Prin aer nu zboară… dar nici pe pământ nu umblă… Are coamă ca și calul,
coarne ca cerbul, fața ca ursul, ochii ca dihorul și trupul e de toate…
numai de ființă nu… Așa erà vâlva când se repezì către Petru.
Petru se sprijinì în fere, se ridică în picioare și începù a lucrà când
cu sabia, când cu brațul, iară sudorile mergeau după el ca pârâul.
Trecù o zi și o noapte; lupta nu mai ajunsă la capăt.
«Stai!… Să ne mai întărim o leacă!» zise vâlva răsuflând cu greu.
Făt-frumos lăsă spada în jos.
«Nu stà!» strigă Murgul cu grăbita.
Petru iară-și începù a lucrà din toate puterile.
Vâlva râncheză acuma odată ca și calul… apoi urlă ca lupul,… și se
repezì din nou la Petru. Lupta mai curse o zi și o noapte și mai
înfricoșată ca până acuma… Petru simțeà, cum că abià se mai poate mișcà
de obosit ce erà.
«Stăi acuma, că văd că am cu om de lucru! Stăi, zise Vâlva și de-a doua
oară, stăi! să ne împăcăm.»
«Nu stà!» vorbì Murgu.
Petru se luptà mai departe de și abià mai puteà răsuflà.
Dar nici Vâlva nu se mai repezì ca până acuma, ci începù a se purtà mai
cu cale și treabă, cum se poartă adică toate, când nu mai simt putere în
sine.
Așa curse lupta până’n zorile de-a treia zi. Când începură zorile a
crepețì, Petru făcù ce făcù,… destul, că aruncă frâul în capul vâlvei
obosite… Deodată se făcù din vălvă un cal,… cel mai frumos cal din lume.
«Dulce-ți fie viața, că mă scăpași dela robie! zise acuma vălva
prefăcută în cal, și începu a se desmierda cu murgul.
Mai în urmă înțelese Petru din vorbă și cuvânt, cum că vălva nu fuse
alta decât un frate al murgului, pe care l’a blestemat sfînta Miercure
înainte de asta cu atâte și atâte sute de ani.
Petru legă vălva de calul său, se suì pe ea, și se puse din nou pe cale…
Cum a mers? nici nu e nevoe să spun. Repede a mers,… pănă ce n’a eșit
din pădurea cea de aramă.
«Stați pe loc! Dați în pași, să văd ce n’am văzut! zise Petru mai odată,
când eșiră din pădurea cea de aramă. Inaintea lui se întindea acuma o
pădure încă mai minunată decât cea de aramă, cu tufiș mai strălucitor,
cu flori mai frumoase și mai ademenitoare, – el intra în pădurea cea de
argint…
Florile începură a vorbì încă mai dulce, mai îndemnător decât cele din
pădurea de aramă.
«Să nu mai rupi din flori, zise vălva cea legată de murgul, căci
frate-meu e de șapte ori mai puternic decât mine.
Mi se oprì însă Făt-frumos cel fără de frică!? Abia trecu una, două,
până ce Petru și începù a rupe la flori și a le împletì în cunună.
Se făcu vifor mai turbat, noapte mai neagră, pământul se cutremură mai
tare de cât în pădurea de aramă; vălva pădurii de argint se repezì la
Petru c’o grozăvie de șapte ori mai mare decât cum a fost în pădurea de
aramă… Nici el nu fu însă leneș!… Lupta mai curse odată trei zile și
trei nopți; și’n crăpetul zorilor zilei a patra Petru înfrînă și pe a
doua vălvă.
«Dulce-ți fie fericirea, că m’ai scos dela robie!» zise și astălaltă
vălvă,… apoi se întinseră la cale, cum s’au mai întins și pănă acuma.
«Ho, stați pe loc!… Dați în pași!… Să văd, ce n’am mai văzut încă»,
strigă călărețul, acuma de a treia oară, puse după aceea palma pe ochi,
fiindcă se temea, că-i va perì lumina de razele ce veneau din pădurea
cea de aur.
El mai văzuse lucruri minunate, dar despre așa ceva nici nu s’a visat
până acuma.
«Să stăm pe loc! că nu e bine», strigară caii deodată.
«Pentru ce să nu fie bine?!» întrebă Petru.
«Tu iarăși ai să rupi din flori. Știu că nu te va răbdà firea!… și
fratele nostru cel mai tânăr e pe de șaptezeci și șapte de ori mai
puternic și mai grozav decât noi toți trei la olaltă… Să înconjurăm dar
pădurea!» Așa vorbì murgul.
«Ba nu! răspunse Petru, să mergem! să le vedem pe toate, dacă am văzut
ceva. N’aveți frică, nici eu n’am!»
Nu e nevoe să spun, cum că Petru iarăși a făcut făcuta… Doamne! dar cum
să nu o facă…
Abia împletită fu cununa, pănă ce și începù să fie ceva cum n’a mai
fost… Acuma nu era mai mult vifor, nu mai mult întunecos; pământul nu se
cutremurà mai mult… Se făcea nu știu ce și nu știu cum… destul că
Petrului îi păreà c’a intrat cineva în miezul lumii și a început s’o
întoarcă pe dos… Grozav era ce era și înfricoșat… și… să ferească
Dumnezeu!…
«Vezi așa! zise Murgul supărat, dacă n’ai putut rămânea în pace».
Petru văzù, că nu mai vede nimic, începù a simți că nu mai simte nimic,
și dete a pricepe, că nu mai are ce să priceapă; tăcù dară și nu zise
nimic, ci se încinse și se făcù gata de luptă. «Vie acuma Vălva! strigă
după aceea. Sau mor, sau îi pun frâul în cap!»
Abia zise vorba până ce și văzù ceva ne mai văzut apropiindu-se către
dânsul… o negură deasă venea către Petru. Așa era de deasă negura asta,
încât Petru nici pe sine însuși nu se puteà vedeà într’însa!
«Ce e asta?!» striga el cam înspăimântat, când începù a simțì, că-l
doare din toate părțile. Se înspăimântă însă și mai tare, când văzù, că
nici el singur nu-și aude vorbà în negurà cea deasă. Începù dar a da cu
sabia în dreapta și în stânga, pe dinainte și pe din dărât, a da în
toate părțile și din toate puterile, care le mai aveà… cum face adecă
omul, care vede c’a acuma nu e bine… Așa lucrà el o zi și o noapte fără
să vadă alta decât negru înaintea ochilor săi, fără să audă alta decât
cursura sudorilor sale de pe trupurile cailor… Dela o vreme chiar și
începù a crede, că nici nu mai trăește, cì a murit acuma de mult…
Deodată începù a se desface negura… În zorile zilei a doua negură se
resfiră de tot, și pe când se ridicà soare pe cer, înaintea ochilor lui
Petru erà luminà ca luminà.
Lui îi părù acuma că se născuse din nou.
Vălva? peri ca’n palmă.
«Răsuflà acuma odată, că iară va să înceapă luptà din nou! zise Murgul.
«Ce-a fost asta?» întreba Petru.
«Vălva, răspunse Murgul, vălva a fost, prefăcută în negură… Răsuflă
numai că iarăși vine!»
Nici n’a zis’o bine Murgul astà, nici n’avù Petru vreme ca să răsufle
până ce și văzù că vede ceva venind deoparte, ceva despre ce nu știa, ce
e… O apă, însă nu e ca apa, că-ți pare că nu curge pe pământ, cì zboară
cum-va sau ce face… Destul că urme nu are și pe sus nu zboară… Așà ceva,
ce nu e!…
«Vai! striga Petru.
«Ține-te și dă, nu stà! zise Murgul… și nu mai zise după aceea nimica,
că-i astupă apa gurà.
Lupta se începù din nou… Petru dădù o zi și o noapte necurmat fără ca să
fi știut în ce, și se luptà fără să știe cu cine… Când se apropiară
zorile zilei a doua, începù a simțì cumcă slăbește din picioare.
«Acuma pier! striga c’am supărat; însă pentru aceea începù a-și întărì
pe inimă și a da încă mai țapăn… Soarele răsări pe cer, apa pierì fără
să se știe cum și când.
«Răsufla! grăi Murgul, răsuflă, că n’ai multă vreme. Vălva vine de loc!»
Petru nu mai zise nimic, că nici nu știa, săracul de el, cesă mai facă
de obosit ce erà. Se așeză dară mai bine în șea, strânse mai bine de
sabie, și așteptă așa gătit, ca să ajungă ce vedeà că vine…
Așa, cum că nu știu cum, ca și când se visează omul, că vede ceva, ce
n’are ce are, și are ce n’are, așa îi părea lui Petru că ar fi vălva
acuma. O! Doamne! O! Doamne! cum poate fi vălva pădurii de aur, când s’a
dus de două ori cu rușine?!… Zbura pe picioare și umbla pe aripi,… erà
cu capul dinapoi și cu coada dinainte, cu ochii în piept și cu pieptul
în frunte… și cum mai erà încă – numai Dumnezeu ar ști s’o spună!
Pe Petru îl trecură fiorii odată din sus în jos, odată din jos în sus,
odată cruciș și odată curmeziș; după aceea își întărì pe inimă și începu
a lucrà cum a mai lucrat și… n’a mai lucrat.
Trecù ziua, Petru începù a slăbì din puteri. Trecù amurgul serii; lui
Petru începură a i se împăigenì ochii. Când ajunse miezul nopții, Petru
simți cum că nu e mai mult călare. Nici el singur nu știà, cum și când a
ajuns la pământ; destul, că nu mai erà pe cal. Când începù a se desvelì
ziua din noapte, Petru nu mai puteà stà în picioare, ci se lăsă în
genunchi.
«Nu te lăsà; mai ține-o încă o leacă! strigă Murgul când văzù că slăbesc
puterile stăpânului său.
Petru se șterse cu mâneca cămășii de sudori, își încordă toate puterile
și se ridică încă odată în picioare.
«Lovește acuma vălva cu frâul peste bot!» zise Murgul. Petru făcù precum
i se zise.
Vălva râncheză odată cu armăsarul, în cât Petrului îi păreà, c’o să
asurzească, apoi sărì la Petru, deși abia se mișcà și ea de obosită ce
erà.
Lupta nu mai curse mult. Petru făcù ce făcù și puse frâul și la astă
vălvă pe cap…
Pe când se făceà ziua cum se cade, Făt-frumos călăreà pe al patrulea
cal.
«Frumoasă-ți fie nevasta, că m’ai scos dela robie!» zise Vâlva.
Plecară, se duseră și pe când se învăluià ziua cu noaptea, ajunseră spre
marginea pădurii de aur.
Cum mergeau așa pe cale, lui Petru începù a i se urâ, și ca să facă și
el ceva, dete a privì la cununile cele frumoase.
«Ce să fac eu cu trei cununi? începù a vorbì așa singur. Destul îmi fie
una. Tiu pe cea mai frumoasă». Aruncă dar cea de aramă, apoi cea de
argint și ținù numai pe cea de aur la sine.
«Stăi! zise Murgul. Nu aruncà cununile. Descalecă și le ridică, că-ți
vor prinde încă bine».
Petru făcù precum i se zise, și merse mai departe.
Când erà soarele de-o palmă dela pământ, așa de către seară, când încep
musculițele a se adunà, călărețul nostru ajunse chiar la marginea
pădurii… ’Naintea lui se întindeà un pustiu mare… mare… cât vedeai cu
ochii nu vedeai nimic pe el.
Caii se opriră în loc.
«Ce e? întrebă Petru.
«Nu e bine! răspunse Murgul.
«Pentru ce să nu fie bine?!
Intrăm în împărăția sfintei Miercure. Cât vom merge prin ea, nu vom da
de altă decât de frig și iarăși de frig.
Pe marginile căii vor fi tot focuri din focuri și eu mă tem, că tu vei
merge să te încălzești».
«Și pentru ce să nu mă încălzesc?»
«Nu e bine să te încălzești!» răspunse Murgul cu grijă.
«Intră! grăì Petru fără frică, dacă trebue, voi ștì răbdà și la frig».
Pe cât Petru intrà mai adânc în împărăția sfintei Mercuri, pe atâta
simțeà mai tare, cu nu e bine cum e. La tot pasul erà mai frig, mai ger…
dar frig și ger în cât înghețà măduva în oase… Dar nici Petru nu erà
făcut de picioroage! Voinic a fost la luptă: voinic rămase și la
răbdare.
Pe marginea căii tot foc din foc și lângă focuri tot oameni din oameni,
care chemau pe Petru la sine care de care cu vorbe mai frumoase și mai
ademenitoare. Petrului începù a i se înghețà răsuflarea în gură, dar el
nu se lăsă, ci încă poruncì murgului ca să meargă la pași.
Câtă vreme a răbdat voinicul nostru la ger și frig, nici nu se poate
spune, căci fiecare știe, cum că împărăția sfintei Mercure nu e de o
asvârlită, de două… Și nici frigul nu e frig… numai iac’așa, ci frig,
frig…, încât înghiață și vițelul în vacă…, încât crapă și stâncele de
ger ce e…
Așa zău e acolo! Dar și Petru n’a crescut fără necaz… Scrișcă din dinți
și nimic mai mult, de și a fost înțepenit, încât nici nu mai puteà
clipì.
Așa ajunseră la sfânta Mercure.
Petru coborî de pe cal, aruncă frâul în capul Murgului și intră în
coliba sfintei Mercuri:
«Bună ziua, Maică!»
«Mulțămim, voinic friguros!»
Petru râse odată, dar nu răspunse nimic.
«Voinic ai fost, îi zise acuma sfânta Miercure bătându-l pe umeri. Acuma
să-ți dau câștigul». Se duse după aceea, deschise un scrin ferecat și
scoase din el o cutie mică. «Iacă, zise mai departe, cutia asta e dată
din bătrâni, ca să n’o poarte decât acela, care a trecut prin împărăția
frigului. Nați-o și poartă grijă de ea, că-ți va prinde încă bine. Când
o deschizi, îți vine veste de unde tu numai vrei și știre adevărată din
țara ta».
Petru mulțămì de vorbă și de dar și se suì pe cal și pornì mai departe.
După ce se depărtă de o asvârlită bună, deschise cutia cea vrăjită.
«Ce e porunca?» întrebă nu știu ce din cutie.
«Veste îmi adă dela taica», poruncì Petru cam cu frică.
«Șade la sfat cu bătrânii!» răspunse cutia.
«Merge-i bine?»
«Zău, aci cam rău, că-i supărat!»
«Cine îl supără?» întrebă Petru acuma mai aspru.
«Frații tăi Costan și Florea!» răspunse iarăși din cutie. «Pe cum îmi
pare cer împărăția dela el, și bătrânul zice, că n’ar fi vrednici de
ea.»
«Mergi Murgule, că nu e vreme de pierdut!» strigà acuma Petru. Inchise
după aceea cutia, și o băgă în traistă.
Se duseră cum se duce năluca când umblă vântoasele și gonesc în miezul
nopții pricolicii. Cât au mers așa, nici nu se poate spune… Au mers
mult… foarte mult! Stăi! să-ți mai dau un sfat! zise Murgul într’un
târziu. «S’auzim!» grăi Petru.
«Ai avut necaz cu frigul, acuma ai să dai de o căldură cum n’a mai fost.
Să rămâi voinic! să nu te tragi la răcoare, că nu e bine.»
«Mergi! răspunse Petru. Nu-ți fie frică, dacă n’am înghețat, nici nu mă
voi topi.»
Hm!… aici erà o căldură încât se topește și măduva în oase… Căldură
adecă, cum nu poate fi decât în împărăția sântei Joi.
Pe cât mergeau mai departe, cu atât căldura erà mai mare… Dela o vreme
începură a se topì chiar și potcoavele dela murgul de pe copite. Hei!
dar nici Petru nu se lăsă! îi curgeau sudorile vale, el se ștergea cu
mâneca și mânà în goană mai departe.
De cald ar mai fi fost cum ar fi fost, erà însă și un alt lucru, care pe
Petru îl supărà încă mai tare. Pe lângă cale, tot câte de o asvârlitură
bună de departe una de alta, erau niște văi răcoroase, cu niște isvoare
reci și stâmpărătoare. Când Petru privea la ele, sìmțea, că i-a secat
inima și îi s’a uscat limba în gură de sete ce-i erà…
Pe lângă isvoare erau tot crini, vioare și trandafiri, prin iarba cea
molcuță, și pe ele odihneau niște fete, frumoase, doamne!… încât nici nu
pot fi mai frumoase.
Petrului îi venea să închidă ochii, ca să nici nu mai vadă așà lucruri
ademenitoare.
«Vino, voinice la răcoare! vino! stăi de vorbă!» îl chemau fetițele.
Petru dădea din cap și nici nu zicea nimic, că i s’a fost oprit și
graiul.