Deodată simțiră, că începe căldura a se mai stâmpărà… Din departe, pe un
deal se vedea o colibă, aici locuia sânta Joe.
Petru trase spre ea.
Când erau să ajungă la colibă, sânta Joe le eșì în cale și zise ziua
bună lui Petru.
Petru îi mulțămì… precum e acuma datina la oameni cu cinste și
nărăveală, prinseră după aceea vorbă… cum prind adecă oamenii, ce nu
s’au văzut încă. Petru spuse veste dela sânta Mercure, vorbì despre
patimele sale și despre calea, în care a pornit, și luà ziua bună, că
zău! el nu prea avea vreme de pierdut… Hm! cine știe, cât mai aveà să
meargă până la zâna zorilor!
«Mai stăi o leacă! grăi sânta Joe, să-ți mai zic o vorbă. Acum intri în
împărăția sântei Vineri: să treci și pe la ea, și să-i spui «sănătate și
voe bună» dela mine.
«Când vei merge apoi către casă, să vii iarăși pe la mine, că am să-ți
dau o treabă, care-ți va prinde bine».
Petru mulțămi de vorbă și de toate, plecă după aceea mai departe.
Abià merseră cam așà cât ține o pipă de tutun până ce și ajunseră într’o
țară nouă.
Aici nu erà cald, dar nici nu erà frig, ci… așà cumva între ele… cum e
colea primăvara, când încep a se înțercà mieii. Petru începù acum a
răsuflà mai a stămpărare. Erà însă un pustiu… numai năsip și scaiu…
«Oare ce să fie aceea? întrebă Petru, dând cu ochii de așà ceva ca și o
casă, însă departe… foarte departe!… tocmai până unde ajungeau ochii lui
peste pustiul cel gol. «Aceea e casa sântei Vinere, răspunse murgul.
Dacă mergem bine, poate ajungem încă până ce se întunecă deplin.»
Așa și fu… Noaptea se făcù noapte. Făt-frumos se apropià cu încetul de
casa cea depărtată.
Peste pustiu se vedeà o mulțime de năluci ce se goneau pe din dreapta,
din stânga, pe dinaintea și pe dindosul lui Petru.
«Să n’ai nici o frică! zise murgul. Aceste sunt fetele vântoaselor… Se
joacă prin aer așteptând să vină și vârcolacii».
Așa ajunseră până la casa sântei Vineri.
«Cobori acuma și intră în casă!» zise murgul.
Petru voì să facă ce i se zise.
«Stăi! nu fii așà grăbit, vorbì murgul mai departe. Să te învăț mai
nainte ce și cum să faci. La sânta Vinere nu poți intrà, că e păzită jur
împrejur de vântoase».
«Ce să fac dară?»
«Ia cununa cea de aramă, și te dù cu ea, vezi colo, departe, pe colina
ceea. Când vei fi acolo, începe a strigà: «Vai, ce fete frumoase! ce
îngeri! ce suflete de zină! După aceea ridică cununa în sus și zi: Dacă
aș ștì, că ar primì care-va cununa asta dela mine!… dacă ași ștì… dacă
ași ștì! și aruncă cununa».
«Și pentru ce să fac așa? întrebă Petru,… cum întreabă adecă omul, care
vrea să știe, că pentru ce face, ce face. «Taci, du-te și fă!» zise
murgul pe scurt, și Petru nu mai lungì vorba, ci făcù precum i se zise.
Abia aruncă Petru cununa când ce se și îngrămădiră vântoasele peste ea
și începură a se bate, ca să o aibă care de care.
Petru o luà acuma către casă.
«Stăi! strigă murgul încă odată. Incă nu ți le-am spus toate. Ia cununa
cea de argint, apoi te dù și bate la fereastra sântei Vineri… Dacă te
întreabă baba, cine e? tu zi că ai venit pe jos, că ai rătăcit prin
pustiu. Ea te va mânà îndărăpt. Tu să nu te miști, ci să zici: «Ba zău!
eu nu voiu merge, că de când am fost mic tot am auzit de frumusețea
sântei Vineri, și nu mi-am făcut opinci de oțel cu curele de vițel, nu
am venit de nouă ani și nouă luni, nu m’am luptat pentru cununa asta de
argint, care voiesc să i-o dau ei, nu le-am făcut și pățit toate astea
pentru ca să merg înapoi când voiu ajunge la ea»… Așà să faci și așà să
zici; de aici încolo grija ta să fie».
Petru nu mai făcù vorbă, ci pornì spre casă.
Cum erà așa noapte, Petru nici nu vedeà casa sântei Vineri, ci merse
numai pe razele luminei ce străbăteau din fereastră până la el. Ajungând
la casă, niște câni începură a lătrà, când simțiră ceva străin prin
apropiere.
«Cine se mânâncă cu cânii? amară i-ar fi viața! strigă sânta Vinere
mânioasă cum se cade.
«Eu sunt, sântă Vinere, eu! zise Petru răsuflând odată cu greu, ca omul,
care ar vreà și n’ar vreà să facă ce face. Am rătăcit prin pustiu și
n’am unde să dorm peste noapte. Aici tăcù, nu cutezà să zică mai mult.
«Unde ți-ai lăsat calul? întrebà sânta Vinere cam aspru. Petru stà în
chibsuri, nu știà să mintă ori să vorbească vorbă dreaptă. Nu răspunse
nimic.
«Mergi cu Dumnezeu! fătul meu! Eu n’am loc să-ți dau» zise sânta Vinere
și se retrase dela fereastră.
Petru zise acuma ce i-a fost zis Murgul să zică.
Abia-și sfârșì Petru zicala până ce și văzù, cum că sânta Vinere
deschide fereastra vorbind către el cu vorbă dulce și blândă.
«Să văd cununa, fătule!»
Petru-i întinse cununa.
«Vino în casă! zise sânta Vinere, nu te teme de câni, că ei înțeleg
voința mea».
Așà și fu… Cânii începură a mișcà din coadă mergând în urma lui Petru,
cum merg după om, când vine seara dela țarină.
Petru zise «bună seara», când intră în casă, își puse pălăria pe vârful
cuptorului și se așeză pe pomnol după ce i se zise să șadă.
Acuma se vorbì… iaca despre lucruri de toate zilele, despre lume, despre
răutatea oamenilor,… și despre alte lucruri ca astea… fără nicio treabă
și preț… Precum se vedeà, sânta Vinere erà foarte supărată pe oameni;
iar Petru-i dădeà în toate de drept, cum se cade adecă omului, care șade
la masa altuia.
Doamne! dar și bătrână erà baba asta!
Eu nu știu de ce priveà junele de Petru așa de a diochiul la ea! Doară
voeà să-i numere crețurile din față?!
Poate!… Ar fi trebuit însă, ca să se nască de șeapte ori cât un om
într’o viață pentru, ca să poată ajunge la capăt cu număratul…
Sântei Vineri îi râdeà însă inima de bucurie, când vedeà, cum că Petru
se perde cu totul în privirea ei.
«Când nu erà încă, ce este, începù sânta Vinere vorba, când lumea încă
nu erà lume, atunci m’am născut eu, și eram atât de frumoasă ca copilă,
încât părinții mei au lăsat să fie lume, ca să fie cine să se minuneze
de frumusețea mea… Când s’a făcut apoi lumea, eu eram fată mare, și de
minunat ce s’a minunat de frumusețea mea, lumea m’a diochiat… De atunci
se face pe toată suta de ani câte o crețătură pe fața mea… Și acuma-s
bătrână.» Sânta Vinere nu mai putu vorbì mai departe despre aceasta de
tristă și de supărată, ci vorbind mai departe, îi spuse apoi lui Petru,
cum că tată-său erà odată împărat mare și puternic, și, născându-se
vrajbă între el și zâna zorilor, care împărățește în țara vecină, fusese
batjocorit, cum nu se cade, de către vicleana de vecină. Incepù apoi a
vorbì câte rele toate despre zâna zorilor,… Petru, ce să mai facă și el?
Ascultà tăcut. Eacă mai ziceà și el câte-odată: Așe e zău aici! Ce alta
se poată face?
«Dar să-ți dau un lucru, dacă ești voinic, și vrei să mi-l faci, grăi
sânta Vinere cam pe când începură a fi somnoroși.» Este la zâna zorilor
o fântână. Cine bea din apa ei, acela înflorește ca trandafirul și ca
viorelele. Să-mi aduci un ulcior din această apă, și-ți voi fi bună
mulțămitoare… Lucrul e greu! ce e drept e drept! Impărăția zânei zorilor
e păzită de fel de fel de fiare și de zmei îngrozitori. Să-ți spun însă
ceva și să-ți dau un lucru.»
După ce vorbì așa, sânta Vinere se duse la un scrin ferecat din toate
părțile și scoase din el un flueraș mic, micuț. «Vezi tu fluerașul ista?
grăì către Petru, mi la dat un moș bătrân încă de când eram tânără. Cine
aude sunetul acestuia, acela doarme… doarme… până ce nu-l mai aude. Tu
să iei fluerașul și să tot cânți din el cât vei fi în împărăția zorilor.
Nime nu te va atinge, căci toată lumea va dormì.
Petru spuse acuma, în ce cale a pornit și ce treabă cearcă. Sânta Vinere
se bucurà și mai tare. N’au mai stat mult de vorbă… Dar cum să și stee,
când a fost trecut acuma miezul nopții bine, binișor.
Petru luă «noapte bună», băgă fluerașul în teacă și se suì în podul
casei, ca să mai doarmă și el dela o vreme. Pe când se revărsau zorile,
Petru erà în picioare; luceafărul boului nici nu s’a fost ridicat bine
pe cer, până când el s’a și fost sculat… Luă un troc mare, îl umplù de
jăratic și se duse, ca să hrănească caii. După ce murgul mâncă câte de
trei ori trei, eară ceilalți cai câte trei trocuri pline de jar, Petru
trase la fântână, adăpă și se făcù gata de cale. «Stăi! strigă sânta
Vinere de la fereastră.» Mai am să-ți zic o vorbă!… Să-ți mai dau un
sfat…»
Petru s’apropie de fereastră.
«Lasă un cal aici și pleacă numai cu trei. Mergi apoi încet până ce vei
ajunge la împărăția zorilor. Aici descalecă și intră pe jos… Când vei
venì apoi îndărăt, așa să vii, ca toți trei caii să-ți rămână în cale,
s’ajungi pe jos.
«Așa voi să fac!» grăì Petru voind să plece.
«Nu te grăbì, că n’am gătit încă, vorbì sânta Vinere mai departe. Să nu
privești la zâna zorilor, că ea are ochi, care vrăjesc și priviri, care
răpesc mințile. E urâtă, atâta de urâtă, încât nici nu-ți pot spune. Are
ochi de buhă, față de vulpe și ghiare de mâță. Auzi?! să nu privești la
ea… Și Dumnezeu să te aducă întreg și sănătos, fătul meu Petre!»
Petru mulțămì de vorbă și învățătură, și nu se oprì mai mult… Unde aveà
el vreme de a stà cu babele la vorbă!? Lăsă pe murgul, ca să pască, se
întinse apoi la cale.
Departe… departe… unde se lasă cerul pe pământ, unde stau stelele de
vorbă cu florile, acolo se vedeà o roșață senină, cam așa cum e cerul
colea în zorile de primăvară, dar mai frumos și mai minunat!…
Acolo erà cetatea zânei zorilor.
De aci până acolo, de acolo până aci nu erà alta decât iarbă și flori…
Și apoi nu erà nici cald, nici rece, nici luminos, nici întunerec, ci
așa cumva între ele… cum e colea pe la S-tu Petru când te scoli, ca să
mâni vitele la turmă… Petru numai de un drag umblà prin țara asta
plăcută…
Cât a mers Făt-frumosul nostru așa, aceea nu se poate spune cu vorbă
omenească, fiindcă într’această țară n’a urmat zilei noaptea și nopții
zioă, erau pururea zori cu vânt moale și răcoros, cu soarele ascuns și
lumina de jumătate; împărăția nopții și a zilei se începeà numai dela
casa sfintei Vineri.
După mult mers și lungă călătorie Petru văzù zărindu-se ceva alb printre
roșața cerului… Cu cât se apropià mai mult, cu atâta ceeace vedeà se
desfășurà mai tare naintea ochilor lui… Asta erà cetatea… Petru privì…
privì… Resuflă apoi odată cu greu, ca omul, care gândește «doamne
mulțumescu-ți!»
… Dar și frumoasă erà cetatea asta!…
Niște turnuri ’nalte… ’nalte… până dincolo de împărăția norilor, niște
păreți albi ca ghioceii și ridicați mai sus decât cum stă soarele la
prânzul cel mare, un acoperiș de argint, dar cum de argint?! așa că nici
nu străluceà în fața soarelui,… și ferești… tot din aer tors cu multă
măiestrie și țesut în gherghef de aur întunecos… Peste toate aste se
jucau apoi razele vesele ale soarelui cum se joacă vântul cu umbra
crengilor, colea primăvara când abia se mișcă de leneș ce este.
Petru stete uimit în loc, ca să se poată minunà de atâtà frumuseță
îngrămădită.
Mult n’a putut să steà, că i-a fost degrabă: descălecă dară, lăsă caii,
ca să pască pe iarba cea plină de rouă, își luă fluerașul precum i-a
fost zis sfânta Vinere, zise odată «Doamne ajută», și plecă la lucrul
cel mai mare. Abia merse, așa singur, pe jos, o cale cam de trei
asvârlite bune, până ce și dete de un năsdrăvan adormit de dulceața
fluerașului. Acesta erà unul dintre pândarii jurului cetății zânei
zorilor… Oare Doamne cum a putut crește atât de lung?
Cum s’a putut întrupà atâta de puternic? și cum îi pot fi brațele atâta
de miezoase?!… Cum stăteà așa culcat pe spate, Petru începù să-l măsoare
cu pașii… Nu voesc să spun minciună!… a fost însă lung, foarte lung;
atâta de lung a fost încât Petru răsuflà odată cu greu, când ajunse dela
picioare la cap… nu știu acuma cu de-a bună seamă… de obosit, ori de
uimit: nu e luna la răsărit atâta de mare, cât erà ochiul năzdrăvanului.
Apoi barem dacă ar fi fost și acesta ca la altă lume, dar erà tocmai în
mijlocul frunții… Așa erà ochiul!… Cum au putut apoi celelalte să fie!…
Petru, voinic de voinic, dar zău! el mulțumì lui Dumnezeu, fluerașului
și sfintei Vineri, cumcă n’a dat de rău cu acest om neom și plecă cu
încetul mai departe…
Așa… cam cât merge omul până ce-i vine să se pună la răcoare, mai merse
Petru până ce dădù de alte lucruri și mai grozave… Niște bălauri tot cu
câte șeapte capete erau întinși la soare și adormiți adânc, când pe de-a
dreapta, când pe de-a stânga… Cum au fost acești bălauri, aceea n’o mai
spun: știe anume toată lumea balaurii nu-s treabă de glumă și de râs…
Asta erà a doua pază a împrejurului de curte… Petru trecù cam cu fuga,…
nu știu acuma de grabă ori de groază…