După ce Zina Zorilor a văzut, cum-că nu poate aflà pe Petru, a chemat la
sine pe întreagă țara sa, pe zmei, bălauri, năsdrăvani și lei, pe toate
zinele, pe toate florile, pe toți supușii i-a chemat la sine. Chiar și
sântul soare a trebuit să se coboare de pe cer, să desfrâne caii dela
căruță, să-i bage în grajdiu și să intre la Zina Zorilor… Când au fost
așa toți adunați împreună, Zina Zorilor nu le împărțì mai mult la
porunci, ci tristă și mustrată cum erà, luă ziua bună dela toți supușii
săi, le mulțămì pentru iubire și credință și-i trimise în lume, ca să
meargă să facă fiecare după capul și pricepirea sa. Numai doi lei, doi
zmei, doi bălauri și tot atâția năsdrăvani oprì la sine, ca să fie cine
să-i păzească puntea. Trimise toate Zinele în grădină și lăsă, ca să nu
intre ’n curte pănă ce nu o vor vedeà pe ea senină; lăsă ca florile să
miroase d’aici înainte un miros, care îmbată orice ființă omenească, ca
vânturile să se miște cântând atâta de dureros, încât orice suflet
omenesc să plângă când le aude, ca isvoarele să curgă apă amară, și lăsă
ca soarele pe toată ziua dată de Dumnezeu să arunce câte de șeapte ori
șeapte raze seci în lume…
După ce toate aceste le rânduì, se duse la roata cea mare, pe care erà
învârtit firul traiului omenesc, și oprì roata de a se mai întoarce și
viața omenească de a mai curge… Dup’ aceea… Zina Zorilor s’ascunsă din
fața lumii în fundul curții celei mari, în locul cel mai întunecos și
mai negrijit…
Zmeii, balaurii și năsdrăvanii eșiră ’n lume și de rușine ce le erà,
s’ascunseră în cele mai adânci pustiuri și peșteri – ca ochiul omenesc
să nu-i mai vadă; leii ’și lepădară părul de aur și ferecătura de pe
ghiare și dinți, și de supărați ce erau, se făcură sălbatici; Zinele
s’ascunseră prin grădini; florile, isvoarele și vânturile se supuseră
voinței Zinei Zorilor, și razele seci, fără căldură și lumină, și astăzi
se văd întinse pe cer colea în nopțile de vară…