toate tinere și sprintene ca furnicile și nu pot
să le stăpânesc».
Când auzì asemenea vorbe, jeleparul se mirà prea mult, fiindcă el
bucuros ar fi fost vornic într’un sat ca satul lui Păcală.
«Măi, dar’ prost mai ești tu, măi! – grăì el. – Un om mai cuminte ar
primì cu amândouă mânile».
«Un om mai cuminte e mai cuminte și poate, când nu poate prostul, – îi
răspunse Păcală. – Haid! – dacă te simți destoinic, intră în sac și,
când vei vedeà, că voiesc să te arunce în Dunăre, spune-le, că primești
să le fii vornic».
«Și ei mă vor primì oare pe mine?»
«Mai ales! – îi răspunse Păcală. – Cu amândouă mânile!»
Atât îi trebuì jeleparului, care nu se temea de nevestele din satul lui
Păcală.
El deslegà dar’ sacul, ca să easă Păcală, apoi se vârî el însuși în sac.
Păcală răsuflà odată ușor de tot, strânse gura sacului, o legà bine,
apoi, – p’aci îi fù drumul – nici că se mai oprì decât la cireada cea de
boi, pe care o mânà acasă la el, în curtea cea largă, care puteà să-i
încapă pe toți.
Eară jeleparul din sac râdea în el, când se gândia, cum are să-i înșele
pe proștii din satul lui Păcală, care nu știau, bieții de ei, că nu mai
e tot un prost ca dânșii în sac.
Râdeà însă mai ales, când simțià, că ei îl ridică pe sus, ca să-l ducă
și să-l arunce în Dunăre la locul, pe care-l găsiseră mai bine înfundat.
Numai atunci, când simțì, că-i dau avânt, ca să-l arunce, abia atunci el
strigà tare cât putù:
«Stați, măi!»
Toți se opriră cuprinși de spaimă și de mirare, fiindcă înțelegeau și
ei, că glasul, care răsunà din sac, nu erà glasul lui Păcală.
«Lăsați-mă, – grăì jeleparul, – că primesc să vă fiu vornic».
«Auzi vorbă! – strigà cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui
Păcală, care erà chiar el vornic în sat, – își preface glasul, ca să
nu-l mai cunoaștem, voiește să ne mai fie și vornic, ba te pomenești,
c’o să ne spună, că el nu e Păcală!»
«Apoi, că nici nu sunt!» – răspunse jeleparul.
Când auziră vorba aceasta, oamenii se supărară, mare minune cum se
supărară, fiindcă îl văzuseră ei înșiși cu ochii lor, când îl vârîseră
în sac și ei înșiși cu mânile lor legaseră gura sacului, – și, supărați
cum erau, năvăliră cu toții asupra lui, îl ridicară cu piatră cu tot și
– una! două! – trei! – bâldâbâc! – îl aruncară în Dunăre, ca nici neam
din neamul lui să nu mai poată eșì la lumină.
Și, Doamne! – cât se simțiau de ușurați, când văzură, că merge drept
spre fundul Dunării, că nu mai ese la iveală și că apa curge mereu dela
deal la vale și se îngrămădește asupra lui.
Eară Păcală ședeà în cerdacul casei și se uità la carul cel cu patru
boi, care intrà în curtea lui cea largă și plină de vite frumoase.
«Stați, măi!» – strigà omul cel cu socoteală. – «Stați!» – strigà încă
odată.
«Ho – stați!» – strigară toți oamenii din satul lui Păcală, când le
văzură ochii ceea-ce mintea nu puteà să le înțeleagă, și se opriră cu
toții și rămaseră încremeniți în loc.
«Dar’ tu, măi, cum ai ajuns aici?» – întrebà vornicul satului.
«Așa-i, – ziseră cu toții, – cum ai ajuns tu aici?»
«Mare lucru?!» – răspunse Păcală. – «Cum să fi ajuns, dacă nu tot cum
ați ajuns și voi, venind de acolo până aici?»
«Dar’ tu ești mort, măi! te-am aruncat în Dunăre!»
«Aș’!» – grăì Păcală. – «Apa Dunării e rece și te face mai sprinten
decum ai fost».
«Mare minune!» – strigară oamenii. – «Cu ăsta nu e chip s’o scoți la
capăt. Îl aruncì legat de o piatră de moară în Dunăre, și se întoarce
mai degrabă decât tine acasă».
«Dar’ vitele cele multe și frumoase de unde le ai?» – întrebară ei.
«De unde să le am, – răspunse Păcală, – dacă nu de acolo, unde m’ați
lăsat voi?»
«Dar’ cine ți le-a dat?»
«Cine să mi-le dea? – Le-am luat eu: ia omul cât poate, și ce nu poate
luà, mai lasă și pentru ații».
Atât le trebui oamenilor din satul lui Păcală! Așa cum erau adunați la
casa lui Păcală, plecară cu toții înapoi la Dunăre și nu mai steteră la
sfat, ci se aruncară ca broaștele-bâldâbâc! bâldâbâc! care mai de care
mai iute în valuri, ca să ia fiecare cât poate, iar nevestele lor
rămaseră pe țărmure, așteptându-și fiecare bărbatul cu turma de vite.
Erà, se înțelege, și popa între dânșii, și fiindcă popii sunt mai lacomi
ca alți oameni, el se repezì mai tare decât ceilalți și sărì unde erà
mai afundă apa, dar’ potcapiul tot îi rămase pe deasupra.
Preoteasa, care stetea pe țărmure, lacomă și ea, văzând potcapiul,
credea că n’are popa destulă vîrtute, ca să se cufunde, și că vor luà
alții toate vitele mai înainte de a fi ajuns și el la fund.
«Mai la fund, Părinte! – strigà dar’, – mai la fund! că acolo sunt cele
coarneșe!»
A și intrat popa cât de afund, dar’ nici nu s’a mai întors nici el, cum
nu s’au mai întors nici ceilalți.
Așa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om
în satul lui, fiindcă de! erà numai el sigur și nevestele.
Cine o știe mai departe, mai departe are s’o spună.