Unde e paza cea aspră? năzdrăvanii? balaurii? Ce au făcut leii
ferecați?! și zânele? și florile! și soarele?!… Nimeni n’a păzit? nimeni
n’a fost la locul său?!… Zâna Zorilor se supără pe deplin.
«Lei, zmei, balauri, năzdrăvani, porniți, goniți, ajungeți, prindeți și
aduceți», poruncì Zâna Zorilor în supărarea ei cea mare.
Porunca sună, și toată lumea se puse în mișcare.
Petru s’a fost însă întins la fugă, încât nici razele soarelui nu-l
puteau ajunge.
Toți veniră triști, toți aduseră vești triste. Petru a fost trecut peste
marginile împărăției Zorilor, unde întreaga pază nu mai aveà putere.
Zâna Zorilor își uità acuma supărarea de tristă ce se făcù și trimise pe
sântul soare, ca să umble ’n lume, să facă din șapte zile una… să cerce,
să afle și s’aducă vești.
O zi din șapte zile Zâna Zorilor n’a făcut alta decât a stat și privit
în calea soarelui, a privit… privit… pănă ce au început a-i curge
lacrămile din ochișori, nu știm acuma de privitul cel mult, ori de
durerea și dorul ei cel mare!
Iată-ntr’a șaptea zi sântul soare se reîntoarnă… roș, trist și obosit…
Iarăș veste rea!… Hei! că Petru erà unde razele soarelui nu pot
pătrunde!
După ce Zâna Zorilor văzù, că și cea din urmă cercare fù în zădar, dete
poruncă aspră în țară:
Zânele să nu mai zâmbească, florile să nu mai miroase, vânturile să nu
mai miște, izvoarele să nu mai curgă limpede, și razele soarelui să nu
mai lumineze. Poruncì apoi, ca între lume și împărăția Zorilor să se
lase vălul cel mare a întunecimii, prin care să nu străbată decât o
singură rază din soare, care să ducă vestea ’n lume, cumcă «pănă ce nu
v’a venì acela, care a dus apa dela fântână, soarele să nu se mai miște
pe cer.»
A mers vestea în lumea cea întunecoasă… oamenii înțeleseră, că lumina
cea grozavă nu e decât pentru lumina ochilor împăratului…
Nimeni nu vedeà în lume afară de împăratul; nimeni nu vedeà necazurile
întunerecului decât împăratul. Dete dar fiilor săi Florea și Costan sfat
și poruncă, ca să pornească, să meargă și să mântuiască lumea de
întunerec. Cine a mințit una, minte și a doua; Florea se puse în șea și
pornì către împărăția Zorilor acuma, când Petru a fost curățit calea.
Când Florea erà s’ajungă la curtea zânei Zorilor, Zâna Zorilor simțì
cumcă va să vină ceva străin. «Vine cineva? întrebă cam aspru.»
«Vine», răspunseră zmeii, ce stăteau pază la punte.
«Cum vine? peste punte ori pe supt punte.»
Puntea erà – acum știm noi – cum erà! Florea trase pe sub punte.
«Voinicul vine pe sub punte! răspunseră smeii cam în glumă.
«Grijiți de el, neagră vă fie lumina!» Zise acuma Zina, și primì pe
Florea ca să intre.
Pe Florea-l trecură fiorii când văzù atâta frumuseță.
«Bun ajuns voinice! tu ai furat apa?
«Să fie de bine! zău eu am luat-o.
«Tu ai băut vinul?
Florea stete mut.
«Tu ai mâncat pâinea?
Florea zise «ba».
«Tu m’ai sărutat?»
Florea-și uită vorba.
«Na! oarbă-ți fie lumina! învață-te să mai minți!»
Zise acuma Zina supărată, și dete lui Florea două pălmi, una pe de-a
dreapta, una pe de-a stânga, încât estuia i se întunecară ochii ca
păcatul lui cel mare.
Doi zmei duseră apoi pe orbitul de Florea acasă, și treaba se gătì.
Pornì și Costan în urma frăține-său.
Pornì, ajunse, o pățì și reînturnă.
În lume nu mai rămase acuma nici o rază de lumină.