Făt-frumos se întrebà acuma, cum să treacă peste râu. Râul erà lat și
adânc, și peste râu numai o punte;… asta însă cum nu mai sunt punțile în
astă lume… Dincoace și dincolo, pe un mal și pe altul, tot câte-o frunte
de punte, păzită tot de câte patru lei dormitori. Puntea însă? peste
punte nu poate trece suflet de om… O vezi cu ochii, dar simțești
golatate, cănd calci cu piciorul pe ea… Cine știe din ce o mai fi fost
și asta făcută!… Doar chiar din un pui de nour?
Destul că Petru rămase pe țărmul râului. Să treacă? nu poate. Să înoate?
nu e treabă. Ce să facă dară?!
Hei! să nu fie grijă de Petru! Cu una cu două el n’o sfârșește! Se
întoarse îndărăpt pănă ce ajunse la năsdrăvanul cel mare. «Ce va da
târgul și norocul, gândì în sine, să stăm dară și la vorbă! «Scoală
voinice!» strigă apoi pe năsdrăvan trăgându-l de mâneca surtucului. Când
năsdrăvanul se deșteptà din somn, întinse palma după Petru,… așa ca și
când vrei să prinzi o muscă.
Petru suflà în flueraș… Năsdrăvanul căzù earăși la pământ.
Așa-l trezi și adormì Petru de trei ori una după alta,… adecă de trei
ori l’a trezit și de trei ori l’a adormit… Când fuse ca să fie de a
patra oară, Petru își deslegă naframa dela grumazi, luà degetele cele
mici ale năzdrăvanului și le legă cu ea laolaltă, scoase sabia și
prinzând pe năsdrăvan de piept mai strigă odată: «Scoală voinice!»
Văzându-se năsdrăvanul atâta de rău batjocorit, «Ei, zise către Petru,
nu te lupți în luptă, dreaptă! Stăi la luptă, dacă ești voinic!»
«Mai așteaptă o leacă! mai nainte am o vorbă cu tine, grăi Petru… Jură,
că mă vei trece peste râu, și atunci te las să vii la luptă.»
Năsdrăvanul făcù jurământ, și Petru-l lăsă să se scoale.
Când năsdrăvanul se simțì deșteptat, se repezì la Petru, ca să-l
turtească c’o lovitură… Și a aflat însă omul!
Nici Petru nu erà de eri, dealaltăeri, și el se răpezì voinicește. Trei
zile și trei nopți se luptară. Năsdrăvanul dete cu Petru de intră pănă
în genunchi în pământ; Petru dete cu năsdravanul până în brâu; eară dete
năsdrăvanul pănă în piept, și mai în urmă Petru pănă în grumazi!…
Când năsdrăvanul se simțì așa strâmtorat: «Lasă-mă, strigă înspăimântat,
lasă-mă că mă dau bătut!»
«Treci-mă peste râu? întrebă Petru.»
«Trec!» răspunse cela din gaură.
«Ce să fac cu tine, dacă-ți calci vorba?»
«Ucide-mă, fă ce vrei cu mine, numai acuma mă lasă să trăesc.»
«Așa să fie dară! zise Petru, luă după aceea mâna cea stângă a
năsdrăvanului și o legă de piciorul cel drept, îi băgă năframa în gură,
ca să nu strige, îl legă la ochi ca să nu vadă, și pornì așa, purtându-l
de mână cătră râu.
Când ajunseră la râu, năsdrăvanul pășì cu un picior de o parte, cu altul
de alta de râu, luă pe Petru în palmă, și-l puse frumos de cealaltă
parte.
«Acuma e bine! grăì Petru, suflă după aceea în flueraș și năsdrăvanul
căzù de alungul pe malul râului.
Așà trecù Petre râul. Când zinele cele ce se scăldau în laptele râului
auziră sunetul fluerașului lui Petru, ele căzură somnoroase, eșiră din
lapte și adormiră pe florile de pe mal. Așà dormind le află Petru, când
se coborî din palma năsdrăvanului… Nici nu cuteză să stee multă vreme la
ele… Frumoase erau doamne! Cum puteà apoi să fie însăși zina zorilor?
Sau doară ea e cea mai urâtă dintre cele frumoase? Făt-frumos nu se
întrebă mult, ci pornì, ca să vadă.
Când intră în grădină, începù a se minunà din nou. Cât a umblat și
pățit, atâta frumusețe n’a mai văzut…
Lasă că arborii erau tot cu crăci de aur, că isvoarele curgeau mai
limpede decât roua, că vânturile se mișcau cântând, și florile vorbeau
vorbe dulci și frumoase, dar Petru mai mult se mirà de aceea, că în
întreagă această grădină nu erà nici o floare desfăcută, ci numai
boboci… Parcă aici a fost stat lumea locului și erà să fie pururea tot
primăvară… Oare când vor înflorì florile aceste, dacă n’au avut vreme să
înflorească până acuma? Și dacă n’au înflorit, pentru ce?…
Așà se întrebà Petre, așa și încă și într’alt chip, în calea lui către
cetate… Nimic nu-i stătea în cale; nimic nu-i oprea gândirea; toată
lumea dormea; zinele de pe la isvoare, păsările de pe crengi,
căprioarele dintre tufițe și fluturii de lângă flori, toate erau duse de
fluerașul lui Petru. Chiar nici vântul nu se mai jucà cu frunzele, nici
razele soarelui nu mai sorbeau roua de pe iarbă, și râurile încetară de
a mai curge… Singur Petru erà treaz: Petru cu gândurile sale și Petru cu
mirarea gândurilor sale. Ajunse la curte. Jur împrejurul curții se
întindea un ierbiș frumos și des, un ierbiș ce fugea ca vântul. Poarta
erà în frunte, o poartă tot din flori și alte lucruri frumoase. Pe sub
poartă și pe lângă poartă earăși flori, care de care mai și mai, încât
lui Petru i se părea, că umblă pe nouri, când călcà pe ele. Pe de a
dreapta și pe de a stânga dormeau zinele ce au fost să păzească intrarea
în curte. Petru privì în toate laturile, mai zise odată «Doamne ajută»
și intră în cetate.
Ce a văzut Petre într’această curte, aceea nici n’o mai spun, știe doară
toată lumea, că curtea Zinei Zorilor nu poate fi ceva lucru de rând. Jur
împrejur zine împietrite, pomi cu frunzele de aur și cu florile de
mărgele și pietre scumpe, stâlpi de raze de soare și netezi ca și
paltinul, trepte lucii și moi ca și culcușul fetelor de împărat și un
aer plin de miros dulce și adormitor…
Nici nu voesc să spun, că numai grajdul, în care stau caii sfântului
soare, erà mai frumos decât cetatea celui mai mare împărat din lume… Așà
erà asta la Zina Zorilor, și nici n’ar fi putut fi altfel… Cum să fie
doară? Petru se suì pe trepte și intră în cetate… Cele dintâi
douăsprezece odăi erau din pânză, altele douăsprezece din mătase. Urmară
apoi douăsprezece de argint și douăsprezece de aur. Petre trecù cu
iuțeală prin toate patruzecișiopt: aici aflà pe Zina Zorilor, într’a
patruzeci și noulea, care erà cea mai frumoasă dintre toate.
Astă casă erà lungă, lată, naltă, ca și o biserică din cele mai
frumoase… jur împrejur păreții erau acoperiți cu fel de fel de mătăsuri
și alte lucruri minunate; pe jos, pe pământ, pe unde umblai cu
picioarele, erà nu știu ce strălucitor ca oglinda și moale ca perina și…
mai erau acum tot felul de lucruri frumoase, ca la Zina Zorilor adecă…
Unde va fi doară frumos, dacă nu aicea!… Cum zic lui Petru i se oprì
răsuflarea, când văzù că se vede în mijlocul atâtor lucruri așà grozav
de frumoase…
In mijlocul acestei biserici sau ce erà văzù Petre fântâna cea vestită,
pentru care a venit el atâta lume de pământ… O fântână ca toate
fântânele și nimic mai mult!… Te miri cum a și răbdat-o Zina Zorilor în
casa ei!… Aveà niște doage din moși și strămoși. Bag sama, a fost lăsat,
că așà să rămână!… Și acuma am să spun o vorbă mare!… Lângă fântână erà
chiar Zina Zorilor aievea, așà cum ea erà!
Erà, doamne! un leagăn de aur și… numai Dumnezeu știe de ce încă, destul
cum că erà frumos, aici în leagăn dormea Zina Zorilor pe perini de
mătase umplute cu suflare de vânt de primăvară… Nici nu erà frumoasă…
Dar de unde să și fie!… N’a zis doară sânta Vinere, că are fel de fel de
lucruri urâte și îngrozitoare? Ce să mai lungim dară vorba?… Poate că
sânta Vinere a avut drept. Poate să fie!… Destul, când Petru privì la
ea, așa cum dormea în leagăn, el stete cu sufletul amorțit și nu suflâ
mai mult în fluerașul cel vrăjit… erà încremenit de minunea ce se
minunà… Ba! frumoasă erà,… frumoasă!… mai frumoasă decât chiar cum ți-ar
păreà că ar fi să fie Zina Zorilor… mai mult nu vreau să zic!…
Pe de-a dreapta și pe de-a stânga leagănului dormeau câte douăsprezece
zine din cele mai alese. Bag sama au adormit legănând pe împărăteasa
lor… Petru nici nu le văzù de privit ce priveà la Zina Zorilor, până ce
nu tresăriră toate din somn, când nu mai auziră fluerașul… Petru…
tresărì dară și el… și începù a cântà din nou în flueraș. Earăși adormì
lumea, și Făt-frumos pășì cu trei pași mai înainte.
Intre leagăn și fântână erà o masă, pe masă un colac alb și moale,
frământat cu lapte de căprioară, și un bocal de vin roșu și dulce ca
visul de dimineață… Acesta erà colacul puterii, și celălalt vinul
juneței…
Petru privi odată la colac, odată la vin și odată la Zina Zorilor, se
apropiă după aceea cu încetul, pășì doi pași către leagăn, masă și
fântână.
Când Petru ajunse la leagăn, își pierdù mințile și nu se mai putù răbdà,
ci sărută pe Zina Zorilor… Zina Zorilor deschise ochii și privì la Petru
cu o privire, încât el își pierdù mințile încă mai tare…
Suflă după aceea în flueraș, ca Zina Zorilor s’adoarmă; luă cununa cea
de aur, și o puse pe fruntea Zinei Zorilor; luă o bucătură din colacul
de pe masă, băù o înghițitură din vinul întineritor,… și iarăși sărută,
și iarăși luă o înbucătură, iarăși băù o înghițitură… Așa de trei ori
una după alta… de trei ori a sărutat pe Zina Zorilor, de trei ori a
îmbucat din colac și de trei ori a gustat din vin… După aceea și-a
umplut ulcioarele cu apă din fântână și a perit cum pere vestea cea
bună. Când Petru ajunse în grădină, dete de o lume cu totul nouă…
Florile erau flori; bobocii se desfăcuseră; isvoarele curgeau mai
repede; razele soarelui se jucau mai vesel pe păreții cetății, și zinele
aveau mai multă plăcere în fețele lor. Toate aceste din trei sărutări…
Cum a intrat Petru, așa a și eșit: printre Zine și flori, pe palma
năsdrăvanului, printre lei, balauri și năsdrăvani… Când fu apoi în
scară, privì odată îndărăt, și văzù că lumea întreagă s’a pornit în urma
lui… Hei! dar și-au dat de om! Nu ca vântul, nu ca gândul, nu ca dorul,
nu ca blestemul, ci mai repede de cum trece fericirea s’a fost lăsat
Petru pe cale… Goana rămase îndărăt, și Petru sosì pe jos la sânta
Vinere.
Sânta Vinere știà, că Petru o s’ajungă, din rânchezatul Murgului, care
din cale de trei zile simțì apropiarea stăpânului său: îi eșì dară în
cale cu colac moale și cu vin roșu.
«Bun ajuns, Făt-frumos!
«Bună ziua, soră sfântă!»
Petru-i dete ulciorul cu apă dela fântâna Zinei Zorilor. Sânta Vinere-i
mulțămì frumos. Mai vorbiră apoi câteva cuvinte despre calea lui Petru,
despre curtea Zinei Zorilor și despre frumusețea sorei soarelui, și
Petru puse șeaua pe murgul, că zău! el nu prea aveà vreme de pierdut…
Baba Vinere ascultà când cu dulce, când cu amar, când cu drag, când cu
necaz; văzând apoi, cum că Petru va să meargă, îi pofti sănătate și
noroc.
Petru nici nu stete până n’ajunse la sânta Joe. Aice se coborî de pe cal
și intră, precum a fost vorba să fie.
Nici la sânta Joe nu se prea oprì, zise bună ziua, mai făcù o vorbă
scurtă și luă sănătate bună.
«Stăi! să-ți mai spun una ’nainte de a pornì în cale, zise sânta Joe cu
grijă.
Să-ți ai grijă de viață; să nu legi vorba cu om; să nu mergi iute,
grăbit; să nu iei apa de la mână; să nu crezi la vorbă, și să fugi de
buze dulci.»
Să te duci cum ai venit… Calea e lungă, lumea e rea, și tu ai la tine
treabă mare!… ascultă dar de mine. Eacă-ți dau eu o năframă; nu e de
aur, nu-i de argint, nici de mătasă, nici de mărgele; e de pânză
năsădită, să o porți că e vrăjită… Cine-o poartă, pe acela fulgerul nu-l
ajunge, sulița nu-l pătrunde, sabia nu-l taie și gloanțele sar de pe
trupul lui.
Așa grăì sânta Joe. Petru primì și ascultă; se lăsă apoi cu Murgul în
vânt și se duse… se duse… cum se duc adecă Feții-frumoși când îi mână
dorul de casă.
La sânta Miercure Petru nici nu se mai coborî de pe cal, ci zise «bună
ziua» din spatele calului și mână mai departe.
Într’o bună vreme îi venì cutia cea vrăjită în minte și vrând să audă
veste din lume, o scoase din teacă. Nici nu o scoase bine, nici nu o
deschise cum se cade, până ce și începù a vorbì ce vorbea de acolo din
ea.
«S’a supărat Zâna Zorilor pentru că i-ai furat apa… S’a supărat sânta
Vinere pentru că i s’a spart ulciorul… S’au supărat frații tăi Florea și
Costan pentru că li-ai luat împărăția».
Petru începù a râde, când auzì de atâta supărare. Nici nu știà ce să
întrebe mai înainte.
Cum a spart sânta Vinere ulciorul?
«De bucurie ce i-a fost a început a jucà și a căzut cu ulcior cu tot».
Cum am luat eu împărăția de la frații mei?
Cutia începù acuma a spune, că, fiind împăratul bătrân și orb de amândoi
ochii, Florea și Costan s’au dus la el și au cerut, ca să împartă
împărăția între dânșii. Impăratul li-a spus, că numai acela va împărățì
țara, care va aduce apă de la fântâna Zânei Zorilor. Înțelegând, frații
lucrul, merseră la baba Birșa și asta le spuse, că ai fost, ai făcut și
ai pornit, ca să vii».
Frații se sfătuiră și acuma au pornit în calea lui Petru, ca să-l ucidă,
să iee apa de la el și să împărățească peste țară.
«Minți, cutie spurcată!» strigă Petru mânios, când le auzì toate aceste,
și dete cu cutia de pământ, în cât crăpă în șeaptezeci și șeapte de
bucăți.
N’a mai mers mult până ce și văzù nourii din țara sa, simțì suflarea
vânturilor de acasă și zărì din depărtare pe ici colea câte un munte de
pe marginile țării… Petru stete în loc, ca să vadă mai bine, că-i părea,
că nu e adevăr, ce-i păreà.
Erà să treacă peste puntea cea din marginea împărăției, când văzù c’aude
ceva din depărtare… așa ceva, ca și când ar strigà un om, și ca și când
l-ar strigà chiar pe el după nume «Măi Petre!»
Voì să steà în loc.
«Mergi! mână! strigă Murgul. Nu e bine să stai!
«Ba nu! stăi! să vedem, ce e, cine și pentru ce? Să dăm față cu lumea».
Petru zise și sucì frâul Murgului.
Ei Petre! Petre! oare cine te-a învățat să stai?… Oare n’ar fi mai bine
să te pleci la sfatul Murgului?… Așa e lumea, n’ai ce face!
După ce se întoarseră, văzù, Doamne, pe cine văzù! pe frate-său Florea
și pe frate-său Costan… Amândoi erau și împreună, se apropiau către
Petru… Petre! mergi! mână! Sau nu ți-a zis sânta Joe să nu legi vorbă cu
om? sau nu știi ce veste ți-a dat cutia sântei Mercuri? Frații veneau cu
vorbă bună și cu buze dulci… Și sânta Joe a fost zis… Petre! Petre!… ai
uitat, ce-a zis?!… Când Petru văzù pe frații săi cei dulci, zbură din
spatele murgului la ei în brațe. Doamne! dar cum să nu zboare! De când
n’a văzut el față de om? de când n’a auzit vorbă pământească!?
Și a curs vorba cum curge între frați. Petru erà vesel și fericit.
Florea și Costan erau buni la vorbă și dulci la buze… Singur murgul erà
trist, singur el își lăsă capul la pământ.
După ce frații vorbiră multe de Împăratul bătrân, de țară și de calea
lui Petru, Florea începù a-și încreți fruntea.
«Frate Petre! lumea e vicleană! n’ar fi mai bine ca să ne dai tu nouă
apa, ca s’o ducem noi, grăì fratele viclean. Ție-ți ese unul în cale,
iară pe noi nimeni nu ne știe, de unde venim, unde mergem și ce ducem».
«Da! da! grăì Costan, Florea vorbește bine.» Petru clătină odată… de
două ori din cap, și spuse fraților săi treaba cu năframa. Frații cei
doi văzură acuma, că pentru Petru nu este decât o moarte. Florea începù
dar a bate șaua, ca să priceapă eapa.
Cam de vre-o trei asvârlite d’acolea erà o fântână cu apă limpede și
rece.
«Nu ți-e ție sete, măi Costane? grăi Florea trăgând odată cu ochiul
către Costan.
«Da! răspunse Costan, pricepând, ce și cum ar fi să fie. Hai, frate
Petre, să ne stâmpărăm odată setea și apoi să pornim cu Dumnezeu. Noi
vom merge în urma ta și te vom păzì de năcaz și primejdie.»
Nu merge Petre!… nu merge că nu dai de bine!… murgul necheză odată… Hei!
dar Petru nu l-a înțeles!…
Ce s’a întâmplat după aceea!? Ce să se întâmple? Nimic nu s’a
întâmplat!…