POVESTE

A fost ce-a fost; dacă n’ar fi fost, nici nu s’ar povestì.

A fost odată un împărat, – un împărat, mare și puternic; împărăția lui

erà atâta de mare, încât nici nu se știà, unde se începe și unde se

sfârșește.

Unii ziceau, că ar fi fără de margini, iară alții spuneau, că țin minte

de a fi auzit din bătrâni, că s’ar fi bătut odinioară împăratul cu

vecinii săi, din care unii erau și mai mari, și mai puternici, eară

alții mai mici și mai slabi decât dânsul.

Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea și țara, cumcă cu

ochiul cel de-a dreapta tot râde, eară cu cel de-a stânga tot lăcrămează

neîncetat. In zadar se întrebà țara, că oare ce lucru să fie acela, că

ochii împăratului nu se pot împăcà unul cu altul. Dacă mergeau voinicii

la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde și nu le zicea nimic.

Așa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare, despre care nu

știà nimeni nimic afară de împăratul.

Crescură feciorii împăratului. Ce feciori! ce feciori! Trei feciori în

țară ca trei luceferi pe cer!

Florea, cel mai bătrân, erà de un stânjen de înalt, cu niște umeri,

încât nu l-ai puteà măsurà cu patru pălmi cruciș.

Cu totul alta e Costan: mic la statură, îndesat la făptură, cu brațul de

bărbat, cu pumnul îndesat.

Al treilea și cel mai tânăr fecior al împăratului e Petru: înalt, dar

subțire, mai mult fată decât fecior. Petru nu face multă vorbă: el râde

și cântă, cântă și râde de dimineață până în seara.

Numai câte odată-l vede omul mai întunecat, dă cu mâna pletele în

dreapta și în stânga de pe frunte, și atunci ți se pare, că vezi pe un

bătrân din sfatul împăratului.

«Măi Floreo, tu ești acuma mare; du-te și întreabă pe taica, pentru ce-i

plânge lui un ochi, ear altul râde pururea».

Așa zise Petru către frate-său Florea într’o bună dimineață. Dar Florea

nu s’a dus: el știà încă de mic, că împăratul se supărà, dacă-l întrebà

cineva de astă treabă.

Tot așa o păți Petru și cu frate-său Costan.

«Nu cuteză nici unul; lasă c’oi cuteza eu», zise la urmă Petru. Vorba fu

zisă; lucrul fu gata. Petru merse, ca să întrebe.

«Oarbă-ți fie mumă-ta! ce treabă ai tu de aceea?!» îi zise împăratul

mânios, și-i dete o palmă pe de-a dreapta și alta pe de-a stânga.

Petru se duse supărat și spuse fraților săi, cum a pățit-o cu tatăl său.

De când a întrebat Petru de treaba ochilor, se păreà cumcă ochiul cel

din stânga plânge mai puțin, eară cel de-a dreapta râde mai mult.

Petru își întărì pe inimă, și mai merse odată la împăratul. «O palmă e o

palmă, și două ’s două!

Gândì și făcù.

O pățì din nou, cum a mai pățit-o.

Ochiul cel din stânga lăcrimà acuma numai din când în când, eară cel din

dreapta se părea a fi înjunit cu zece ani.

«Dacă e treaba așa, gândì acum Petru, apoi știu eu ce-oi face. Atâta mă

duc, atâta întreb, atâta rabd la pălmi, până ce nu vor râde amândoi

ochii».

A zis-o, a și făcut-o! Petru nu zicea nimic de două ori.

«Fătul meu, Petre! zise împăratul, acuma mai blând și râzând cu amândoi

ochii. Eu văd, cum că ție nu-ți iese grija din cap; ți-oi spune dar

treaba cu ochii mei. Vezi ochiul acesta râde de bucurie, când văz, că am

așa trei feciori ca voi; iar celălalt plânge, pentru-că mă tem, că voi

nu veți fi în stare să împărățiți în pace și să apărați țara de vecinii

cei vicleni. Dacă-mi veți aduce însă apă dela fântâna Zânei Zorilor, ca

să mă spăl cu ea pe ochi, îmi vor râde amândoi ochii, căci voi ștì, că

am feciori voinici, pe care mă pot răzemà.»

Așa zise împăratul. Petru-și luă pălăria de pe prispă și se duse să

spună fraților săi ce-a auzit.

Feciorii împăratului se puseră la sfat și gătiră lucrul pe scurt, cum se

cade între frații cei buni.

Florea, ca cel mai bătrân dintre cei trei, se duse în grajd, alese calul

cel mai bun și mai frumos, puse șeaua pe el și apoi luă ziua-bună dela

casă și masă. «Mă duc, zise către frații săi, și dacă nu voi venì

într’un an, o lună, o săptămână și o zi cu apa de la fântâna Zânei

Zorilor, să vii tu Costane după mine». Se duse.

Trei zile și trei nopți Florea nu mai stătù; calul sburà ca năluca peste

munți și peste văi pănă ce n’ajunse la marginile împărăției. Jur

împrejur pe lângă împărăție erà o prăpastie adâncă și peste această

prăpastie o singură punte. La puntea asta mai stătù Florea odată: să

privească înapoi, apoi să iee «ziua-bună» dela țară.

Ferească Dumnezeu și pe sufletul păgân, de aceea ce văzù Florea acuma,

când erà să plece mai departe. Un bălaur! dar bălaur cu trei capete, cu

niște fețe grozave, cu-o falcă ’n cer, cu una în pământ.

Florea nici nu mai așteptà, ca balaurul să-l scalde în văpaie, ci dete

pinteni la cal și se duse ca și când nici n’ar fi fost aici.

Bălaurul, suspinâ odată, și perì fără de urmă.

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

Trecù o săptămână! Florea nu mai venì; trecură două; de Florea nu se mai

auzeà nimic. Trecù o lună; Costan începù a alege între cai. Când crăpară

zorile după un an, o lună, o săptămână și o zi, Costan se suì pe cal,

își luă ziua-bună dela frate-său mai mic. «Să vii și tu, dacă voi perì

și eu», zise și se duse cum s’a fost dus frate-său».

Bălaurul dela punte erà acum mai înfricoșat, capetele lui erau mai

îngrozitoare și fuga voinicului mai repede.

Nu se mai auzì de amândoi frații; Petru rămase singur.

«Mă duc și eu în urma fraților mei, zise el într’o zi către tatăl său.

«Apoi mergi cu Dumnezeu; îi zise împăratul, doară vei avea mai mult

noroc decât frații tăi».

Și cel mai tânăr fecior al împăratuluì luă dară «ziua bună», și pornì

către marginea împărăției.

Pe puntea cea mare stătea acum un bălaur și mai mare, și mai grozav, cu

fălcile și mai înfricoșate și mai deschise. Bălaurul aveà acuma nu trei,

ci șeapte capete.

Petru stătù în loc, când văzù dihania asta înfricoșată. «Feri din cale!»

strigă apoi. Bălaurul nu ferì. Petru mai strigă odată și încă de a treia

oară; după aceea se repezì la el cu sabia scoasă.

Indată i se întunecă cerul de nu văzù altă decât foc! foc în dreapta,

foc în stânga, foc pe dinainte, foc pe dinapoi. Bălaurul aruncà la foc

din toate șeapte capetele.

Calul începù a horcănì și a se aruncà în două picioare, încât voinicul

nu putea să lupte cu sabia «Stăi! c’așa nu-i bine! zise el, și se coborî

de pe cal. In mâna stângă calul, în mâna dreaptă sabia.

Nici așa nu merse: Făt-frumos nu vedea altă decât foc și văpaie.

«Acasă după alt cal mai bun!» Petru zise, încălecă și se duse, ca earăși

să vină.

Când sosi acasă, îl așteptà lăptătoarea sa, baba Birșa, în poarta

curții.

«Hei, fătul meu Petre! am știut, cum că eară ai să vii, fiindcă n’ai

plecat bine».

«Cum să fi plecat dară? întrebă Petru pe jumătate supărat, pe jumătate

trist.

«Vezi, dragul meu Petre, începù a-l în vățà acuma baba, tu nu vei putea

merge la fântâna Zânei Zorilor decât dacă vei călărì pe calul, pe care a

călărit tatăl-tău, împăratul, în tinerețea sa; mergi, întreabă unde și

care e calul acela, după aceea încalecă și te du.

Petru mulțămì de învățătură și apoi se duse, ca să întrebe de treaba

calului.

«Neagră-ți fie lumina! se răsti acuma împăratul.

Cine te-a învățat ca să mă întrebi tu pe mine așa? cu de-a bună samă

vrăjitoarea cea de Birșa. Ai tu minte? Au trecut cincizeci de ani de

când am fost eu june: cine știe, pe unde au putrezit oasele murgului meu

de atuncea?! In podul grajdului îmi pare, cum că mai e o curea din frâu.

Atâta am și mai mult nimic din cal.»

Petru eșì supărat și spuse babei, «cum și ce».

«Așteaptă numai» – striga baba râzând de bucurie.

«Dacă stă lucrul așa, apoi stă bine. Du-te și adă bucata din frâu. Doară

voi ștì eu face un lucru cu cale din ea».

Podul erà plin de frâne, de șele și de curele. Petru alese cele mai

roase, mai ruginite și mai negrijite și le duse babei, ca să facă precum

a fost zis. Baba luă frânele, le afumă cu fum de tămâe, zise peste ele o

zicală din cuvinte mărunțele și grăì după aceea către Petru: «Ia frânele

și dă cu ele de propta casei.

Petru făcù precum i se zise ca să facă.

Vrajba babei a fost bună. Abia dete Petru cu frânele de proptă, se și

întâmplă… nu știu cum… un lucru, înaintea căruia Petru stete uimit… Un

cal stătea înaintea lui, de cât care lumea n’a văzut mai frumos! cu o

șea plină de aur și pietre scumpe, cu niște frâne, la care să nu

privești, că-ți piere lumina ochilor.

Frumos cal, frumoasă șea și frumoase frâne pentru Făt-frumos.

«Sări voinice în spatele Murgului», strigà baba făcând cruce peste cal

și călăreț; mai zise apoi o zicală de câteva cuvinte și intră în casă.

După ce Petru sărì pe cal, simțeà cum că e de trei ori mai puternic la

braț și de atâtea ori mai pietros la inimă.

«Să te ții bine stăpâne, c’avem cale lungă și trebue să mergem iute».

Așa zise Murgul; dar și-a aflat voinicul… Se duseră… se duseră, zburară

– cum nu s’a dus și nici n’a zburat cal și voinic înainte de aceea.

Pe punte stăteà acuma un bălaur cum n’a mai stat, un balaur cu

douăsprezece capete, grozave, mai pline de văpaie!… Hei! dar și-a aflat

voinicul. Petru nu se înspăimântă, ci începù a se suflecà la mâneci și a

scuipà în palmi: «Feri din cale!» Bălaurul începù a scuipà la foc.

Petru nu mai făcù dară multă vorbă, ci scoase sabia și se grăbì să se

repeadă spre punte.

«Stăi! stâmpără-te! stăpâne, «grăì acuma Murgul», fă cum zic:

înțepenește-te cu pintenii la mine în brâu, scoate sabia, și stăi gata,

că avem să sărim peste punte și bălaur. Când vei vedeà apoi, că suntem

tocmai pe deasupra bălaurului, taie capul cel mai mare, șterge cu mâneca

sabia de sânge și o bagă în teacă, ca să fii gata pe când ajungem la

pământ».

Petru strânse din pinteni, scoase sabia, tăie capul, șterge sângele,

băgă fierul în teacă și fù gata pe când simțì pământul sub picioarele

calului.

Așa trecură puntea.

«Să mergem mai departe», începù Petru vorba după ce mai privì odată

îndărăt la țara sa.

«Să mergem!» îi răspunse Murgul. Numai spune-mi acuma, stăpâne, cum să

mergem? Să mergem ca vântul? să mergem ca gândul? să mergem ca dorul?

sau să mergem chiar ca blestemul?…

Petru privì înainte și nu văzù altă decât cer și pământ… un pustiu, la a

cărui vedere i se ridicară perii în vârful capului.

«Să mergem tot una după alta, nici prea tare să nu ne obosim, nici peste

măsură să nu ne întârziem. Zise… apoi merseră… o zi ca vântul, una ca

gândul, una ca dorul și una ca blestemul până ce n’ajunseră, în crăpatul

zorilor zilei a patra, la marginele pustiului.

«Stăi acuma!… Dă în pași!… Să văd, ce n’am mai văzut», strigă Petru

ștergându-se la ochi ca omul, care se trezește din somn, sau ca acela,

care vede ceva și-i pare că numai îi pare… Naintea lui Petru se întindeà

o pădure de aramă… cu copaci, pomi și poame de aramă, cu frunze de

aramă, cu tufișuri, iarbă și flori care de care mai frumoase, tot de

aramă…

Petru stătù și privi cum privește adecă omul, care vede ce n’a mai văzut

și despre ce n’a mai auzit.

Intră în pădure.

Florile de pe mărginile căii începură a se lăudà și a îndemnà pe Petru,

ca să le rupă și să-și facă cunună din ele…

«Ia-mă pe mine, că eu-s mai frumoasă și dau putere celui ce mă rupe»,

ziceà una.

«Ba ia-mă pe mine, că cine mă pune în pălărie, pe acela-l iubește cea

mai frumoasă nevastă din lume», ziceà alta… Și iarăși se mișcà alta… și

alta… care de care mai frumoasă și mai dulce la vorbă până-ce

n’ademeniră pe Petru, ca să le rupă.

Murgul sări în lături, când văzù că stăpânul său se pleacă după flori.

«Pentru-ce nu rămâi în pace?!» Zise Petru cam cu răstita.

«Nu rupe, că nu e bine să rupi!» zise Murgul sfătos.

«Pentru ce să nu fie bine?»

«Pe florile aceste zace blestemul: cine rupe din ele, acela are să se

lupte cu vâlva pădurii!»

«Ce vâlvă?!»

«Acuma dă-mi pace! Ascultă de mine: privește la flori; nu rupe însă din

ele, ci rămâi în pace». Așa zise calul, și merse în pași mai departe.

Petru o știà din pățite, cumcă e bine s’asculte de murgul; își rupse dar

gândul dela flori. In zadar însă! dacă se pune odată necazul pe capul

cui-va, nu scapă de el de s’ar și ferì din toate puterile… Florile tot i

se îmbiau, și el tot într’una slăbeà din inimă.

«Fie, ce e dat să fie!» Zise Petru dela o vreme. Barem voi vedeà și

vâlva pădurilor. Să văd ce e? cu cine am de lucru? Dacă-mi va fi ursita

să mor de ea, voi muri și așa; dacă nu,… apoi scap… să fie o sută și-o

mie de ele! «Se puse apoi la rupt de flori…

«N’ai făcut bine!» zise acuma Murgul plin de grijă. «Dacă ai făcut-o

însă, e făcută! te încinge acuma și fii gata de luptă, că acuș vine

vâlva!»

Abià vorbi Murgul vorba, abià fù Petru gata cu cununa… până ce și începù

un vânt ușor din toate părțile… Din vânt se făcù vifor… Viforul crescù…

crescù până ce nu se văzù alta decât întunerec și noapte… și eară numai

noapte și întunerec… Petrului îi păreà, cum că a luat cineva lumea în

spate și a încărcat-o la fugă cu ea, așa se cutremurà pământul sub el.

«Frică ți-e? întrebă Murgul scuturând din coamă.

«Ba! răspunse Petru întărindu-se pe inimă, deși spatele începură a-i

furnicà. Dacă e acuma așa, apoi fie, cum e!»

«Nici nu-ți fie frică!» începù a-l îndemnà Murgul. Ia frâul dela mine

din cap și umblă ca să ’nfrâni vâlva cu el».

Atâta mai zise, căci Petru nici nu avù timp să desfrâne cum se cade până

ce și ajunse vâlva la ei…

Petru nu puteà privi la ea,… așa erà de grozavă și de înfricoșată.

Povești · 第 6 / 32 题