A fost ce-a fost; dacă n’ar fi fost, nici nu s’ar povestì.
A fost odată un împărat, – un împărat, mare și puternic; împărăția lui
erà atâta de mare, încât nici nu se știà, unde se începe și unde se
sfârșește.
Unii ziceau, că ar fi fără de margini, iară alții spuneau, că țin minte
de a fi auzit din bătrâni, că s’ar fi bătut odinioară împăratul cu
vecinii săi, din care unii erau și mai mari, și mai puternici, eară
alții mai mici și mai slabi decât dânsul.
Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea și țara, cumcă cu
ochiul cel de-a dreapta tot râde, eară cu cel de-a stânga tot lăcrămează
neîncetat. In zadar se întrebà țara, că oare ce lucru să fie acela, că
ochii împăratului nu se pot împăcà unul cu altul. Dacă mergeau voinicii
la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde și nu le zicea nimic.
Așa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare, despre care nu
știà nimeni nimic afară de împăratul.
Crescură feciorii împăratului. Ce feciori! ce feciori! Trei feciori în
țară ca trei luceferi pe cer!
Florea, cel mai bătrân, erà de un stânjen de înalt, cu niște umeri,
încât nu l-ai puteà măsurà cu patru pălmi cruciș.
Cu totul alta e Costan: mic la statură, îndesat la făptură, cu brațul de
bărbat, cu pumnul îndesat.
Al treilea și cel mai tânăr fecior al împăratului e Petru: înalt, dar
subțire, mai mult fată decât fecior. Petru nu face multă vorbă: el râde
și cântă, cântă și râde de dimineață până în seara.
Numai câte odată-l vede omul mai întunecat, dă cu mâna pletele în
dreapta și în stânga de pe frunte, și atunci ți se pare, că vezi pe un
bătrân din sfatul împăratului.
«Măi Floreo, tu ești acuma mare; du-te și întreabă pe taica, pentru ce-i
plânge lui un ochi, ear altul râde pururea».
Așa zise Petru către frate-său Florea într’o bună dimineață. Dar Florea
nu s’a dus: el știà încă de mic, că împăratul se supărà, dacă-l întrebà
cineva de astă treabă.
Tot așa o păți Petru și cu frate-său Costan.
«Nu cuteză nici unul; lasă c’oi cuteza eu», zise la urmă Petru. Vorba fu
zisă; lucrul fu gata. Petru merse, ca să întrebe.
«Oarbă-ți fie mumă-ta! ce treabă ai tu de aceea?!» îi zise împăratul
mânios, și-i dete o palmă pe de-a dreapta și alta pe de-a stânga.
Petru se duse supărat și spuse fraților săi, cum a pățit-o cu tatăl său.
De când a întrebat Petru de treaba ochilor, se păreà cumcă ochiul cel
din stânga plânge mai puțin, eară cel de-a dreapta râde mai mult.
Petru își întărì pe inimă, și mai merse odată la împăratul. «O palmă e o
palmă, și două ’s două!
Gândì și făcù.
O pățì din nou, cum a mai pățit-o.
Ochiul cel din stânga lăcrimà acuma numai din când în când, eară cel din
dreapta se părea a fi înjunit cu zece ani.
«Dacă e treaba așa, gândì acum Petru, apoi știu eu ce-oi face. Atâta mă
duc, atâta întreb, atâta rabd la pălmi, până ce nu vor râde amândoi
ochii».
A zis-o, a și făcut-o! Petru nu zicea nimic de două ori.
«Fătul meu, Petre! zise împăratul, acuma mai blând și râzând cu amândoi
ochii. Eu văd, cum că ție nu-ți iese grija din cap; ți-oi spune dar
treaba cu ochii mei. Vezi ochiul acesta râde de bucurie, când văz, că am
așa trei feciori ca voi; iar celălalt plânge, pentru-că mă tem, că voi
nu veți fi în stare să împărățiți în pace și să apărați țara de vecinii
cei vicleni. Dacă-mi veți aduce însă apă dela fântâna Zânei Zorilor, ca
să mă spăl cu ea pe ochi, îmi vor râde amândoi ochii, căci voi ștì, că
am feciori voinici, pe care mă pot răzemà.»
Așa zise împăratul. Petru-și luă pălăria de pe prispă și se duse să
spună fraților săi ce-a auzit.
Feciorii împăratului se puseră la sfat și gătiră lucrul pe scurt, cum se
cade între frații cei buni.
Florea, ca cel mai bătrân dintre cei trei, se duse în grajd, alese calul
cel mai bun și mai frumos, puse șeaua pe el și apoi luă ziua-bună dela
casă și masă. «Mă duc, zise către frații săi, și dacă nu voi venì
într’un an, o lună, o săptămână și o zi cu apa de la fântâna Zânei
Zorilor, să vii tu Costane după mine». Se duse.
Trei zile și trei nopți Florea nu mai stătù; calul sburà ca năluca peste
munți și peste văi pănă ce n’ajunse la marginile împărăției. Jur
împrejur pe lângă împărăție erà o prăpastie adâncă și peste această
prăpastie o singură punte. La puntea asta mai stătù Florea odată: să
privească înapoi, apoi să iee «ziua-bună» dela țară.
Ferească Dumnezeu și pe sufletul păgân, de aceea ce văzù Florea acuma,
când erà să plece mai departe. Un bălaur! dar bălaur cu trei capete, cu
niște fețe grozave, cu-o falcă ’n cer, cu una în pământ.
Florea nici nu mai așteptà, ca balaurul să-l scalde în văpaie, ci dete
pinteni la cal și se duse ca și când nici n’ar fi fost aici.
Bălaurul, suspinâ odată, și perì fără de urmă.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
Trecù o săptămână! Florea nu mai venì; trecură două; de Florea nu se mai
auzeà nimic. Trecù o lună; Costan începù a alege între cai. Când crăpară
zorile după un an, o lună, o săptămână și o zi, Costan se suì pe cal,
își luă ziua-bună dela frate-său mai mic. «Să vii și tu, dacă voi perì
și eu», zise și se duse cum s’a fost dus frate-său».
Bălaurul dela punte erà acum mai înfricoșat, capetele lui erau mai
îngrozitoare și fuga voinicului mai repede.
Nu se mai auzì de amândoi frații; Petru rămase singur.
«Mă duc și eu în urma fraților mei, zise el într’o zi către tatăl său.
«Apoi mergi cu Dumnezeu; îi zise împăratul, doară vei avea mai mult
noroc decât frații tăi».
Și cel mai tânăr fecior al împăratuluì luă dară «ziua bună», și pornì
către marginea împărăției.
Pe puntea cea mare stătea acum un bălaur și mai mare, și mai grozav, cu
fălcile și mai înfricoșate și mai deschise. Bălaurul aveà acuma nu trei,
ci șeapte capete.
Petru stătù în loc, când văzù dihania asta înfricoșată. «Feri din cale!»
strigă apoi. Bălaurul nu ferì. Petru mai strigă odată și încă de a treia
oară; după aceea se repezì la el cu sabia scoasă.
Indată i se întunecă cerul de nu văzù altă decât foc! foc în dreapta,
foc în stânga, foc pe dinainte, foc pe dinapoi. Bălaurul aruncà la foc
din toate șeapte capetele.
Calul începù a horcănì și a se aruncà în două picioare, încât voinicul
nu putea să lupte cu sabia «Stăi! c’așa nu-i bine! zise el, și se coborî
de pe cal. In mâna stângă calul, în mâna dreaptă sabia.
Nici așa nu merse: Făt-frumos nu vedea altă decât foc și văpaie.
«Acasă după alt cal mai bun!» Petru zise, încălecă și se duse, ca earăși
să vină.
Când sosi acasă, îl așteptà lăptătoarea sa, baba Birșa, în poarta
curții.
«Hei, fătul meu Petre! am știut, cum că eară ai să vii, fiindcă n’ai
plecat bine».
«Cum să fi plecat dară? întrebă Petru pe jumătate supărat, pe jumătate
trist.
«Vezi, dragul meu Petre, începù a-l în vățà acuma baba, tu nu vei putea
merge la fântâna Zânei Zorilor decât dacă vei călărì pe calul, pe care a
călărit tatăl-tău, împăratul, în tinerețea sa; mergi, întreabă unde și
care e calul acela, după aceea încalecă și te du.
Petru mulțămì de învățătură și apoi se duse, ca să întrebe de treaba
calului.
«Neagră-ți fie lumina! se răsti acuma împăratul.
Cine te-a învățat ca să mă întrebi tu pe mine așa? cu de-a bună samă
vrăjitoarea cea de Birșa. Ai tu minte? Au trecut cincizeci de ani de
când am fost eu june: cine știe, pe unde au putrezit oasele murgului meu
de atuncea?! In podul grajdului îmi pare, cum că mai e o curea din frâu.
Atâta am și mai mult nimic din cal.»
Petru eșì supărat și spuse babei, «cum și ce».
«Așteaptă numai» – striga baba râzând de bucurie.
«Dacă stă lucrul așa, apoi stă bine. Du-te și adă bucata din frâu. Doară
voi ștì eu face un lucru cu cale din ea».
Podul erà plin de frâne, de șele și de curele. Petru alese cele mai
roase, mai ruginite și mai negrijite și le duse babei, ca să facă precum
a fost zis. Baba luă frânele, le afumă cu fum de tămâe, zise peste ele o
zicală din cuvinte mărunțele și grăì după aceea către Petru: «Ia frânele
și dă cu ele de propta casei.
Petru făcù precum i se zise ca să facă.
Vrajba babei a fost bună. Abia dete Petru cu frânele de proptă, se și
întâmplă… nu știu cum… un lucru, înaintea căruia Petru stete uimit… Un
cal stătea înaintea lui, de cât care lumea n’a văzut mai frumos! cu o
șea plină de aur și pietre scumpe, cu niște frâne, la care să nu
privești, că-ți piere lumina ochilor.
Frumos cal, frumoasă șea și frumoase frâne pentru Făt-frumos.
«Sări voinice în spatele Murgului», strigà baba făcând cruce peste cal
și călăreț; mai zise apoi o zicală de câteva cuvinte și intră în casă.
După ce Petru sărì pe cal, simțeà cum că e de trei ori mai puternic la
braț și de atâtea ori mai pietros la inimă.
«Să te ții bine stăpâne, c’avem cale lungă și trebue să mergem iute».
Așa zise Murgul; dar și-a aflat voinicul… Se duseră… se duseră, zburară
– cum nu s’a dus și nici n’a zburat cal și voinic înainte de aceea.
Pe punte stăteà acuma un bălaur cum n’a mai stat, un balaur cu
douăsprezece capete, grozave, mai pline de văpaie!… Hei! dar și-a aflat
voinicul. Petru nu se înspăimântă, ci începù a se suflecà la mâneci și a
scuipà în palmi: «Feri din cale!» Bălaurul începù a scuipà la foc.
Petru nu mai făcù dară multă vorbă, ci scoase sabia și se grăbì să se
repeadă spre punte.
«Stăi! stâmpără-te! stăpâne, «grăì acuma Murgul», fă cum zic:
înțepenește-te cu pintenii la mine în brâu, scoate sabia, și stăi gata,
că avem să sărim peste punte și bălaur. Când vei vedeà apoi, că suntem
tocmai pe deasupra bălaurului, taie capul cel mai mare, șterge cu mâneca
sabia de sânge și o bagă în teacă, ca să fii gata pe când ajungem la
pământ».
Petru strânse din pinteni, scoase sabia, tăie capul, șterge sângele,
băgă fierul în teacă și fù gata pe când simțì pământul sub picioarele
calului.
Așa trecură puntea.
«Să mergem mai departe», începù Petru vorba după ce mai privì odată
îndărăt la țara sa.
«Să mergem!» îi răspunse Murgul. Numai spune-mi acuma, stăpâne, cum să
mergem? Să mergem ca vântul? să mergem ca gândul? să mergem ca dorul?
sau să mergem chiar ca blestemul?…
Petru privì înainte și nu văzù altă decât cer și pământ… un pustiu, la a
cărui vedere i se ridicară perii în vârful capului.
«Să mergem tot una după alta, nici prea tare să nu ne obosim, nici peste
măsură să nu ne întârziem. Zise… apoi merseră… o zi ca vântul, una ca
gândul, una ca dorul și una ca blestemul până ce n’ajunseră, în crăpatul
zorilor zilei a patra, la marginele pustiului.
«Stăi acuma!… Dă în pași!… Să văd, ce n’am mai văzut», strigă Petru
ștergându-se la ochi ca omul, care se trezește din somn, sau ca acela,
care vede ceva și-i pare că numai îi pare… Naintea lui Petru se întindeà
o pădure de aramă… cu copaci, pomi și poame de aramă, cu frunze de
aramă, cu tufișuri, iarbă și flori care de care mai frumoase, tot de
aramă…
Petru stătù și privi cum privește adecă omul, care vede ce n’a mai văzut
și despre ce n’a mai auzit.
Intră în pădure.
Florile de pe mărginile căii începură a se lăudà și a îndemnà pe Petru,
ca să le rupă și să-și facă cunună din ele…
«Ia-mă pe mine, că eu-s mai frumoasă și dau putere celui ce mă rupe»,
ziceà una.
«Ba ia-mă pe mine, că cine mă pune în pălărie, pe acela-l iubește cea
mai frumoasă nevastă din lume», ziceà alta… Și iarăși se mișcà alta… și
alta… care de care mai frumoasă și mai dulce la vorbă până-ce
n’ademeniră pe Petru, ca să le rupă.
Murgul sări în lături, când văzù că stăpânul său se pleacă după flori.
«Pentru-ce nu rămâi în pace?!» Zise Petru cam cu răstita.
«Nu rupe, că nu e bine să rupi!» zise Murgul sfătos.
«Pentru ce să nu fie bine?»
«Pe florile aceste zace blestemul: cine rupe din ele, acela are să se
lupte cu vâlva pădurii!»
«Ce vâlvă?!»
«Acuma dă-mi pace! Ascultă de mine: privește la flori; nu rupe însă din
ele, ci rămâi în pace». Așa zise calul, și merse în pași mai departe.
Petru o știà din pățite, cumcă e bine s’asculte de murgul; își rupse dar
gândul dela flori. In zadar însă! dacă se pune odată necazul pe capul
cui-va, nu scapă de el de s’ar și ferì din toate puterile… Florile tot i
se îmbiau, și el tot într’una slăbeà din inimă.
«Fie, ce e dat să fie!» Zise Petru dela o vreme. Barem voi vedeà și
vâlva pădurilor. Să văd ce e? cu cine am de lucru? Dacă-mi va fi ursita
să mor de ea, voi muri și așa; dacă nu,… apoi scap… să fie o sută și-o
mie de ele! «Se puse apoi la rupt de flori…
«N’ai făcut bine!» zise acuma Murgul plin de grijă. «Dacă ai făcut-o
însă, e făcută! te încinge acuma și fii gata de luptă, că acuș vine
vâlva!»
Abià vorbi Murgul vorba, abià fù Petru gata cu cununa… până ce și începù
un vânt ușor din toate părțile… Din vânt se făcù vifor… Viforul crescù…
crescù până ce nu se văzù alta decât întunerec și noapte… și eară numai
noapte și întunerec… Petrului îi păreà, cum că a luat cineva lumea în
spate și a încărcat-o la fugă cu ea, așa se cutremurà pământul sub el.
«Frică ți-e? întrebă Murgul scuturând din coamă.
«Ba! răspunse Petru întărindu-se pe inimă, deși spatele începură a-i
furnicà. Dacă e acuma așa, apoi fie, cum e!»
«Nici nu-ți fie frică!» începù a-l îndemnà Murgul. Ia frâul dela mine
din cap și umblă ca să ’nfrâni vâlva cu el».
Atâta mai zise, căci Petru nici nu avù timp să desfrâne cum se cade până
ce și ajunse vâlva la ei…
Petru nu puteà privi la ea,… așa erà de grozavă și de înfricoșată.