Vorbind de mănăstirile noastre, un subiect la care mă tot întorc,
cu deosebită plăcere voiu povestì o scenă, straniu mișcătoare,
a cării martură am fost cândva.
Venisem pentru puține zile în ținuturile care-mi erau dragi, și
trăiam într'o ciudată casă veche asemenea cu un turn, lângă
mănăstirea Hurezului. Cea mai mare parte din timpul mieu o
cheltuiam în sfințitul cuprins al mănăstirii, umblând prin
vechile ei comori, sorbind în mine farmecul ei străin de lume,
clădind vis peste vis: dorința mea era necontenit aceia de a face
cândva pentru mine o casă în acest loc de pace.
Tovarășa mea statornică era maica stareță, o femeie bătrână,
fără învățătură, dar isteață, care nu cunoscuse niciodată ce
este viața în afară de zidurile mănăstirii: în copilărie încă
ea fusese crescută în mijlocul sfintei obști, înnălțându-se
necontenit până la situația pe care o avea acuma, -- pas cu pas,
de-a lungul atâtor ani șterși de răbdare, de uitare de sine și de
rugăciune. Acuma era numai o bătrână obosită, cu un trup slăbit
de multele posturi, și o față de ceară cu ochii stânși se aprindea
de bucurie la venirea mea. Ori încotro mă duceam, umbla după mine,
atârnându-se de brațul mieu și adesea apăsând capu-i cărunt de
umărul mieu, cu ochii triști plini de lumina iubirii. Ici colo ea
mergea după mine cu pași mărunți: nu erau scări prea grele de suit,
nici drum prea lung, nici soare prea fierbinte, dacă numai mâna
mea era în mâna ei. Întineria din nou, anii se rostogoliau în urmă,
piciorul ei uita toată oboseala, uimindu-se cât de mult prețuiesc
lucrurile în mijlocul cărora ea trăise totdeauna, până ce
deprinderea cu dânsele îi distrusese strălucirea, și le zimbea cu
indulgență de câte ori cădeam în extaz înnaintea lor, scuturându-și
capul bătrân cu acea resignație pe care o are cine a biruit și
bucuria și năcazul.
Totuși iubirea mea pentru frumoasa ei locuință o măgulia: ea
prindea limbă, așa încât încetul cu încetul culegeam de la
dânsa, una câte una, amintiri din trecut.
De și poticnindu-se și lipsite de meșteșug, cuvintele ei chemau
înnaintea ochilor miei icoane veștede, icoane ca poveștile
bătrâne țesute pe tapițerii pe care anii cari au trecut le-au
acoperit cu praf.
Asupra unora din aceste icoane ea se opria îndelung cu iubire,
cuvintele ei ajungând mai pline de înțeles, așa încât aveam
trecătoare vedenii ale acelor zile care nu mai erau, vedenii ca
niște năprasnice scăpărări de lumină într'un gang întunecos a
cărui cheie a ruginit.
Un nume îmi răsuna necontenit din tot ce povestia: al Mamului,
depărtata mănăstire în care a fost crescută.
Amintirile ei despre acest loc erau pline de o frumuseță care
creștea cu depărtarea în care se scufundau. Strălucirea
tinereții se opria încă asupra acestor amintiri ale ei, care
nu erau mai puțin vioaie pentrucă ștearsă fusese tinereța
ei, căci tinereța este tinereță, pune-o unde vrei, într'o
grădină de palat sau între zidurile mănăstirii, și lumina ei
are o strălucire pe care nici disciplina monastică nu poate să
o distrugă. Glasul i se făcea dulce când vorbia de acest loc,
și atât de ispititoare icoane trezia el, încât mă umpleau de
dorința de a vedea acest vechiu lăcaș pe care toți afară de
dânsa păreau a-l fi uitat.
Și de-odată am format planul de a lua cu mine vechea inimă plină
de dor, dând astfel bătrânei starițe încă odată prilejul de a
călca pe cărările tinereții sale.
* * *
Astfel, într'o dimineață de vară plină de soare, ea a plecat să
caute trecutele glorii dela Mamul.
Poate că niciodată până atunci femeia aceasta închisă departe
de lume nu fusese într'un automobil; depărtările erau pentru
dânsa o nebiruită greutate pe care nici nu gândise să o poată
supune. Zilele ei erau fixate într'un cerc anumit: așa hotărâse
Ursita, și numai întâmplări de pomină ar fi putut să o ducă
aiurea!
Dureros de nerăbdătoare era bătrâna să mai vadă odată ce-i
plăcuse; cu ațâțare încordată, care ar fi părut comică,
să nu fi fost atâta patimă într'ânsa, stătea ea în trăsura
năvălitoare, care în ea însăși era un lucru mai presus de
înțelegerea ei. Cum era cu putință să birui astfel de distanțe,
înghițind leghe după leghe într'o singură zi! Dar așa de mare-i
era neliniștea de a ajunge odată la locul visurilor sale, încât
cu eroism își stăpânia toată nervozitatea față de iuțeala
neobișnuită, ochii țintind zarea cu un dor atât de mare încât
se apropia de frica însăși.
De-a lungul șesurilor fugiam, prin păduri umbroase, dincolo
de pașnice sate prin atâtea văi; calea era lungă și întortochiată,
mărgenită ici și colo cu înnalte curți de lemn, care păreau
aproape jignite de iuțeala cu care treceam pușcă pe lângă dânsele;
bolta era albastră, păsările cântau, flori de vară umpleau de
lumină grădinile căsuțelor, -- și bătrâna călugăriță se grăbia,
se tot grăbia, către adăpostul tinereții sale!
Nici prin gând să-mi treacă de ce era să aflăm la capătul
drumului. Nimeni dintre noi nu fusese vre-odată la Mamul. Se știa
doar că mănăstirea nu mai era locuită și că, împreună cu
biserica dela Hurez, biserica de acolo se ținea de cea mai bună
epocă a arhitecturii.
Văile se tot lărgiau când coboram de prin muncele; încetul pe
încetul peisagiul se prefăcea într'o vedere a câmpurilor mari
cât șesul tot, desfășurându-se în plină rodire de vară,
vastă priveliște de bielșug, plină de așteptarea secerișului ce
era să vie. Tot mai largi drumurile, care se făceau mai prăfoase
și mai puțin îngrijite: aierul își pierduse limpeziciunea, și
ne tot aruncam înnainte, înghițind spațiul.
Bătrâna călugăriță se făcu tăcută cu totul în măsura în
care ne apropiam de ținta noastră; mânile le ținea încleștate,
iar obrazul era așa de încordat, încât aproape îți făcea rău
să o vezi; simțiai că-i bătea inima, că o mare bucurie și o
frică mare erau asupra ei...
Apoi, deodată, în depărtare, conturul unei biserici și, în
jurul ei, ziduri, -- care și de departe aveau înfățișare
desnădăjduită a lucrurilor părăsite care cad în ruină...
În sfârșit ne oprirăm și, plini de așteptare, părăsirăm
automobilele noastre.
* * *
Un sentiment de desiluzie s'a strecurat asupra sufletului mieu.
Locul unde stătea biserica era lipsit de farmec, mai ales când îl
alăturai cu frumoasa mănăstire Hurez, de unde venisem. Puține
câmpii neorânduite de porumb pătau ici colo drumul, împreună cu
înnalte floarea soarelui, ale căror fețe scânteietoare păreau
că atrag fiecare rază de lumină; drumul mare trecea chiar pe
lângă clădire: nici copaci, nici grădină n'o încunjurau, ci
numai rămășițele puternicelor ziduri ce se dărâmau. Floarea
soarelui singură făcea ce putea ca să umple de lumină locul.
Mâna bătrânei călugărițe se strecurase în mâna mea. O simțiiu cum
tremură, și piciorul ei se poticni de o grămadă de moluz, care
înnămolia arcada crăpată pe supt care treceam. Ne aflam acuma în
cuprinsul odinioară sfințit, privind de departe la biserică; în
jurul nostru totul era ruină. Lăcașul singur stătea mândru și tare,
schivnic nobil la care de atâția ani nimeni nu venise.
Fără graiu era bătrâna stareță, o emoție neobișnuită
strângându-i grumazii. Se uita lung în jurul ei, ochiu-i
obosit rătăcind de la o grămadă de dărâmături la alta și
minunându-se nelămurit ce a putut să se petreacă. Unde sunt
casele de odinioară? Numai zidurile mari! Unde sunt grădinile de
care-și aducea aminte? Ce se petrecuse? Visa?... Îi erau așa
de întunecați ochii, de nu mai putea să vadă lucrurile care
fuseseră odinioară?
Sunete slabe de năcaz se strecurau din buzele ei, pe când degetele
strângeau convulsiv pe ale mele: cu pași cari deodată începuseră
a fi șovăitori, ea mă duse din colț în colț, tot așteptând
să descopere ce venise așa de departe să caute.
Nimic! Toată gloria se dusese! Toată frumuseța! Numai pe alocurea
zidurile înnalte ținuseră piept vremii și neîngrijirii omului;
în altele, tăria lor căzuse bucăți și zăcea în mușuroaie acoperite
cu iarbă, din care răsăria floarea-soarelui, minunându-se că e în
stare să privească într'un loc așa de tainic, dar mândră că e
destul de înnaltă ca să poată face o rugăciune acuma în cuprinsul
odată cu atâta grijă păzit de toți năvălitorii...
Printr'una din spărturile zidului un dovleac își trimisese lugerul
uriaș, care coperia pietrele căzute cu frunze de fantastice
dimensiuni; florile în chip de potir erau aurii-galbene; ca un
lung șarpe verde cotorul puternic își făcuse drumul în curte.
Uriașu-i rod încrețit, rotund se întrecea în coloare cu
strălucirea florii soarelui.
Uitând toate celelalte, lăsăiu ca ochiul mieu să se oprească o
clipă asupra acestei armonii de colori galbene: sufletul mieu era
mulțămit de ce vedeam, căci pretutindeni, în toate locurile,
creșterea unei plante sau flori mă bucură de mi-e greu s'o spun
prin cuvinte. O ușoară atingere la mâneca mea m'a adus înnapoi
spre năcazul ce era lângă mine.
«Nu-mi pot găsi casa», murmură bătrâna. «Totuși aici am
trăit eu odinioară! A fost cu adevărat așa de departe în
trecut! Era un loc atât de frumos, dar atât de frumos! De ce s'a
dărâmat așa?»
Și iarăși începurăm de jur împrejur plimbarea noastră patetică,
zădarnic trudindu-ne să clădim din nou trecutul.
Locuințele odată drăguțe, văruite alb, erau lipsite de coperiș,
stând pe loc ca niște schelete ale căror guri rânjite ar
fi ușile; buruieni coperiau toate; ele creșteau înlăuntrul
cămărilor care erau puse fără milă împotriva vântului și
a ploii; scai mari făcuseră să plesnească podelele, și, din
vârful zidurilor crăpate, mici flori galbene ni făceau din cap în
bucuria lor nesocotită. Nu era nimic măreț în aceste ruine, căci
doar ele erau prea de curând ca să fi căpătat vre o demnitate;
dădeau numai dovada jalnică a unei neînțelegeri patente. Simțiai
că lipsa de privighere, lipsa de dragoste erau răspunzătoare
pentru această ruină, că, așa rustice cum fuseseră, chiliile
maicilor ar fi putut să rămâie. Ceva din aceasta o pricepea și
bătrâna stareță, și cu atât mai amară i se făcea durerea.
«S'a dus cu totul», mormăi ea. Tot s'a dus! S'a schimbat, s'a
stricat! Nu mai e locul ce a fost!...» Și inima mea simția cu o
înțelegere aproape dureroasă adânca ei desperare.
Acum îmi părea rău că am adus-o aici, căci nimicisem vedenii din
tinerețele ei, mai ales că eu însumi m'am temut totdeauna să mă
întorc după ani mulți la locurile care mi-au fost dragi...
* * *
Cea din urmă nădejde a noastră era acum biserica, și, deci,
lăsând ruinele tristei lor soarte, ni întoarserăm pașii către
biserică.
Fusese o nobilă clădire, cu linii și proporții armonioase, de și
strict însemnată de neîngrijire; varul era plesnit și murdărit
pe alocuri, fereștile sparte, coperișurile cu neputință de
dres -- și totuși mândră și trufașă stătea ea în mijlocul
încunjurimii de dărâmături, ca un monarh bătrân care a trăit
mai mult decât neamul său.
Tot agățându se de mâna mea, bătrâna călcă odată cu mine
praful lăcașului unde atâția ani în urmă cele dintâiu rugăciuni
ale ei se suiseră către Dumnezeu.
Aveam o neliniște în ce privește ceia ce s'ar putea găsi
înlăuntru, temându-mă ca nu cumva noi desiluzii să copleșească
smerita tovarășă de lângă mine.
Ce am găsit, a fost haosul!
Sfințita ordine a lucrurilor fusese răvășită; obiectele mari
și mici erau împrăștiate într'o neorânduială fără bună cuviință,
icoanele cele mai vrednice de închinare fuseseră smulse din
cadrele lor și îngrămădite în colțuri întunecoase, cu fața la
părete ori zăcând în praful podelelor. Ușile care duc la altarul
tăinuit erau căscate, ca și cum pași profanatori nu s'ar fi sfiit
nici de Sfânta Sfintelor. Biserica în starea ei de acum părea să
fi fost despoiată de înțelesul ei mistic și să fi fost pusă crud
înnaintea ochilor profani, ca viața unui om ale cărui adâncuri mai
ascunse au fost de odată aruncate ca pradă setei de cunoaștere a
mulțimii. Un vuiet de mânie mută părea că se suie din zidurile
pătate, din ușile altarului date în lături, chiar din stâlpii de lemn
cărora nimic nu putea să li răpească demnitatea, columne puternice
care țineau sus casa lui Dumnezeu, în ciuda neîngrijirii omului.
Fără cuvânt, copleșită de durere, stareța sta privind îndelung
la acest haos pe care nu era în stare să-l deslușească.
Frângându-și mânile, ea spunea într'una: «Dragă, dragă, ce au
făcut!» și tot dela capăt: «Ce au făcut! ce au făcut!»
Apoi, de la un capăt la altul al bisericii ea se târa cu picioarele
obosite, cu aceiași frângere de mâni zădarnic desperată, tot
căutând între lucrurile sfinte grămădite cine știe cum, fără
ca vre-unul să fie la locul său, și la fiecare pas strigăte nouă
în cuvinte pe care năcazul le amesteca împreună.
N'am mers după dânsa, ci m'am tot uitat la ea trist, gândindu-mă
la nimicnicia visurilor omenești, pe când ochi-mi se bucurau de
impunătoarele proporții a ceia ce a trebuit să fie cândva o
biserică frumoasă.
* * *
Dar încetul cu încetul mi-am dat sama că bătrâna mea tovarășă
caută un lucru anume pe care nu-l putea afla, căci plângerile ei
se prefăcuseră într'o tânguire: «unde e? unde e?». Acestea
erau cuvintele, și iarăși: «unde e?», repetat în tonuri
sfâșietoare.
Luându-i mâna în mâna mea, am întrebat-o ce tot caută. «Pe
sfântul Nicolae», i-a fost răspunsul. «Era cel mai vrednic
de închinare din toți, și tot sfântului Nicolae îi spuneam
rugăciunile mele, iar el, fiind cel mai cuminte, le asculta mai
bine... Îmi era drag, și acum nicăiri nu-i pot afla chipul». Și
tot înnainte mergea cu pași mărunți, căutându-l mai departe.
De odată căzu în genunchi și un ton de extaz pătrunse prin
jălania ei; «iată-l! iată-l!».
Prosternându se înnaintea unui chip pe care-l scotocise din
cutare unghiu de umbră, o văzuiu scoțând năframa din sân și
ștergând cu grije tot praful de pe fața mult dorită, apoi,
ciocănind pământul cu fruntea de trei ori, își făcu mai multe
cruci una după alta, șoptind rugăciuni pe care nu le puteam
urmări, și, încă odată bătându-și fruntea de lespezile de jos
cu evlavioasă înfocare, ea sărută chipul celui mai vrednic de
închinare dintre sfinți.
Fără să știe, ea și aducea prinosul unei icoane de un adevărat
preț artistic; aceasta o văzuiu îndată ce ajunseiu la locul unde
îngenunchiase. Dar pe dânsa n'o mișcase frumuseța zugrăvelii,
nici chiar fina față veche pe fond de aur, nici delicatele colori
ale draperiilor atât de plăcute ochiului, ci aceia ce săruta era
tinereța ei, speranțele ei și, împreună cu ele, dragile zile de
pe vremuri!
Aici, în biserica părăsită, de care alții nu se îngrijiseră,
pentru o clipă bătrâna se făcuse din nou tânără, tânără, pe
când cu buze de iubire ea săruta tot ce fusese odinioară...