Răbdători m'ați urmat în multele mele rătăciri prin țara
dragă mie. V'am dus din șes la munte, de la munte la Mare, de la
larga Dunăre la muncelele Vâlcii, unde am zăbovit în liniștitele
mănăstiri așa de scumpe inimii mele, și acum simt că trebuie
să închid aceste pagini, de și atâtea vedenii încă plutesc
înnaintea ochilor miei. Aș tot scrie necontenit, căci bogată și
plină de minuni este țara mea pitorescă, poetică, străbătută
de un pătrunzător farmec și îndoit de scumpă la acest ceas de
restriște. Dar, ca să nu vă obosesc, îmi dau sama că deocamdată
trebuie să las condeiul, păstrând înnăuntrul sufletului mieu
alte icoane pe care poate că vre-odată vi le voiu zugrăvi, acum
însă nu.
Toate lucrurile de care am vorbit în această carte sunt din
acelea de care suntem despărțiți acum prin o crudă soartă,
dintre acelea unde dorim să ne'ntoarcem: locuința ce a trebuit
să părăsim, câmpii în care seceră dușmanul. Ținuturi pe
care le-am lăsat în urmă; dar, înnainte de a vă părăsi de
fapt, vreau să vorbesc de orașul care ni-a deschis brațele în
rătăcirea noastră de drumeți cari cu jale au plecat de la vetrele
lor.
Mult am cerut de la dânsul, dar el a fost mărinimos și ne-a luat
la sânul lui, de și mulți dintre noi nu l-am ținut în samă în
zilele de bielșug și pace.
Iașul! Numele acesta are un sunet deosebit în urechile noastre!
Mai ales clipa când primejdii nouă și nemai auzite ne privesc în
față.
Când trebui să fugim din București, Iașul a fost orașul unde
alergarăm cu toții, -- odată el însuși o mândră cetate de
Scaun, care fusese jertfită gloriei alteia și care de-odată avu
să adăpostească pe aceia cari o ignoraseră atâția ani. Iașul
făcu tot ce era cu putință ca să ne primească, dar puținele lui
mijloace au fost greu încercate!
Iașul! Oraș de soartă schimbătoare, oraș scump oricării inimi
moldovenești, odată centrul îngrijit cu dragoste și înfloritor,
iar în anii din urmă foarte neglijat, foarte părăsit, trăind
numai din amintirile sale, după ce plecaseră chiar și aceia la
cari ținuse mai mult. Numele lui a păstrat dulceața lucrurilor
odată îndrăgite, ca numele unei femei pe vremuri iubite pentru
frumuseța ei, dar pe care anii trecând au dat-o uitării cu atâtea
altele.
Așezat pe mai multe dealuri, între verdeață și grădini,
încunjurat de regiuni roditoare, Iașul are toate motivele să
fie mândru de situația sa pe care multe orașe i-ar invidia-o.
Bisericile lui sunt nenumărate și, văzut de departe într'un
amurg, când ceața plutește ca un văl de-asupra neajunsurilor
sale, Iașul pare o cetate fermecată din mijlocul căreia turnurile
și cupolele de multe feluri ale lăcașurilor sale se înnalță ca
stafiile gloriilor trecute pe care nimic nu poate să le șteargă.
Dar în toate vremurile așezarea geografică a Iașului a fost
nenorocită, și de aceia a cunoscut invasia în toate formele și,
odată cu invasia, schimbarea și dezastrul, focul, foametea și teama.
Așa de felurite au fost fasele soartei sale, așa de multipli
stăpânii cari își însemnau drepturi asupra orașului, urmându-se
unul pe altul cu o așa de amețitoare răpeziciune, încât, cetind
vechii letopiseți, mintea se încurcă și e greu pentru cel
nedeprins să urmeze o așa de învălmășită poveste. Dar, stând
noi astăzi înnaintea unor împrejurări mari și grozave, nu pot
decât să arunc o privire în urmă, asămuind ziua de astăzi cu ziua
de ieri și minunându-mă cum acest oraș nenorocit a fost necontenit
supus la toate formele de dezastru. Totuși el dăinuește și se află
în viață, nesupus de restriște, și nicio prefacere n'a fost în
stare să-l smulgă de la neamul al cărui este.
* * *
Am încercat să trăiesc în trecutul Iașului ca să înțeleg mai
bine starea lui, dar azi, m'ar duce prea departe de ar fi să-i
înșir tot acest trecut.
La intrarea orașului pe drumul Nicolinii, se află o înnaltă cruce
de piatră. Bătrână, înnegrită și venerabilă, ea pare să
fie un străjer păzind asupra siguranței cetății, străjer în
inima căruia dorm anume vechi povești. Adesea m'am mirat eu ce
împrejurări o fi amintind; acum știu: numai de puține zile știu.
Și pot să o ieau numai ca o bună prevestire că trecutul crucii
acestea mi-a fost vădit tocmai acum.
Ea poartă numele lui Ferenț și înseamnă un loc unde zac
îngropați dușmani cari au căzut în luptă.
Între anii 1716 și 1717, în Domnia lui Mihai Vodă Racoviță,
Germanii austriaci, cari se luptau cu Turcii lângă hotarele
noastre, făcură năvăliri în Moldova, luând în stăpânire
pentru un timp mănăstirile Neamțului și Cașinului.
Unele din trupele lor, călăuzite de trădători prin Valea
Oituzului, străbătură pănă la Iași, dar fură bătute și răspinse;
mulți fură prinși într'o ciocnire sângeroasă, între Cetățuia
întărită și mănăstirea Frumoasa. Trupurile celor căzuți, cu
căpetenia lor, Ferenț, fură îngropate lângă Nicolina, «și au
pus pământ peste dânsele, și au făcut movilă», zice letopisețul,
și acei cari au cercat să-și vândă țara au fost uciși și ei și
îngropați la un loc cu dușmanul.
Și acum crucea veche stă de strajă sus deasupra orașului, fața
ei mâncată de vreme întoarsă spre soare-răsare... Astfel și la
porțile unei cetăți poate fi gonit dușmanul, spre rușinea lui!
* * *
A știut Iașul și alți dușmani, de alt fel. În Domnia lui
Miron-Vodă Barnovschi (1626-1629) a fost o iarnă grozavă, care
și acum se pomenește ca «iarna lui Barnovschi»; lumea muria
pe uliți de frig și de foame, și se spune că lupi veniseră până
la margenea orașului. Câțiva ani mai târziu, supt Ștefăniță-Vodă
Lupu, foametea prăpădia Iașul, și povestea umblă că oamenii,
neavând ce să mănânce, se hrăniau din papura mlaștinilor de
lângă oraș, așa încât acest stăpânitor a căpătat porecla de
«Papură Vodă». Și în iarna anilor 1684-5 a fost foamete, și se
mai păstrează întunecate povestiri despre aceste vremuri.
Stăpânirea lui Mihail Grigore Sturdza (1834-49) a fost însemnată
prin mai multe nenorociri. De două ori Iașul a fost ars pe
alocurea, aproape până la pământ; la 1849 holera a făcut crude
pustiiri între locuitori, și grozava epidemie a fost urmată de o
iarnă ucigător de aspră, apoi de foamete și de mizerie de tot felul,
căci știe toată lumea că «o nenorocire nu vine niciodată singură».
* * *
Dar și oaspeți mai puțin jalnici se știu a fi venit între
zidurile Iașului.
În anul 1711, Petru cel mare a fost primit aici cu pompă mare și
cinste felurită de Dimitrie-Vodă Cantemir, care a fost cunoscut
în largul lumii prin scrierile sale. Cu acest prilej, spune
letopisețul, boerii moldoveni au gustat întâiul «vin de la
Franțuji», -- adecă: șampanie.
Stanislav Leszczynski, regele Poloniei, a fost și el odată oaspete
aici în Iași; venind cu gândul de a întâlni pe regele Carol
al XII-lea Suedezul, el a trăit deocamdată în casa unui boier.
Când Domnul țerii află despre sosirea lui, el făcu toată
cinstea regelui străin și-l așeză măreț în Curțile de la
Trei-Ierarhi.
Mai de mult, Sultanul Mohamed al IV-lea, care se lupta cu Polonii,
întră în Iași, unde-și făcu alaiul cu pompă mare, fiind întimpinat
după cuviință de Gheorghe Vodă Duca, a cărui primire a fost regală.
Dar orașul a fost greu jignit de porunca sultanului ca un muezzin
să cânte rugăciuni turcești din clopotnița de la Sf. Nicolae,
una din cele mai iubite biserici ieșene, și de aceia multă
vreme biserica a fost privită ca spurcată și n'a mai putut fi
întrebuințată pentru slujbă înnainte de a fi din nou sfințită.
La 1769 Ecaterina-cea-Mare a luat în stăpânire Moldova, și
generalul Rumiențov a fost așezat ca guvernator. Ocupația
rusească a ținut cinci ani. Favoritul cel mai inimos al Ecaterinei,
Patiomchin, a murit în Iași, și se pomenește că trupul său a
fost expus solemn în frumoasea veche biserică a Goliei.
Supt Domnia lui Grigore Alexandru Ghica, Austria a pus deodată mâna
asupra Bucovinei, fără ca poarta să ridice vre-un protest; din
potrivă, Turcia a făcut o convenție cu Austria, prin care ceda
o parte din aceste provincii asupra cărora avea numai un drept de
ocrotire. Orice protest din partea Moldovei a fost zădarnic, și
Grigore Vodă a plătit cu capul silințile ce făcuse pentru a
scăpa interesele țerii sale.
De la 1828 la 1834, Rușii mai ocupară odată Moldova, și Iașul a
fost cârmuit de contele Chiselev, un organisator priceput, a cărui
plecare definitivă au și avut de ce s'o privească orașul cu
părere de rău. Între 1849 și 1856 iarăși Rușii îl luară în
stăpânire, apoi Turcii și Austriecii.
Vicisitudinile ieșene au fost, cum se poate vedea, fără capăt,
pănă ce, la urmă, în ziua de 5 Ianuar 1859 st. v., Alexandru
Ioan Cuza a fost ales într'un singur glas Domn al Moldovei și în
aceiași lună ajunse și Domn al Țerii-Românești, unind, în
sfârșit, astfel amândouă părțile țerii supt un singur sceptru.
Odată, la 1600, marele erou național Mihai Viteazul îndeplinise
și el acest vis, dar numai pentru scurta vreme de cinci luni!
Cuza-Vodă a domnit întâi cu două Guverne; unul în Iași,
altul în București. La urmă, Bucureștii au fost aleși ca
reședință, Domnul și Guvernul așezându-se definitiv în acest
oraș. De acum înnainte Iașul avea să privească la însemnătatea
crescândă a altuia, pe când el însuși era lăsat să-și plângă
trecuta glorie. Domnia lui Cuza-Vodă a ținut șepte ani.
* * *
Am schițat numai, aspru, câteva din schimbătoarele ursite ale
Iașului, prinzând câte-o poveste ici și colo, fără vre-o
silință de urmare ori de rânduială, -- acestea nefiind decât
pagini ușor schițate, o carte de icoane, plină de vedeniile
locurilor iubite, fără mai mari pretenții: de aceia acum mă voiu
îndepărta de trecut ca să ajung la Iașul cel de astăzi...
Tristele întâmplări ale toamnei trecute au smuls Iașul din
ațipitele-i visuri de trecut. Străzile lui, care de atâția ani
erau așa de părăsite și de tăcute, au fost iarăși pline de
mulțimi grăbite, casele lui, dintre care atâtea fuseseră de mult
închise, avură să-și deschidă larg ușile ca să primească
oaspeți de să nu-i poată încăpea. Pacea-i prăfoasă a fost
scuturată în cele patru vânturi de afluxul tuturor acelora cari,
trebuind să plece din Capitală, veniseră la adăpost între
zidurile cetății pe care o dăduseră în sama uitării și părerilor
de rău.
Aproape brutală a fost această năvălire, care nu i-a plăcut
cu totul Iașului; el ar fi vrut mai bine o monopolizare mai
puțin violentă a singurătății sale; dar dorințile nu i-au
fost întrebate, ci el a fost îndatorit, pur și simplu, să-și
încoarde cât putea mijloacele puține și să găzduiască pe aceia
cari nu mai aveau casele lor înseși.
Orașul cel liniștit a simțit dintru început o oarecare amărăciune
năcăjită; de ce să fie luat astfel în stăpânire, după ce așa de
mult timp fusese trecut cu vederea? De ce pavagiul lui șubred să
fie zguduit de mii de automobile? De ce aceia cari-l lăsaseră a
se ruina de odată se așezau ca stăpâni, atunci când în zilele de
bielșug nimeni nu se gândise la dânsul? Pe de altă parte, cei ce
părăsiseră Capitala se simțiau ca pribegi în acestălalt oraș, și
numai pe încetul s'au împăcat cu ce hotărâse soarta.
Și eu am găsit dintru'ntăiu că e greu să mă așez într'un
centru nou în astfel de împrejurări, cu o așa de covârșitoare
durere în inimă: nu-mi lăsasem unul dintre ai mei acolo..., când
nu m'am mai putut întoarce?... Și apoi primejdia nu trecuse;
dușmanul era pe urma noastră; armata ni se retrăgea, aliații
noștri nu se știa câți sunt. Făcea oare să mai muncești,
luând lucrurile dela capăt? Ce-am fi clădit, era să dureze? Ori
silințele noastre înnoite iarăși aveau să cadă în mânile
năvălitorilor?
Tragice ceasuri! Ceasuri de îndoială și suferință, ceasuri de
crudă stare în cumpănă, când silința părea zădarnică și
când noi toți ni ascuțiam urechile, ascultând la piciorul, ce
înnainta, al dezastrului, și inimile noastre băteau, sufletele ni
erau împovărate de groază!
Și totuși cei cu năcazul nu puteau aștepta; flămânzii cereau
hrană, goii îmbrăcăminte, răniții îngrijire, cei fără adăpost
un acoperemânt de-asupra capetelor! Cu sălbatecul bubuit al
tunurilor în urechi, avurăm să ne apucăm de munca noastră,
fără a privi la greutăți, ori de era să rămâie, ori ba ce
clădiam: trebuia să se facă!
Astfel puțin câte puțin muncă grea ajută pe fiecare să-și
biruie năcazul, să-și încoarde nervii pentru o silință care
zilnic părea din nou că este mai presus de puterea lui.
Nu voiu înșira tot ce lipsia, tot ce avea să fie creat în
împrejurări pe care abia de aflu cuvinte să le descriu. Grozăvia
ultimei noastre ierni e săpată cu litere de foc în mintea
fiecăruia. Era trudă pieptișă, și adesea ori fără speranțe
nedesăvârșită, dar acei cari plângeau casele lor pierdute
și acei cari, la început, simțiau neplăcut așa o năvălire
la o asemenea vreme, își biruiră năcazul și supărările în
silințile spre bine ale tuturora.
* * *
Cunoscusem Iașul în alți ani -- în ani de pace. Venisem aici une
ori, -- prea arareori de și nu din vina mea; și totdeauna orașul
mă primise loial, cu manifestații de mare bucurie.
Acuma venisem la Iași, -- mamă cu inima ruptă, Regină căutând
adăpost, ca atâția alții, pribeagă dela vatra mea, și Iașul
m'a primit în ceasul meu de suferință și m'a ajutat, ajungând
astfel puțin câte puțin casa mea.
Totdeauna avusem simțiri duioase față de oraș, căci, în
zilele celei d'intâiu a mele tinerețe, când am venit ca tânără
măritată în această țară, se svonise că noi, tinerii, ne vom
așeza în a doua Capitală a țerii. Iașul o doria, și, după
cea d'intâiu cercetare a singurătății lui pitorești, mi-aș
fi făcut bucuroasă locuința între zidurile lui. Dar bătrânii
Suverani aveau nevoie de noi; atât de mult doriseră ei de copii,
încât nu puteau primi gândul de a trăi noi departe de dânșii.
Astfel Iașul ne-a văzut rar, dar totdeauna cu bucurie!
Îmi aduc aminte cum strălucia soarele întâia oară când am
venit la Iași; îmi aduc aminte de fețele voioase care înțesau
străzile pentru a ni ura bună venire, de aclamări, de florile, de
multele flori ce ni se aruncau în trăsură. Îmi aduc aminte că
aveam numai optsprezece ani și eram plină de speranță...
Când am venit în urmă, era cu totul altfel! În doliu eram, și
nici lumină de soare, nici flori, nici vesele strigăte de bună
venire, ci numai fețe cercetătoare, pline de neliniște, și niciun
alt sunet decât al depărtatelor tunuri care ni sunau osânda!
Fără să fiu anunțată, m'am furișat în oraș -- pribeagă,
fără vatră, fără casă, fără cel mai mic copil al meu...
Și iarna se apropia, și ceva asemenea cu desnădejdea zăcea la
rădăcinile inimii mele.
Dar nebiruită se ridica din nou speranța, -- sfioasă întâi, dar
pe fiecare zi mai puternică, încetul pe încetul biruind lacrimi,
năcaz și părere de rău.
O Iașule! Vom uita noi vre-odată lunile ce au trecut cheltuindu-se
în cuprinsul tău! De nedescris sunt suferințele cărora li-au fost
martore străzile tale; zăpada stătea ca munții lângă casele
tale, cete de cerșitori îți băteau pietrele, și atâția dintre
ei, biruiți de nevoie, se culcau pe dânsele ca să moară.
Te-am văzut, icoană a mizeriei, zguduită de groază, tremurând de
frig; și în cele mai întunecate și nenorocite colțuri ale tale
am răsbătut, căutând pe cei în nevoie de ajutor, dând tot ce
puteam. Dar era totdeauna prea puțin; toată iubirea mea și toată
mila mea puteau să ușureze numai o părticică din restriștea ce o
întâmpinam la fiecare pas!
Cu adevărat sumbră-ți era înfățișarea în acele luni de iarnă, o,
Iașule! Simțiai cum fiece casă adăpostește suferință ascunsă;
crude taine păreau că plutesc dincolo de orice zid. Mâncarea era
puțină, și mai puține lemne; spitalele erau pline cu vârf, așa
încât cei ce nu se îndreptaseră cu totul trebuiau să facă loc
altora, ale căror nevoi păreau a fi mai grabnice, și de aceia
fețe așa de palide rătăciau pe străzile tale.
Ca niște stafii, soldații noștri neîndestulător hrăniți
rătăciau dela un adăpost la altul, adesea neputând găsi
nicăiri unde să-și plece capetele chinuite de friguri. Munciam,
ne trudiam, încercam să facem minuni, dar mijloacele de transport
erau neîndestulătoare, comunicația era întreruptă; pretutindeni
zăpada stătea ca niște bariere crude care ne împedecau să
ajungem unde voiam!... Și a venit o clipă grozavă, când nu se
găsiau scânduri destule pentru a face sicrie morților!
O, jalea acestor îngropări care se furișau pe străzi! Câte nu
le-am întâlnit!... Un bătrân cal alb înhămat la ceva fără nume,
asemenea cu o cutie de coloarea nopții, hodorogind, înnapoi și
înnainte rătăcia pe zăpada plină de gropi -- calul cel alb
zi de zi mai obosit, mai ciolănos, mai asemenea cu o stafie.
Și atâția dintre aceia cari întâlniau acest macabru vehicul își
întorceau fețele, nebiruind să-i poarte vederea, pe când de-asupra
cioarele înnegriau bolțile cu fuga lor sinistră...
* * *
Uneori căutam să ies din oraș ca să ajut restriștea în alte părți,
dar necontenit viscolele mă dădeau îndărăt, împiedecându-mă de a
ajunge satele pe care pornisem să le caut.
Tristă mă întorceam acasă, dar nu fără să fi privit marile
pustietăți ajunse acum fără cărări, pline de trupurile cailor
morți, cu țapenele picioare întinse, și în zări colibe de miserie
ascunse în zăpadă. Și știam că mai departe, unde nu puteam
pătrunde, erau alte nenorociri, pe care eram însetată de a le
ajuta, dar trebuia să le las în sama Soartei! Și pretutindeni
corbii făceau ospăț de serbătoare: numai ei aveau ce să mânânce
din destul...
Așa a fost iarna, singura iarnă ce am petrecut în Iași; dar,
fără sfârșit cum era, și tot a ajuns la un capăt...
* * * * *
De două ori scumpă, pentrucă dorisem cu atâta foc de dânsa,
primăvara a răsărit în sfârșit strălucitoare asupra restriștii
noastre, -- și atunci, o Iașule, ce deosebită ți-a fost înfățișarea,
și, pentru năcazul ce împărțisem cu tine, de odată ni-am dat sama
ce aproape de inimile noastre ajunseseși!
Într'o clipă, te-ai făcut frumoasă, o cetate a lacrimilor!
Grădinile tale s'au umplut de flori care mi se aduceau în mănunche
mari de aceia cari doriau să nu plâng prea mult grădinile ce
pierdusem.
Smocuri de liliac îmi făceau semn peste ziduri roase de vreme,
mari straturi de stânjinei vineți învoioșau și colțul cel mai
umil; oriunde mergeam, necontenit flori mi se aruncau în trăsură;
până și tramvaiele aveau mănunche de flori albastre prinse de
felinarele lor; nu era om care să treacă fără a ținea o floare
în mână...
Ca un vis rău ce se împrăștie, se pierdură în zare ceasurile
întunecate; și cei mai nenorociți, cei mai părăsiți simțiau
că tot mai poate fi o nădejde!
Nu mai șovăiau soldații noștri pe străzi, drumeți rătăcitori
cari n'aveau unde merge; pasul li se făcuse mai ușor, mai puțin
împovărat, până ce iarăși ei călcară pământul ca niște oșteni ce
cred în biruință, ca niște eroi gata de luptă și de izbândă...
Deși opera mea nu era mai puțin grea, ea se făcuse mai dulce:
zările se deschiseseră, zăpada se topise; acum eram liberă
să călătoresc în larg departe. Atunci, dragi cu adevărat mi
s'au făcut împrejurimile tale, Iașule. Am descoperit frumuseța
pretutindene. Undulătoarele tale dealuri erau acum o strălucire
verde, fragedă și minunată; plin de viața cea nouă era pământul
cel bun al lui Dumnezeu; moartea părea să fi fost înfrântă -- dar
într'un colț liniștit știam o mie de cruci și mai bine care purtau
mărturie că grozăvia trecută nu fusese un vis!
Sărmană pădurice de cruci, fiecare însemnând mormintele a
zece oameni, umilă și neîndestulătoare pomenire a celor cari
plătiseră vama războiului, -- movile goale supt cruci nenumărate,
pe care în zădar căutam să le acopăr cu dulcile flori luminoase
ale primăverii. Dar prea erau multe crucile, de nici nu le puteam
număra! Copleșită stam înaintea lor cu capul plecat... Și
știam că era numai un mic număr din acele cruci, că în toate
patru unghiurile țerii erau locurile tăcute unde aceste semne aspre
de lemn nu purtau măcar numele celor morți!
Cunosc multe cimitire ascunse de jur împrejurul orașului, unde
câmp a trebuit să se adauge câmpului, locul între vechile
împrejmuiri ajungând a fi prea îngust. Atâtea drumuri pioase
le-am făcut la aceste grădini de pace și, stând între movilele
fără nume, cu lacrimi în ochi am privit spre orașul înfășurat
în valuri de ceață, -- cugetând la cellalt mormânt mic pe care
a trebuit să-l părăsesc dincolo cu atâtea altele! Fierbinți
rugăciuni am șoptit pentru acești fii căzuți ai mamelor care
niciodată nu-i vor mai vedea înnapoi... Dar liliacul era în
floare, păsările cântau, și viața nouă răsăria până și din
gropile morților...
* * * * *
Totul se făcuse mai lesnicios de când zăpada nu mai trăgea o
barieră între noi și lumea din afară. Eram acum prisonieri
scăpați din lanțuri; ceva ca o bucurie sfântă umplea sufletele
noastre, care fuseseră așa de năcăjite, și multă ispravă
se săvârșia. De fapt ne trudiam împotriva așa de întinsei
epidemii de tifus; o parte din țara noastră era năvălită, și
alte grozăvii ne urmăriau pas cu pas, dar Primăvara biruise iarna;
și nu era oare un semn că Viața trebue să biruie Moartea? Și
astfel fiecare mergea mai ușor la lucru, și încredere nouă umplea
fiecare inimă.
Cu adevărat era o înviere, și toți munciau laolaltă ca s'o facă
mai deplină, după mijloacele ce avea fiecare.
În orice sară, când îmi isprăvisem munca, făceam să mi se puie
șeaua pe cal și călăriam departe printre dealurile ce încunjură
Iașul, mergând ceasuri întregi pe cărări necunoscute pănă la
locuri de pace înverzită, minunate, în față cu toate grozăviile
ce văzusem. Fiece frumuseță nouă era ca un balsam pentru inima
mea plină de năcaz, dar ea trezia în mine un dor grozav de casa ce
am pierdut-o!
Pline de o emoție aproape dureroasă erau aceste ceasuri de amurg
în tăcută împărtășire cu învierea pământului: simțiam o
pace mare și tot odată o nemăsurată tristeță: Dumnezeu făcuse
lumea așa de frumoasă, și omul o prefăcuse într'un Iad ca
acesta!
Aici, pe aceste înnălțimi învălurate, departe de zgomot, de
muncă și suferință, am recunoscut iarăși pământul cum l-a
făcut Firea, fără vălmășagul pe care omul i l-a săpat pe
față.
O, strălucirea amurgurilor de-asupra acestor colțuri liniștite!
Neatinsa lor covârșire era un răspuns la atâtea întrebări care-mi
apăsau sufletul, -- dragi mie peste cât se poate spune, mi s'au
făcut aceste Ținuturi ce mi se vădiseră odată cu noua trezire la
nădejde a anului.
Mai târziu, când terenul se făcu prea tare pentru călărie,
în automobil mi-am prelungit rătăcirile de amurg în lung și
în larg. Necontenit locuri nouă descoperiam, fiecare plin de un
farmec al său deosebit; încântătoare sate, adânci păduri pline
de umbră, râuri ca panglici de argint șerpuind prin câmpii
acoperite cu îndulcitoare ceață, singuratece biserici, vechi
mănăstiri ascunse între pomi. În fiecare sătișor copiii mi
se făceau prieteni; mânile nu-mi erau niciodată goale, oriunde
mergeam, fețe bucuroase de a mă vedea mă întimpinau, și
atâtea binecuvântări făcuseră calea mai dulce.
Zi de zi, vedeam sămănătura care la început era ca o livadă
de iarbă verde, făcându-se tot mai înnaltă, ca să se coacă
supt căldura în creștere a soarelui, până ce a venit ziua când
câmpii de grâu acoperiau în strălucit bielșug dealurile joase cu
noianele de aur învălurat.
Cu zilele tot mai lungi, și drumurile mele se lungiră, și tot mai
prietenoase mi se păreau aceste ținuturi. Am prins să le am adânc
iubite.
Un lucru ce nu-l mai văzusem mă uimia: uriașele ogoare de floarea
soarelui, stângeni întregi de aceste uriașe flori, o Mare aprinsă de
coloare, care nu sămăna cu nimic alta. Le-am aflat în multe locuri:
mireasma lor de rășină aromia aierul, pe când fețele lor late păreau
să caute veșnic marea lumină care li-a dat numele: strălucitoare
petrecere a colorii, care desfăta ochiul meu de artist.
* * *
Am făcut și altă descoperire: Iașul era orașul crinilor! A venit
vremea când locul acesta care până dăunăzi fusese o lume de
întunerec și de năcaz se prefăcuse într'o grădină mare, unde
această floare a florilor stăpânia împărătește.
Pretutindeni îl aflam, în smocuri înalte de alb nepătat, dând
o înfățișare sfințită și celui mai sărac colțișor și o stranie
demnitate celei mai umile căsuțe, când mândrele lor tulpine se
plecau ușor supt desmierdarea vântului.
Cum crinii mi-au fost totdeauna floarea cea mai iubită, acest
bielșug de frumuseță era o vădire deosebită trimeasă pentru ca
mai drag să fie orașul inimii mele, și de-odată odăile mele care
în iarnă fuseseră așa de pustii, se prefăcură într'o dumbravă
plină de mireazmă a florii pe care am îndrăgit-o mai mult!
Frumuseța are o ciudată putere asupra inimii omului; îl ajută să
treacă peste multe dureri, călăuzindu-l prin această «vale de
lacrimi» către tainele lui Dumnezeu.
Când pe neprevestite dau de un strat de crini cari-și înnalță
mândra strălucire dintr'un pământ crăpat și setos, parcă-mi
vine să cad în genunchi și să mă închin Mânii aceleia Mari
care face astfel de minuni. În asemenea clipe, pare că de-odată
înțeleg taina adevărurilor ascunse care sunt în de-obște prea
adânci ca să le priceapă inimile omenești. În asemenea ceasuri
nicio tristeță nu mai pare să însemne ceva, nădejdea răsare în
triumf; chiar și mormintele își pierd groaza, și nesfârșita lui
Dumnezeu milă se întinde ca o binecuvântare asupra pământului...
* * *
Dar stângaciu pot vorbi eu de asemenea minuni, cuvintele mele sunt
prea slabe, emoția sufletului nu poate fi cuprinsă în graiu de
om! Totuși adesea o vădire a Frumuseței mi-a ridicat inima, mai
presus de năcaz, spre o mai adâncă înțelegere care se află supt
praful de care ochiul omului se orbește. Nu pot spune limpede în
ce fel! Dar în asemenea clipe am priceput subit că suferința e
învățătorul cel mare, și ca într'o vedenie limpede am simțit că
un popor care a știut cum să sufere, are și dreptul la viață.
Niciun foc nu curăță ca focul jertfei; nicio flacără nu se suie
mai drept până în inima Dumnezeirii!
De aceia, o țara mea, nu te gândi niciodată care ți-au fost
încercările, nici care pot să mai fie. Prin flacără trebuie
să treacă oțelul înainte de a fi o bună sabie tare. Fie-ți
nezguduită credința și susține-ți speranța; mai mare ești prin
suferințile tale și prin felul cum le-ai purtat, mai vrednică
ești de biruință!
Sufletele eroilor noștri morți și-au făcut drum spre faimă;
izbânda pământească n'are înțeles decât numai dacă cinstea
țării stă înnaltă ca o culme.
Și, dacă tu, micuțule Mircea, m'ai părăsit la ceasul de
întunerec, a fost poate așa pentru ca acei eroi căzuți să afle
pe unul dintre copiii miei care să-i întâmpine în cerurile largi
de sus ale lui Dumnezeu!
Mai sunt încă destule ceasuri care ne despart de biruință,
dar jertfe așa de mari și suferinți așa de grele nu pot fi
toate în zădar. Țara și poporul mieu au trecut prin foc, și
eroismul lor, care se face necontenit din nou, va aduce ziua când,
micuțule Mircea, întorcându-mă, sunt sigură, din pribegie, voiu
îngenunchia în extasul recunoștinței și voiu săruta piatra
mormântului vostru...
Amin!
Cărți apărute în Editura Librăriei
PAVEL SURU