De trei ori scoaseră copacii din rădăcini, de trei ori scoaseră râurile
din cursul lor; de trei ori sfărâmară nourii isbindu-i de stânci; de
trei ori măturară fundul mării și de trei ori prăpădiră fața pământului.
Toate fură în zadar!… Ele intrară acasă care de care mai obosite, care
de care mai mânioase și mai rușinate.
Numai una n’a sosit încă: vântul cel de primăvară leneș, moale și
întârziatic… Unde să fi rămas?… Toți știeau, că multă treabă n’o fi fost
să facă… Cine știe… de obosit ce-o fi fost s’a pus undeva la răcoare…
Nimeni nu-și mai băteà capul cu el.
Iac’odată într’un târziu, după ce toată lumea ș’a mai rupt gândul de a
mai aflà pe Petre, frunzele începură a se mișcà.
Sfânta Vinere simțì molătatea suflării și eșì afară.
«Ce veste aduci? întrebă pe cea mai dragă dintre vântoase.
«Tristă e de tristă, dar bună-i de bună, șoptì vântul cel tânăr. «După
ce m’am fost obosit de atâta cercare, de atâta spart și prădare, dădui
de-o fântână seacă, și cugetai să intru în ea, ca scutit de surorile
mele, să mă mai odihnesc înainte de a pornì către casă.
«Și ’n fundul fântânei aflași pe Petru? strigă sântă Vinere plină de
bucurie.
«Da! și pe murgul de o parte.
«Dulce-ți fie vorba, dragu-ți fie sufletul, și pururea veste bună
s’aduci! Zise acuma sânta Vinere cătră vântul cel de primăvară, îi
poruncì apoi ca să se răpezească pănă la sânta Joe și să-i spună ca să
gătească cu tigaea de aur, că de Petru nu e bine, să sară d’acolea până
la sânta Miercure, și să-i spună ca să vină la fântâna cu apa vieții.
«Ințeles-ai? îi mai zice sânta Vinere. Să fii cu’n picior aici, cu unul
acolo! și porniră cu toții… Sosiră cu toții la fântâna cea părăsită…
De Petru nu erà decât os și cenușă.
Sânta Miercure luă oasele și le închee la olaltă… Nu lipseà niciunul.
Sânta Vinere poruncì vântoaselor ca să desfunde fântâna, s’arunce
pulberea în sus și s’adune cenușa lui Petru… Toate se făcură…
Sânta Joe făcù foc, culese rouă de pe frunze în tigaea cea de aur… și
puse tigaea pe foc… Când apa începù a fierbe, sânta Miercure zise trei
vorbe… privì odată cătră răsărit, odată către apus, odată către mează
zi, odată cătră mează-noapte, apoi aruncă earba vieții în apa cea
feartă.
Tot așa făcù și sânta Vinere cu cenușa lui Petru. Sânta Joe numără după
aceea, unul, două, trei, și luă tigaea de pe foc.
Din cenușa lui Petru, din rouă și din earba vieții s’a fost făcut o
unsoare mirositoare. Vântul cel de primăvară suflà odată peste ea, și
unsoarea se sleì. Acuma unseră oasele lui Petru cu unsoarea de șeapte
ori în jos, de șeapte ori în sus, de șeapte ori cruciș, tot de atâtea
ori curmeziș, și când fuseră gata, Petru sărì în picioare… pe de o sută
și pe de o mie de ori mai frumos decât cum a fost… pe de o sută și pe de
o mie de ori mai voinic și mai fălos decât cum a fost!
«Sai pe cal, voinice! zise sânta Vinere.
Indată ce Murgul simțì pe stăpânul său în spatele sale, începù a nechezà
și a scăpărà din picioare… Erà mai viu decât cum a fost când-va!
«Unde pornim? întrebă vesel.
«Cătră casă! răspunse Petru.
«Cum să mergem?
«Ca blăstămul!
Petru mulțumì de vorbă și treabă, se întinse apoi la cale, și merse…
merse…, cum merge adecă blăstemul… până ce ajunse la curtea împăratului.
De curte nu mai erà decât locul… Nu vedeai urmă de om, dela care să poți
auzì o vorbă sau o veste… Eacă într’un târziu baba Birșa eșì din fundul
unei pivnițe mucezite.
Petru înțelese ce e, cum, din ce pricină, întoarse frâul Murgului, și
merse mai repede decât cum a venit… Nici nu răsuflă până la împărăția
zorilor. Câtă vreme a trecut, de când a rămas cum a fost să rămână
trebile ’n împărăția Zorilor aceea cu vorbă și graiu nu se poate spune…