Doi lei, doi zmei, doi bălauri și doi năsdrăvani se puseră pază la
punte…
Cât a rămas împărăția Zorilor astfel, aceea nu se știe și nici nu se
poate spune…
A trecut multă vreme așa fără să fi curs!
A înțeles și sânta Vinere, că Zina Zorilor s’a supărat; raza cea pustie
și vântoasele ce cutrierau lumea întreagă i-au fost adus știre de mult…
S’a supărat de jumătate, iar de cealaltă jumătate s’a bucurat: s’a
supărat pentru-că nu puteà să mai privească în căutătoare, și s’a
bucurat pentru-că vedeà pe Făt-frumosul său cel voinic scăpat și pe
vecina sa cea frumoasă tristă… A mai fost apoi necăjită pentru-că i s’a
fost spart ulciorul cu apa cea minunată.
Când sfânta Vinere văzù însă, că întunerecul nu mai înceată, lumina nu
mai vine, și când perì și cea din urmă rază de pe pământ, zic, când
sfânta Vinere văzù că Zinei Zorilor i-a trecut de glumă, ea poruncì
vântoaselor, ca să pornească toate împreună, să se izbească în vălul cel
mare dela marginea împărăției, să-l miște din loc și să facă ca lumina
să curgă în lume.
Vântoasele porniră… care de care mai turbate, care de care mai grozave
și mai înfricoșate,… cum merg adecă vântoasele… Ți se păreà, că au să ià
lumea cu sine și să nu se mai oprească în loc cu ea…
Ajunseră la văl,… se izbiră în el… și cum se izbiră?… Vălul nu se
mișcă!…
Vântoasele se mai isbiră odată… apoi încă odată… adecă de trei ori una
după alta.
… Și apoi nu se isbiră mai mult… văzură cumcă vălul stă mai țapăn decât
pământul în țâțânele sale… Stătură câteva clipite locului – rușinate și
obosite, se întoarseră după aceea îndăret, și înconjurară odată lumea în
mânia lor cea turbată… Ce a fost calea lor?… acuma-și poate gândi
fiecare ce a fost! Bine cu de-a bună seamă n’a putut fi! vai și amar!!…
Vântoasele sosiră acasă și spuseră sfintei Vineri, cum și ce e cu vălul.
Sfânta Vinere se supără acuma și de cealaltă jumătate; trimise
vântoasele la curtea împăratului, ca să ducă lui Petru vorbă și sfat: să
meargă să steà de vorbă cu Zâna Zorilor și să facă ce va face, ca să
aducă lumina în lume.
Vântoasele porniră de-a doua oară… acuma ceva și mai încet… mai
nepripit,… ca și când pleci adecă în treabă bună și la om de nărăvală…
Ajunseră la curte… Petru nu e!…
Vântoasele începură a se mișcà mai a străin.
Petru a pierit în cale.
Vântoasele luară curtea din stânga… apoi din dreapta… apoi din mijloc… O
întoarseră, suciră, ridicară și aruncară până ce nu se mai alese nimic
din ea… După aceea porniră cu vestea despre moartea lui Petru către
coliba sfintei Vineri.
«Porniți cu toții în lume; mișcați tot ce e de mișcat, și aflați pe
Petru. Viu sau mort mi-l aduceți! poruncì sfânta Vinere după ce auzì
vestea cea tristă.