Când Petru sosì la punte, în soare nu mai erau decât trei raze
luminoase, șeapte calde și nouă seci,… celelalte toate le-a fost lepădat
cu deamănuntul… Când Petru se oprì cu Murgul, toată lumea se oprì cu el,
ca să vadă ce va fi să fie acuma.
Zâna Zorilor simțì, cum că ceva deschilinit trebue să fie ’n apropiere,
că-i părea că tocmai acuma s’a deșteptat din visul cel ce-a făcut-o
tristă… Ea dorea… nu știa ce… tocmai ca și atuncea… «Cine vine?» întrebă
cam cu jumătate de gură.
«Ține-te bine stăpâne!» zise murgul.
Petru strânse din pinteni, trase din frâu, și nici nu se simțì până ce
fuse de cealaltă parte de punte.
«Voinic vine peste punte!» strigară păzitorii ridicându-și pălăriile din
cap…
Zâna Zorilor nu se mai mișcă din loc și nu mai grăì nici o vorbă… Ca pe
nevăzute sărì Petru la ea, a cuprins’o în brațe, și o sărută… cum sărută
adecă Feții frumoși pe zânele drăgăstoase…
Impărăteasa zorilor simțì, că simte ce n’a mai simțit… Nu mai vorbì, nu
mai întrebă ci făcù semn ca să bage pe Murgul în grajdul soarelui și
intră cu Petru în casă…
Zânele începură a zâmbi vesel; florile începură a mirosì dulce;
isvoarele deteră a curge limpede; vânturile se prefăcură în cântec de
bucurie; roata vieții începù a se întoarce mai repede decât prisnelul;
vălul cel negru căzù la pământ, și soarele strălucitor se ridicà în sus
către ceruri… sus… mai sus decât cum a fost când-va… Și’n lume se făcù
lumină ca fața soarelui, încât nouă ani, nouă luni și nouă zile oamenii
nu văzură nimic de lumina cea înfricoșată.
Petru merse acasă, aduse pe tatăl său cel bătrân și pe muma sa cea
bătrână, făcù o nuntă încât îi merse vestea ’n nouăzeci și nouă de țări
și se făcù împărat peste amândouă împărățiile,
Iară fraților Florea și Costan li se dete lumina ochilor… ca să vadă și
ei fericirea lui Petru.
Asta a fost, dragii mei cei buni, povestea lui Petru Făt-frumos cu Zina
Zorilor din țara soarelui.
Petru a trăit și a împărățit cu pace și cu sănătate,… și doară mai
împărățește și astăzi cu ajutorul lui Dumnezeu.