X.

Vorbind de mănăstirile noastre, un subiect la care mă tot întorc,

cu deosebită plăcere voiu povestì o scenă, straniu mișcătoare,

a cării martură am fost cândva.

Venisem pentru puține zile în ținuturile care-mi erau dragi, și

trăiam într'o ciudată casă veche asemenea cu un turn, lângă

mănăstirea Hurezului. Cea mai mare parte din timpul mieu o

cheltuiam în sfințitul cuprins al mănăstirii, umblând prin

vechile ei comori, sorbind în mine farmecul ei străin de lume,

clădind vis peste vis: dorința mea era necontenit aceia de a face

cândva pentru mine o casă în acest loc de pace.

Tovarășa mea statornică era maica stareță, o femeie bătrână,

fără învățătură, dar isteață, care nu cunoscuse niciodată ce

este viața în afară de zidurile mănăstirii: în copilărie încă

ea fusese crescută în mijlocul sfintei obști, înnălțându-se

necontenit până la situația pe care o avea acuma, -- pas cu pas,

de-a lungul atâtor ani șterși de răbdare, de uitare de sine și de

rugăciune. Acuma era numai o bătrână obosită, cu un trup slăbit

de multele posturi, și o față de ceară cu ochii stânși se aprindea

de bucurie la venirea mea. Ori încotro mă duceam, umbla după mine,

atârnându-se de brațul mieu și adesea apăsând capu-i cărunt de

umărul mieu, cu ochii triști plini de lumina iubirii. Ici colo ea

mergea după mine cu pași mărunți: nu erau scări prea grele de suit,

nici drum prea lung, nici soare prea fierbinte, dacă numai mâna

mea era în mâna ei. Întineria din nou, anii se rostogoliau în urmă,

piciorul ei uita toată oboseala, uimindu-se cât de mult prețuiesc

lucrurile în mijlocul cărora ea trăise totdeauna, până ce

deprinderea cu dânsele îi distrusese strălucirea, și le zimbea cu

indulgență de câte ori cădeam în extaz înnaintea lor, scuturându-și

capul bătrân cu acea resignație pe care o are cine a biruit și

bucuria și năcazul.

Totuși iubirea mea pentru frumoasa ei locuință o măgulia: ea

prindea limbă, așa încât încetul cu încetul culegeam de la

dânsa, una câte una, amintiri din trecut.

De și poticnindu-se și lipsite de meșteșug, cuvintele ei chemau

înnaintea ochilor miei icoane veștede, icoane ca poveștile

bătrâne țesute pe tapițerii pe care anii cari au trecut le-au

acoperit cu praf.

Asupra unora din aceste icoane ea se opria îndelung cu iubire,

cuvintele ei ajungând mai pline de înțeles, așa încât aveam

trecătoare vedenii ale acelor zile care nu mai erau, vedenii ca

niște năprasnice scăpărări de lumină într'un gang întunecos a

cărui cheie a ruginit.

Un nume îmi răsuna necontenit din tot ce povestia: al Mamului,

depărtata mănăstire în care a fost crescută.

Amintirile ei despre acest loc erau pline de o frumuseță care

creștea cu depărtarea în care se scufundau. Strălucirea

tinereții se opria încă asupra acestor amintiri ale ei, care

nu erau mai puțin vioaie pentrucă ștearsă fusese tinereța

ei, căci tinereța este tinereță, pune-o unde vrei, într'o

grădină de palat sau între zidurile mănăstirii, și lumina ei

are o strălucire pe care nici disciplina monastică nu poate să

o distrugă. Glasul i se făcea dulce când vorbia de acest loc,

și atât de ispititoare icoane trezia el, încât mă umpleau de

dorința de a vedea acest vechiu lăcaș pe care toți afară de

dânsa păreau a-l fi uitat.

Și de-odată am format planul de a lua cu mine vechea inimă plină

de dor, dând astfel bătrânei starițe încă odată prilejul de a

călca pe cărările tinereții sale.

* * *

Astfel, într'o dimineață de vară plină de soare, ea a plecat să

caute trecutele glorii dela Mamul.

Poate că niciodată până atunci femeia aceasta închisă departe

de lume nu fusese într'un automobil; depărtările erau pentru

dânsa o nebiruită greutate pe care nici nu gândise să o poată

supune. Zilele ei erau fixate într'un cerc anumit: așa hotărâse

Ursita, și numai întâmplări de pomină ar fi putut să o ducă

aiurea!

Dureros de nerăbdătoare era bătrâna să mai vadă odată ce-i

plăcuse; cu ațâțare încordată, care ar fi părut comică,

să nu fi fost atâta patimă într'ânsa, stătea ea în trăsura

năvălitoare, care în ea însăși era un lucru mai presus de

înțelegerea ei. Cum era cu putință să birui astfel de distanțe,

înghițind leghe după leghe într'o singură zi! Dar așa de mare-i

era neliniștea de a ajunge odată la locul visurilor sale, încât

cu eroism își stăpânia toată nervozitatea față de iuțeala

neobișnuită, ochii țintind zarea cu un dor atât de mare încât

se apropia de frica însăși.

De-a lungul șesurilor fugiam, prin păduri umbroase, dincolo

de pașnice sate prin atâtea văi; calea era lungă și întortochiată,

mărgenită ici și colo cu înnalte curți de lemn, care păreau

aproape jignite de iuțeala cu care treceam pușcă pe lângă dânsele;

bolta era albastră, păsările cântau, flori de vară umpleau de

lumină grădinile căsuțelor, -- și bătrâna călugăriță se grăbia,

se tot grăbia, către adăpostul tinereții sale!

Nici prin gând să-mi treacă de ce era să aflăm la capătul

drumului. Nimeni dintre noi nu fusese vre-odată la Mamul. Se știa

doar că mănăstirea nu mai era locuită și că, împreună cu

biserica dela Hurez, biserica de acolo se ținea de cea mai bună

epocă a arhitecturii.

Văile se tot lărgiau când coboram de prin muncele; încetul pe

încetul peisagiul se prefăcea într'o vedere a câmpurilor mari

cât șesul tot, desfășurându-se în plină rodire de vară,

vastă priveliște de bielșug, plină de așteptarea secerișului ce

era să vie. Tot mai largi drumurile, care se făceau mai prăfoase

și mai puțin îngrijite: aierul își pierduse limpeziciunea, și

ne tot aruncam înnainte, înghițind spațiul.

Bătrâna călugăriță se făcu tăcută cu totul în măsura în

care ne apropiam de ținta noastră; mânile le ținea încleștate,

iar obrazul era așa de încordat, încât aproape îți făcea rău

să o vezi; simțiai că-i bătea inima, că o mare bucurie și o

frică mare erau asupra ei...

Apoi, deodată, în depărtare, conturul unei biserici și, în

jurul ei, ziduri, -- care și de departe aveau înfățișare

desnădăjduită a lucrurilor părăsite care cad în ruină...

În sfârșit ne oprirăm și, plini de așteptare, părăsirăm

automobilele noastre.

* * *

Un sentiment de desiluzie s'a strecurat asupra sufletului mieu.

Locul unde stătea biserica era lipsit de farmec, mai ales când îl

alăturai cu frumoasa mănăstire Hurez, de unde venisem. Puține

câmpii neorânduite de porumb pătau ici colo drumul, împreună cu

înnalte floarea soarelui, ale căror fețe scânteietoare păreau

că atrag fiecare rază de lumină; drumul mare trecea chiar pe

lângă clădire: nici copaci, nici grădină n'o încunjurau, ci

numai rămășițele puternicelor ziduri ce se dărâmau. Floarea

soarelui singură făcea ce putea ca să umple de lumină locul.

Mâna bătrânei călugărițe se strecurase în mâna mea. O simțiiu cum

tremură, și piciorul ei se poticni de o grămadă de moluz, care

înnămolia arcada crăpată pe supt care treceam. Ne aflam acuma în

cuprinsul odinioară sfințit, privind de departe la biserică; în

jurul nostru totul era ruină. Lăcașul singur stătea mândru și tare,

schivnic nobil la care de atâția ani nimeni nu venise.

Fără graiu era bătrâna stareță, o emoție neobișnuită

strângându-i grumazii. Se uita lung în jurul ei, ochiu-i

obosit rătăcind de la o grămadă de dărâmături la alta și

minunându-se nelămurit ce a putut să se petreacă. Unde sunt

casele de odinioară? Numai zidurile mari! Unde sunt grădinile de

care-și aducea aminte? Ce se petrecuse? Visa?... Îi erau așa

de întunecați ochii, de nu mai putea să vadă lucrurile care

fuseseră odinioară?

Sunete slabe de năcaz se strecurau din buzele ei, pe când degetele

strângeau convulsiv pe ale mele: cu pași cari deodată începuseră

a fi șovăitori, ea mă duse din colț în colț, tot așteptând

să descopere ce venise așa de departe să caute.

Nimic! Toată gloria se dusese! Toată frumuseța! Numai pe alocurea

zidurile înnalte ținuseră piept vremii și neîngrijirii omului;

în altele, tăria lor căzuse bucăți și zăcea în mușuroaie acoperite

cu iarbă, din care răsăria floarea-soarelui, minunându-se că e în

stare să privească într'un loc așa de tainic, dar mândră că e

destul de înnaltă ca să poată face o rugăciune acuma în cuprinsul

odată cu atâta grijă păzit de toți năvălitorii...

Printr'una din spărturile zidului un dovleac își trimisese lugerul

uriaș, care coperia pietrele căzute cu frunze de fantastice

dimensiuni; florile în chip de potir erau aurii-galbene; ca un

lung șarpe verde cotorul puternic își făcuse drumul în curte.

Uriașu-i rod încrețit, rotund se întrecea în coloare cu

strălucirea florii soarelui.

Uitând toate celelalte, lăsăiu ca ochiul mieu să se oprească o

clipă asupra acestei armonii de colori galbene: sufletul mieu era

mulțămit de ce vedeam, căci pretutindeni, în toate locurile,

creșterea unei plante sau flori mă bucură de mi-e greu s'o spun

prin cuvinte. O ușoară atingere la mâneca mea m'a adus înnapoi

spre năcazul ce era lângă mine.

«Nu-mi pot găsi casa», murmură bătrâna. «Totuși aici am

trăit eu odinioară! A fost cu adevărat așa de departe în

trecut! Era un loc atât de frumos, dar atât de frumos! De ce s'a

dărâmat așa?»

Și iarăși începurăm de jur împrejur plimbarea noastră patetică,

zădarnic trudindu-ne să clădim din nou trecutul.

Locuințele odată drăguțe, văruite alb, erau lipsite de coperiș,

stând pe loc ca niște schelete ale căror guri rânjite ar

fi ușile; buruieni coperiau toate; ele creșteau înlăuntrul

cămărilor care erau puse fără milă împotriva vântului și

a ploii; scai mari făcuseră să plesnească podelele, și, din

vârful zidurilor crăpate, mici flori galbene ni făceau din cap în

bucuria lor nesocotită. Nu era nimic măreț în aceste ruine, căci

doar ele erau prea de curând ca să fi căpătat vre o demnitate;

dădeau numai dovada jalnică a unei neînțelegeri patente. Simțiai

că lipsa de privighere, lipsa de dragoste erau răspunzătoare

pentru această ruină, că, așa rustice cum fuseseră, chiliile

maicilor ar fi putut să rămâie. Ceva din aceasta o pricepea și

bătrâna stareță, și cu atât mai amară i se făcea durerea.

«S'a dus cu totul», mormăi ea. Tot s'a dus! S'a schimbat, s'a

stricat! Nu mai e locul ce a fost!...» Și inima mea simția cu o

înțelegere aproape dureroasă adânca ei desperare.

Acum îmi părea rău că am adus-o aici, căci nimicisem vedenii din

tinerețele ei, mai ales că eu însumi m'am temut totdeauna să mă

întorc după ani mulți la locurile care mi-au fost dragi...

* * *

Cea din urmă nădejde a noastră era acum biserica, și, deci,

lăsând ruinele tristei lor soarte, ni întoarserăm pașii către

biserică.

Fusese o nobilă clădire, cu linii și proporții armonioase, de și

strict însemnată de neîngrijire; varul era plesnit și murdărit

pe alocuri, fereștile sparte, coperișurile cu neputință de

dres -- și totuși mândră și trufașă stătea ea în mijlocul

încunjurimii de dărâmături, ca un monarh bătrân care a trăit

mai mult decât neamul său.

Tot agățându se de mâna mea, bătrâna călcă odată cu mine

praful lăcașului unde atâția ani în urmă cele dintâiu rugăciuni

ale ei se suiseră către Dumnezeu.

Aveam o neliniște în ce privește ceia ce s'ar putea găsi

înlăuntru, temându-mă ca nu cumva noi desiluzii să copleșească

smerita tovarășă de lângă mine.

Ce am găsit, a fost haosul!

Sfințita ordine a lucrurilor fusese răvășită; obiectele mari

și mici erau împrăștiate într'o neorânduială fără bună cuviință,

icoanele cele mai vrednice de închinare fuseseră smulse din

cadrele lor și îngrămădite în colțuri întunecoase, cu fața la

părete ori zăcând în praful podelelor. Ușile care duc la altarul

tăinuit erau căscate, ca și cum pași profanatori nu s'ar fi sfiit

nici de Sfânta Sfintelor. Biserica în starea ei de acum părea să

fi fost despoiată de înțelesul ei mistic și să fi fost pusă crud

înnaintea ochilor profani, ca viața unui om ale cărui adâncuri mai

ascunse au fost de odată aruncate ca pradă setei de cunoaștere a

mulțimii. Un vuiet de mânie mută părea că se suie din zidurile

pătate, din ușile altarului date în lături, chiar din stâlpii de lemn

cărora nimic nu putea să li răpească demnitatea, columne puternice

care țineau sus casa lui Dumnezeu, în ciuda neîngrijirii omului.

Fără cuvânt, copleșită de durere, stareța sta privind îndelung

la acest haos pe care nu era în stare să-l deslușească.

Frângându-și mânile, ea spunea într'una: «Dragă, dragă, ce au

făcut!» și tot dela capăt: «Ce au făcut! ce au făcut!»

Apoi, de la un capăt la altul al bisericii ea se târa cu picioarele

obosite, cu aceiași frângere de mâni zădarnic desperată, tot

căutând între lucrurile sfinte grămădite cine știe cum, fără

ca vre-unul să fie la locul său, și la fiecare pas strigăte nouă

în cuvinte pe care năcazul le amesteca împreună.

N'am mers după dânsa, ci m'am tot uitat la ea trist, gândindu-mă

la nimicnicia visurilor omenești, pe când ochi-mi se bucurau de

impunătoarele proporții a ceia ce a trebuit să fie cândva o

biserică frumoasă.

* * *

Dar încetul cu încetul mi-am dat sama că bătrâna mea tovarășă

caută un lucru anume pe care nu-l putea afla, căci plângerile ei

se prefăcuseră într'o tânguire: «unde e? unde e?». Acestea

erau cuvintele, și iarăși: «unde e?», repetat în tonuri

sfâșietoare.

Luându-i mâna în mâna mea, am întrebat-o ce tot caută. «Pe

sfântul Nicolae», i-a fost răspunsul. «Era cel mai vrednic

de închinare din toți, și tot sfântului Nicolae îi spuneam

rugăciunile mele, iar el, fiind cel mai cuminte, le asculta mai

bine... Îmi era drag, și acum nicăiri nu-i pot afla chipul». Și

tot înnainte mergea cu pași mărunți, căutându-l mai departe.

De odată căzu în genunchi și un ton de extaz pătrunse prin

jălania ei; «iată-l! iată-l!».

Prosternându se înnaintea unui chip pe care-l scotocise din

cutare unghiu de umbră, o văzuiu scoțând năframa din sân și

ștergând cu grije tot praful de pe fața mult dorită, apoi,

ciocănind pământul cu fruntea de trei ori, își făcu mai multe

cruci una după alta, șoptind rugăciuni pe care nu le puteam

urmări, și, încă odată bătându-și fruntea de lespezile de jos

cu evlavioasă înfocare, ea sărută chipul celui mai vrednic de

închinare dintre sfinți.

Fără să știe, ea și aducea prinosul unei icoane de un adevărat

preț artistic; aceasta o văzuiu îndată ce ajunseiu la locul unde

îngenunchiase. Dar pe dânsa n'o mișcase frumuseța zugrăvelii,

nici chiar fina față veche pe fond de aur, nici delicatele colori

ale draperiilor atât de plăcute ochiului, ci aceia ce săruta era

tinereța ei, speranțele ei și, împreună cu ele, dragile zile de

pe vremuri!

Aici, în biserica părăsită, de care alții nu se îngrijiseră,

pentru o clipă bătrâna se făcuse din nou tânără, tânără, pe

când cu buze de iubire ea săruta tot ce fusese odinioară...