A fost ce a fost; dacă n’ar fi fost, nici nu s’ar povestì.
A fost odată un împărat. Impăratul acesta stăpânea o lume întreagă, și
în lumea asta erà un păcurar[4] bătrân și o păcurăriță, care aveau trei
fete: Ana, Stana și Lăptița.
Ana, cea mai în vârstă dintre surori, erà frumoasă, încât oile încetau a
paște când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, erà frumoasă,
încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; eară Lăptița,
cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui și cu păr moale ca lâna
mielușeilor, erà frumoasă, – mai frumoasă decât snrorile sale împreună –
frumoasă, cum numai dânsa erà.
Intr’o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate, cele trei
surori se duseră ca să culeagă căpșune în marginea codrilor.
Pe când ele culegeau căpșunele, îndată se aude un șir de tropote, ca și
când ar venì și s’ar apropià o turmă de călăreți. Erà cine erà; erà
tocmai feciorul împăratului venind ca să meargă cu prietenii și cu
curtenii săi la vânat.
Tot voinici frumoși, crescuți în șelele cailor; dar cel mai frumos și pe
cel mai infocat armăsar erà… cine altul putea să fie?… făt-voinic
feciorul de împărat. Focul cailor se stămpără în zărirea celor trei
surori și călăreții deteră în pas mai încetișor, până ce, veniți și
sosiți, se simțiră duși.
«Auzi tu soră! – grăì Ana către sora sa mijlocie, – dacă m’ar luà pe
mine, i-aș frământà o pâne, din care mâncând s’ar simțì ș’ar fi tot june
și voinic, mai voinic decât toți voinicii din lume.»
– Eu, zise Stana, dacă pe mine m’ar luà, i-aș toarce, țese și coase o
cămașă, pe care îmbrăcând-o s’ar putea luptà cu zmeii, trecând prin apă
fără ca să se ude, trecând prin foc fără ca să se ardă.»
«Eară eu, grăì Lăptița, cea mai tânără soră, dacă i-aș fi soție, i-aș
face doi feți-frumoși, gemeni cu părul de aur și cu stea în frunte, stea
ca luceafărul din zori.»
Când trec pe lângă fete, voinicii, chiar și cei împărătești, văd cu
ochii și ascultă cu urechile. Ascultând, ei auziră, auzind înțeleseră,
ear înțelegând, ei suciră frânele și săriră la fete.
– Sfântă-ți fie vorba și a mea să fii, soție de împărat! grăì feciorul
de împărat ridicând la sine în șea pe Lăptița cu căpșune cu tot.
«Și tu a mea! grăì cel dintâi voinic către Stana, făcând și el, precum a
văzut pe stăpânul său.
– Și tu a mea! grăì al doilea în voinicie către Ana, – ridicând-o și pe
ea în șea.
Făcând așà, voinicii porniră spre curtea împărătească.
In ziua următoare se făcură nunțile și apoi trei zile și trei nopți
întreaga împărăție răsunà de veselia ospețelor.
Peste alte trei zile și trei nopți merse vestea în țară, că Ana și-a
făcut pânea: a cules bobi, a măcinat, cernut, frământat și a copt pânea
precum a fost zis la culesul de căpșune.
Incă de trei ori câte trei zile și de trei ori câte trei nopți trecură
și o nouă veste merse în țară, că Stana și-a făcut cămașa: – a cules
fire de in, le-a copt și melițat, a periat fuiorul, a tors firele, a
țesut pânză și a cusut cămașa pe trupul soțului ei, precum a fost zis la
culesul de căpșune.
Numai a Lăptiței vorbă nu s’a împlinit încă. Dar toate se fac numai cu
vremea.
Când se împlinì de-a șaptea oară a șaptea zi, numărată de la cea de
întâi zi de cununie, feciorul de împărat se arăta înaintea voinicilor și
celorlalți curteni ai săi cu fața veselă și cu vorba pe de sute și mii
de ori mai blândă și mai îndurătoare decât până acuma dând de știre, că
de aici înainte multă vreme n’are să mai easă din curte, fiindcă-l
poartă inima să stea zi și noapte lângă soția sa. Erà adecă să se
întâmple – din îndurarea lui Dumnezeu – precum a grăit Lăptița la cules
de căpșune… Și lumea și țara și întreaga împărăție se bucurau așteptând
să se vază ce nu s’a mai văzut încă.
Hei! dar multe se petrec în lume și dintre multe, multe bune și rele
multe!
S’a întâmplat adecă, ca feciorul de împărat să aibă și o mamă vitregă,
eară asta o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de
la cel dintâi bărbat. Și apoi – vai și amar de acela ce cade în asemene
cuscrii!
După gândul vitrigei erà să fie, ca fiica sa s’ajungă soție de împărat
și stăpână peste împărăție, eară nu Lăptița, fata cea de păcurar.
Și acuma sărmana Lăptița avea să sufere, pentru că n’a fost pe gândul
vitregei, ci după voința lui Dumnezeu. Vezi! așa e lumea: chiar și acolo
e rea, unde o poartă gândul cel bun.
Erà acuma în gândul vitregei, ca întâmplându-se după cum a fost zis
Lăptița, să facă pe lume să crează și să crează feciorul de împărat, că
nu e, precum este și precum s’a zis.
Nu putea însă face nimic, fiind feciorul de împărat stetea de-a pururea,
zi și noapte, lângă soția lui. Iși puse dar de gând, ca cu una cu două,
cu vorbe și iscusințe, să-l urnească pe acesta, eară după aceea,
rămânând Lăptița în grija ei, a ei să fie grija. Știà, că nu-i va fi
greu să afle cale și chip.
Cu una cu două feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele
sburară în vânt și iscusințele rămase lucru fără treabă. Vremea trecea,
ziua se apropià, erà mânepoimâne, și feciorul de împărat nu se depărtà
de lângă soția sa.
Când vitrega văzù, că acuma nu e încotro, își puse peatră pe inimă și
trimise carte, știre și veste la frate-său, a cărui împărăție erà
vecină, spuse cum și ce, și grăì două trei vorbe, ca să vină cu oaste și
voinici și să cheme pe feciorul de împărat la războiu.
Asta erà una, bună și cea din urmă. Nici nu rămase în zadar!
Feciorul de împărat sărì cuc de mânie, când îi venì vestea, că acum nu e
bine, că eacă cum și ce, și cum că oștirile vrăjmașilor sunt pe cale să
vină, să intre și să fie, precum de mult n’a mai fost… Bătae adecă,
bătae grozavă, bătae între doi împărați!
Văzù și el, că acuma nu e încotro, că n’are decât să facă ce e de făcut.
Așa sunt feciorii de împărat! Ori cât de în drag și-ar păzì nevestele și
ori cât de-a dor ar așteptà să-și vază feții, când aud de bătae li se
svârcolește inima în trup, li se frământă creerii în cap, li se
împăinjenesc ochii… lasă nevastă și feți în grija Domnului, și pornesc
ca vântul la războiu.
Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s’a dus ca pedeapsa lui
Dumnezeu, s’a bătut cum se bate, cum numai el se bate și, când în a
treia zi au crăpat zorile, earăși a fost la curtea împărătească, sosind
cu inima stâmpărată prin luptă și cu ea plină de dor nestâmpărat să știe
ce e și cum, de când s’a dus!
Hei! dar ce-auzì? ce văzù? – Imi vine nici să nu mai povestesc, când văd
atâta răutate, atâta suflet fărà milă și urâtă și supărăcioasă și
grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să răsufli odată cu
greu!
Adecă – a fost așa, că tocmai în a treia zi în crepetul zorilor, în
clipita când stelele se sting pe cer, când feciorul de împărat erà numai
trei pași dela poarta curții, s’a coborât darul lui Dumnezeu și s’a
întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptița: Doi feți frumoși, feciori
de împărat, unul ca și altul, cu păr de aur și cu luceferi în frunte.
Dar erà ca lumea să nu-i vază!
Vitrega, rea precum erà în gândul ei, în pripă puse doi căței în locul
copiilor feți frumoși, ear pe copiii cu părul de aur și cu steaua în
frunte îi îngropâ la colțul casei, tocmai la fereastra împăratului.
Când feciorul de împărat intră în casă și cercă s’auză și să vază,
n’auzi nimic, ci văzù numai pe cei doi cățeluși, pe care vitrega i-a
fost pus în patul Lăptiței.
Multă vorbă nu se mai făcù. Feciorul de împărat văzù cu ochii și asta
erà destul. Lăptița nu și-a ținut vorba, și acuma nu rămase decât să-și
ajungă pedeapsa.
Feciorul de împărat n’avù încotro, își călcă pe inimă și poruncì să o
îngroape în pământ până la sânișori, rămâind așa în ochii lumii, pentru
ca să se știe – ce e aceea, când cineva cutează să înșele pe un fecior
de împărat.
Intr’altă zi – apoi – se făcù pe gândul vitrigei. Feciorul de împărat se
cunună a doua oară și iarăși răsunară veseliile de nuntă trei zile și
trei nopți.
Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe fapta nedreaptă!
Cei doi feți-frumoși nu aflau odihnă în pământ.
In locul, în care erau îngropați, crescură doi paltini frumoși. Când
vitrega îi văzù crescând, poruncì ca să-i stârpească din rădăcină.
«Lăsați-i să crească! poruncì împăratul. Imi plac aici la fereastră! Așa
paltini n’am văzut încă».
Și apoi crescură paltinii, crescură cum alți paltini nu cresc: în
fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, eară în crepetul zorilor,
când se sting stelele pe cer, trei ani într’o clipită. Când se împliniră
trei zile și trei nopți, cei doi paltini erau mândri și nalți,
ridicându-se cu crengile lor până la fereastra împăratului. – Și apoi,
când adià vântul și se mișcau frunzele, împăratul ascultà, ascultà zile
întregi la șoptirea lor. Ii părea că aude un suspin neîncetat, ca o
plângere pusă în vorbe neînțelese, pe care numai sufletul lui o simțea
ca o simțire ascunsă și nepricepută, căreia ziua nu-i lăsà odihnă și
care noaptea îl țineà treaz. Il cuprindeau fiori în auzul acestei
șoptiri și totuși îi părea că n’ar puteà, să fie fără de dânsa.
Vitriga simțì însă, ce e și cum. – Iși puse de gând, ca cu orice preț să
stârpească paltinii. Erà greu, dar mințile muerești storc din peatră
zăr. Vicleșugul muerilor desbracă voinicii: ce puterea nu poate, poate
dulceața vorbelor, și ce nici asta nu poate, pot lacrămile mincinoase.
Intr’o dimineață împărăteasa se puse pe de marginea patului soțului ei
și începù să-l ademenească cu desmerdări și vorbe de dragoste. Mult a
ținut până la ruptul firului, dar în sfârșit… și împărații sunt tot
oameni.
«Bine! – grăì feciorul de împărat cam cu jumătate de gură. – Să fie pe
voia ta; să stărpim paltinii: dar din unul să facem un pat pentru mine,
din altul un pat pentru tine.
Impărăteasa se mulțumì cu atâta.
Paltinii fură tăiați, și nici nu se înoptă bine până ce paturile erau
făcute și puse în casa împăratului.
Când feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi păreà, că se simte de
o sută de ori mai greu decât până acuma și totuși aflà odihnă cum n’a
mai aflat; eară împărătesei i se păreà că zace culcată pe spini și
mărăcini, încât toată noaptea nu putù adormi.
După ce împăratul adormì, paturile începură să scârțâie. Și din aceste
scârțâituri împărăteasa scotea un înțeles cunoscut; i se părea, că aude
vorbe, pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa.
«Ți-e greu, frățioare?» întrebă unul dintre paturi.
– Ba! mie nu mi-e greu, răspunse patul pe care dormeà împăratul, – mi-e
bine, căci pe mine zace iubitul meu tată!
«Mie mi-e greu, zise celălalt pat, căci pe mine zace un suflet rău!»
Și tot așa vorbiră paturile în auzul împărătesei până în crepetul
zorilor.
Când se făcù ziuă, împărăteasa își puse de gând să prăpădească paturile.
Poruncì dar să facă alte două paturi tocmai ca și acelea și, când
împăratul merse la vânat, le puse pe aceste pe neștiute în casă, eară
paturile de paltini le aruncă în foc până la cea mai mică scândură.
Focul ardea; iară în pocnirile focului împărăteasa părea, că aude tot
acele vorbe de înțeles nepriceput.
După ce paturile arseră, încât nu rămase nici măcar o bucățică de
cărbune, împărăteasa adună cenușa și o aruncă în vânt, pentru ca să fie
dusă peste nouă țări și nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se
mai afle.
Ea n’a văzut însă că tocmai atunci, când focul ardea mai frumos, se
ridicase în sus două scântei, și eșind la lumină, căzură tocmai unde au
fost crescuți cei doi paltini, eară, căzute aici, cele două scântei se
prefăcură în doi mielușei gemeni, din care unul erà tocmai atât de
frumos ca și celălalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de
strălucită. – Doi miei, fiecare preț de-o împărăție!
Când împărăteasa văzù mielușeii păscând pe sub ferestrele împăratului,
sărì plină de bucurie la dânșii, îi luă în brațe pe amândoi și-i duse la
soțul său.
Din clipita asta, feciorul de împărat zi și noapte nu se gândea decât la
mielușei. Îi părea, că în fiecare mișcare a mielușeilor, în fiecare
zbieret eșit din gura lor, în fie care privire află ceva, care îi cădea
greu și totuși îi ușurà inima.
Văzând, că soțul său a îndrăgit mielușeii, împărăteasa earăși prinse
gând rău și nu se împăcă, până ce, când cu bine, când cu rău, când cu
vorbe dulci și când cu plâns, nu făcù pe feciorul de împărat, ca să se
învoiască cu perzarea mielușeilor.
Mielușeii fură tăiați. Ce nu se putù mâncà, împărăteasa puse să se
arunce în foc… în foc și piele, și lână, și oase, și tot ce a mai fost.
Nu mai remase nimic.
Nimeni n’a băgat însă de samă, că tocmai pe fundul vasului, în care s’a
spălat carnea, între crăpătura doagelor, au rămas două bucățele din
creerii mielușeilor. Când apoi slujnica împăratului s’a dus la vale după
apă, bucățelele de creeri s’au spălat și au mers cu pârăul până în apa
cea mare, care curgeà prin mijlocul împărăției. Aici din cele două
bucățele s’au făcut doi peștișori cu solzii de aur, unul tocmai ca și
celalalt, de-o potrivă, ca să se știe, că sunt frați de gemeni.
Într’o zi pescarii împărătești se sculară des de dimineață și-și
aruncară mrejile în apă. Tocmai în clipa, când cele din urmă două stele
se stinseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreja și văzù ce n’a mai
văzut: doi peștișori cu solzii de aur.
Pescarii s’adunară să vază minunea, iar după ce văzură și se minunară,
hotărâră ca, așa vii precum sunt, să ducă peștișorii la împărat și să-i
facă cinste.
«Nu ne duce acolo, că de acolo venim, de-acolo suntem și acolo e peirea
noastră, grăì unul dintre peștișori.
– Ce să fac dar cu voi? – întrebă pescarul.
«Pune-te și adună rouă de pe frunze, lasă-ne să înotăm în rouă, pune-ne
la soare și apoi nu venì până ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua
de pe noi, grăì al doilea peștișor.
Pescarul făcù precum i s’a zis: adună rouă de pe frunze, lăsă peștișorii
să înoate în rouă, îi puse la soare și nu venì până ce razele soarelui
nu sorbise roua de pe ei.
Ce-a aflat? ce-a văzut? – Doi copilași, feți frumoși cu părul de aur și
cu stea în frunte, unul ca și celalalt, încât cine îi vedeà, trebuià să
știe, că sunt gemeni.
Copiii crescură repede… În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an,
iar în crepetul zorilor, când stelele se stingeau pe cer, trei ani
într’o clipitură. Și apoi creșteau precum alții nu cresc: de trei ori în
vrâstă, de trei ori în putere și tot de trei în înțelepciunea minții.
Când se împliniră trei zile și trei nopți, copiii erau de doisprezece
ani în vârstă, de douăzeci și patru în putere și treizeci și șease în
înțelepciunea minții.
– Acuma lasă-ne să mergem la tatăl nostru, grăì unul dintre copii către
pescar.
Pescarul îi îmbrăcă frumos pe amândoi, le făcù câte o căciulă de miel,
pe care o traseră pe cap, ca nimeni să nu vază părul de aur și steaua în
frunte, apoi feții porniră către curtea împăratului.
Erà ziua mare când ajunseră la curte.
«Vrem să vorbim cu împăratul! grăì unul dintre feți către străjerul ce
stà încărcat de arme la poarta curții.
– Nu se poate, fiindcă tocmai acuma șede la masă, îi răspunse străjerul.
«Tocmai pentru că șade la masă! vorbì al doilea făt intrând îndărătnic
pe poartă.
Străjerii se adunară, voind să scoață pe feți din curte, dar aceștia
trecură printre dânșii precum trece argintul viu printre degete. Cu trei
pași înainte și alți trei în sus se pomeniră tocmai înaintea casei celei
mari, unde împăratul ospătà cu curtenii săi.
«Vrem să intrăm! grăì unul dintre feți aspru către slujitorii ce stau la
ușă.
– Nu se poate, răspunse un slujitor.
«Ei! vom vedeà noi, dacă se poate ori nu se poate! strigâ celalalt făt,
cotind îndărătnic pe slujitori în dreapta și în stânga.
Dar mulți erau slujitorii și feții numai doi. Se făcù o îmbulzeală și o
larmă înaintea ușii, încât răsunà curtea.
– Ce e acolo afară? întrebă împăratul mânios.
Feții se dederă pacinici, când auziră vorbele tatălui lor.
«Doi băeți voesc să intre cu puterea! zise un slujitor intrând la
împăratul.
– Cu puterea? Cine să intre cu puterea în curte la mine? – Cine sunt
băeții aceia? strigă împăratul într’o răsuflare.
«Nu știu, înălțate împărate, răspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru,
căci băeții sunt tari ca puii de lei, încât au străbătut prin străjuirea
dela poartă și acuma ne dau nouă de lucru! – Ș’apoi de îndărătnici ce
sunt, nici căciulile nu și le iau din cap!
Împăratul se roșì de mânie.
– Scoateți-i afară, strigă el, – înhățații cu cânii!
«Lasă, că mergem noi și așà, – grăiră feții plângând de asprimea
vorbelor ce auziră, – și porniră în jos pe trepte.
Când erau să iasă pe poartă, îi oprì un slujitor ce veneà în ruptul
sufletului.
«A zis împăratul să veniți, că împărăteasa vreà să vă vază!»
Băeții se gândiră puțin, apoi se întoarseră, suiră treptele și intrară
la împăratul cu căciulele în cap.
Erà o masă plină, lungă și lată, iar pe lânga masă toți oaspeții
împărătești, în capul mesei împăratul și lângă dânsul împărăteasa șezând
pe douăsprezece perini de mătasă.
Când băeții intrară, căzù una dintre perinile, pe care ședeà
împărăteasa. Ea remase pe unsprezece perini.
«Luați căciulile din cap! – strigă un curtean către băeți.
– Acoperemântul capului este cinstea omului. Noi avem poruncă să fim,
precum suntem.
«Ei, bine! grăì împăratul îmblânzit de auzul vorbelor ce eșiau din gura
băetului. – Rămâneți precum sunteți! – Dar cine sunteți? de unde veniți?
și ce voiți?
– Suntem doi feți gemeni, doi lăstari dintr’o tulpină ruptă în două,
jumătate în pământ și jumătate în cap de masă; venim de unde-am pornit
și suntem sosiți de unde venim; fost’am cale îndelungată și am grăit cu
suflarea vânturilor și am vorbit în limba fiarelor și am cântat cu
valurile de apă, iar acuma, în graiu de om, voim să-ți cântăm un cântec,
pe care-l cunoști fără ca să-l știi!
De sub împărăteasa sărì a doua perină.
«Lasă-i să meargă cu prostiile lor! grăì ea către soțul seu.
– Ba nu, lasă-i să cânte! răspunse împăratul. Tu a-i dorit să-i vezi,
iar eu doresc să-i ascult. Cântați băeți!
Impărăteasa tàcù, iar feții începură să cânte povestea vieții lor.
«A fost un împărat… începură feții: de sub împărăteasa căzù a treia
perină.
Când feții povestiră despre pornirea feciorului de împărat la bătaie, de
sub împărăteasa căzură trei perini deodată.
Când feții săvârșiră cântecul, sub împărăteasa nu mai erà nici o perină,
iar când ei luară căciulile din cap și-și arătară părul de aur și
stelele în frunte, oaspeții, curtenii și împăratul își acoperiră ochii,
ca nu cumva să piarză lumina de atâta strălucire.
Și s’a făcut apoi, precum dela început a fost să fie. Lăptița fu pusă în
cap de masă lângă soțul ei; fata vitrigei remasă cea mai rea slujnică la
curtea Lăptiței, iar pe vitriga cea cu gând rău o legară de coada unei
epe nebune și încunjurară țara de șepte ori cu ea, încât lumea să știe
și să nu mai uite, că cine începe cu rău, cu rău săvârșește.