După ce v'am dus la acea depărtată mănăstire din Dobrogea,
vederea altei mănăstiri se ridică iresistibilă înnaintea
ochilor miei, o mănăstire de o rară frumuseță într'o parte cu
totul deosebită a țerii.
În cel d'intâiu volum din «Țara mea», am descris atâtea din
aceste sfinte lăcașuri de închinare, așa încât n'aș voi să
obosesc urechile repetând, dar un dor pe care nu-l pot birui mă
târăște spre văile Vâlcii. Din toate ținuturile frumoase ale
pământului nostru, acesta e cel mai scump sufletului mieu de acum.
Icoana pe care stau să o zugrăvesc este cea mai plăcută și în
același timp cea mai ciudată pe care au văzut-o ochii miei; mă
tem că vorbele nu-mi vor fi în stare a reproduce farmecul ei.
În aceste părți de muscele ale Vâlcii, omul și Natura au lucrat
mână în mână, cu o unire rară. Așa de depărtate sunt aceste
pașnice locuri de vârtejul vieții de astăzi, încât prefaceri
prozaice n'au străbătut încă pentru a-i distruge frumuseța;
farmecul i-a rămas neatins: de aceia a păstrat ceva din zilele de
odinioară.
Bisericile ce se găsesc pretutindeni în aceste văi păduroase sunt
zidiri din cea mai bună epocă, atunci când aproape inconștient
fiecare linie pe care o înfăptuia omul era o linie de frumuseță.
Până și cel mai mărunt paraclis are proporții de care ți-e
drag; une ori așa de ciudate și neașteptate sunt formele zidirii,
de stai înnaintea ei uimit minunându-te de ce oamenii din zilele
noastre nu mai pot face comori de clădiri așa de desăvârșite.
Era poate în vremurile acelea credința cu mult mai mare?
Mai simplă era inima? Și inspirația mai strâns legată cu
rugăciunea? Ori-care ar fi lămurirea, arhitecții din zilele
noastre au pierdut acea artă, acea artă inconștientă, umplând
și lăcașul cel mai umil de o frumuseță care înnalță sufletul
către Dumnezeu.
Din fericire este acuma o puternică mișcare în țara noastră
pentru a ne întoarce înnapoi la acele forme depărtate, o mișcare
pe care o îndemn cu vorba și cu fapta. Ce e frumos nu trebuie să
moară! Naturalismul vrâstei noastre nu trebuie îngăduit să-l
calce în picioare! Ca într'o oază de odihnă trebuie să se poată
întoarce sufletul nostru chinuit dela munca și zbuciumul lui la
aceste vedenii care-l împrospătează.
Un vis de drăgălășie pașnică sunt părțile acestea ale Vâlcii, spre
care nu mă pot oprì niciodată de a mă întoarce, precum călătorul
se întoarce la un izvor de răcorire din care a apucat să bea.
Aici țeranii și-au păstrat veșmântul lor îndătinat; fetele tot
mai lucrează iile pe care la căsătorie le vor duce în casele lor
cele nouă, și care vor trece apoi la fete și la fetele fetelor,
comori care se țin de casă de-alungul mai multor generații, cât
de umilă să fie casa aceia.
Plini de demnitate sunt țeranii aceia; cel mai sărac chiar nu știe
ce înseamnă a cerși.
Par să-și fi găsit mulțămirea în sătucenele lor cuibărite
supt copacii umbroși, pe povârnișul muncelelor împădurite.
Casele sunt adesea foarte împrăștiate, și vezi une ori căsuțe
cucuiate într'o singuratecă atitudine pitorescă pe margenile
codrului, pe malul râului ce spumegă sau pe alocuri pierdute pe un
vârf de deal, ca o oaie care și-a pierdut turma.
Cele mai încălate sunt acoperite cu șindilă argintie-sură, dar
cele mai umile sunt covârșite de uriașele acoperișuri de paie,
aproape mai înnalte decât clădirea ea însăși.
Acestea îmi plac mie mai mult; sunt atât de nespus de mărunte
și primitive, încât îmi aduc aminte de poveștile de zine din
copilăria mea, și totdeauna mă aștept să văd vre-o bizară
vrăjitoare bătrână deschizând ușa ca să între cu mână strașină
asupra ochilor în lumina soarelui....
Neobosiți și fără grabă țeranii costelivi își caută de lucru în
tăcere; fețele li sunt răbdătoare, mișcările pline de o demnitate
de care nu-și dau samă. Femeile care stau torcând pe prag se ridică
la trecerea ta: drepte și fără un cuvânt, ele stau acoperindu-și
buzele obosite cu mâna, nobile figuri de smerită muncă, mame ale
multor copii, purtându-și fără plângere greaua soartă.
Une ori, gâcind cine sunt eu, aceste femei îngenunchiau înnaintea
pragului, închinându-se cu fruntea până la praful drumului,
fără îndoială o rămășiță a obiceiurilor răsăritene ori a
zilelor când, trup și suflet, omul era în stăpânirea bogaților
țerii.
Aceste gesturi umile m'au deconcertat totdeauna: totdeauna doriam
să întind pare-că mâna și să le ridic de jos, părându-mi-se
că e greu să lași a fi tratată ca un fel de divinitate care s'a
coborât pe pământ!
* * *
Aș tot povesti despre aceste văi și despre locuitorii lor, despre
căsuțele albe lângă biserici și lângă pădurile umbroase,
despre înnaltele ferege care cresc pe acolo și despre florile care
se învălmășesc nebune pe câmp; așa de neobișnuit de dragi au
fost inimii mele, încât îmi trebuie o silință uriașă pentru
a-mi da samă că nu mai pot răsbate la dânsele acum!
Când aveam nevoie de odihnă și de recreație, totdeauna într'acolo
se ducea dela sine piciorul mieu.
Ba alesesem chiar un loc pe margenea unei păduri de fagi, unde
ferega crește cât statul omului, lângă o mănăstire cu zidurile
albe ca aripa de înger, un loc în care cândva nădăjduiesc să
fiu așezată întru odihnă, căci mi se tot pare că somnul ar fi
dulce supt acești arbori: dintre orice locuri ale țerii, este acela
care-mi e mai drag.
Întâmplări crude au rupt dela noi acest loc, dar simt că va veni
ziua când mă voiu întoarce.... Nu se poate să nu calc din nou
în umbra codrilor acelora!
* * *
Dar astăzi n'am de gând să descriu Hurezul, mănăstirea aceasta
mai iubită de cât toate, căci aiurea am mai vorbit de dânsa;
astăzi, în ciuda dorului care-mi umple sufletul la gândul ei, nu
mă voiu opri să întru în sfântul cuprins, nu mă voiu sui pe
cărarea dintre brazi care duce la poarta de întrare; ca una care
am fost scoasă din raiu, voiu trece pe lângă înnaltele ziduri
tăcute cu un suspin...
Vreau să vă ieau astăzi cu mine la mănăstirea Polovraci. Nu e
departe de frumosul Hurez cu înnaltele ziduri albe, dar se ascunde
în altă vale, la capătul unui podiș ridicat, largă desfășurare
de loc drept care se sfârșește de odată într'un șir de munți
ridicându-se ca o apărare clădită de mânile uriașilor.
Un drum plăcut duce acolo. Trecând peste deal și vale, el
străbate minunate păduri de fag, pline de ferege și de clopoței
de pădure, cari-și pleacă fragedele capete în suflarea ușoară a
vântului.
Bătrâne cruci de lemn mărgenesc calea; ciudate la făptură și
de înnălțime deosebită, ele sunt împodobite cu strălucitoare
icoane pe care vremea ce trece, răpede le șterge. Singuratece
și bătute de furtuni, ele stau, fiecare ascunzând în inima-i
veche povestea clădirii ei, pe care nu o împărtășește acelor
cari grabnic trec pe lângă dânsa. Dar vântul, el îi știe
înțelesul, vântul, ploaia și viscolul, care, după ce li au smuls
tainele, adesea le trântesc fără milă la pământ, unde zac apoi
cu fața în jos, neajutate, ca niște ostași căzuți, pe cari
nimeni n'a alergat să-i ridice.
Mi-e drag de aceste cruci bătrâne, mișcătoare icoane, care
înseamnă în deosebi înfățișarea țerii noastre: ele îmi revarsă
în suflet o stranie simțire de reverență, pentru că inimile care
le-au pus aici trebuie să fi fost inimi credincioase, având
vre-un păcat care să li se șteargă, vre-o ființă iubită pentru
care să plângă, ori vre-un drumeț plecat departe, pe care cu
gândul să-l ocrotească...
Multe inimi credincioase trebuie să se fi purtat de-a lungul
drumurilor Vâlcii, căci pe fiecare din ele întâlnești aceste
cruci, stând ca niște strămoși obosiți ale căror nume au fost
uitate de generațiile de acuma.
* * *
Nicio așezare nu poate fi mai plăcută decât a Polovracilor.
Mănăstioara veche e cuibărită chiar la picioarele munților ca
o pasăre uriașă ascunsă între pomi. Și aici, ca și la Hurez,
zidurile sunt înnalte și albe, dar clădirea e mai săracă, mai
umilă, de și biserica în cuprinsul ei nu e în nicio privință
mai puțin frumoasă: forma și stilul sunt tot așa de perfecte,
zugrăveala tot așa de potrivită și de bogată.
Aici, în locul brazilor întunecați, o cărare de cireși ce duce
la clopotnița pe supt care treci: o întrare joasă boltită, în
curtea din lăuntru.
Ultima dată când am fost acolo, cireșii erau în floare, și atât
de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă supt o
povară de zăpadă. O adevărată armonie în alb: flori albe,
ziduri albe încunjurând o biserică albă ca laptele; deasupra
capului largi nouri albi plutind pe boltă, subt picioare un covor
alb de clopoței, și, strecurându-mi privirea prin ușa bisericii,
zăriam înlăuntrul lăcașului o ceată de țerani în albe veșminte,
stând în deosebite atitudini ale închinării. Umbra-i înfășura,
dar îmbrăcămintea albă a bărbaților și maramele albe de pe capul
femeilor răsăriau ca niște pete largi de lumină.
Nimeni nu-mi aștepta sosirea. Așa încât am putut să mă strecor
nevăzută în biserică, și atunci am fost martură a ciudatei
priveliști pe care stau să v'o spun.
* * *
Era o zi de serbătoare, și se făcea un fel de slujbă, pe care,
la început, mulțimea mă împiedeca să o văd. Țeranii erau în
haine de Duminecă, bărbați și femei, purtând asprele veșminte
de lână albă care deosebesc Ținutul: maramele de pe capul
femeilor erau tot așa de fără pată ca și zăpada căzută de
curând.
Biserica este una din cele mai drăguțe pe care le știu. Niște
proporții desăvârșite; frescele ei veștejite de vreme n'au
fost pângărite prin vre-o încercare de prefacere și, cu toate
că sunt crăpate și șterse pe alocuri, se află, de alminteri,
în stare bună; de o coloare cumpătată, ele se desfac pe un
întunecat fond de albastru; tâmpla înnaltă care ascunde altarul
e un model de săpătură, cu scumpătate aurită, în care se
prind prețioase icoane vechi de sfinți, deasupra cărora în
vârf se ridică o cruce mare zugrăvită, de o formă aleasă, pe
jumătate încunjurată de umbră. Tocmai sus, o boltă largă,
din care uriașul chip al lui Hristos pe fond de aur privește,
într'o înfățișare de demnitate blândă, dar cu neputință
de atins, mâna lui fiind ridicată într'o veșnică mișcare a
binecuvântării.
Pe păreți, în dosul catapetesmei, un alaiu de sfinți și de
mucenici răsar încet din umbră, chipuri de schivnici slabi,
cari se adună lângă jețul Maicei Domnului. Fețele lor sunt
îngălbenite, dar aureolele fără număr li fac un strălucitor
fond de aur. Numai chipurile din față sunt întregi; ceilalți din
mulțime sunt indicați numai prin acele cercuri luminoase care se
ridică unul asupra altuia ca niște pași ducând spre Dumnezeu.
Pe genunchii Maicii Sale stă copilul Isus, țapăn și drept, ca un
idol micuț, cu ochii peste măsură de mari, într'o melancolică
față de coloarea cerii.
Toate figurile școlii bizantine au aceste fețe de schivnici fără
sânge; veșmintele lor sunt zugrăvite cu o deosebită grijă
și acopăr trupurile lor supțiate în falduri cu de-amănuntul
îndoiți, dar capetele sunt împovărate peste măsură de aureolele
pe care veșnic sunt osândiți să le poarte ca semn de sfințită
măreție.
Cuvintele nu pot zugrăvi minunata armonie a acestor lăuntruri
de biserici pe care veacurile le-au îmblânzit până la colori
înjumătățite, și în ziua aceia mulțimea care se adunase
înnaintea tâmplei de aur dela Polovraci n'avea nimic din
trivialitatea gloatelor care în de obște se țin de pașii regali,
ci era numai o umilă adunătură de țerani, ale căror datini
aveau în ele însele ceva aproape medieval, potrivindu-se bine cu
atmosfera, din alte vremuri, a bisericii.
* * *
Câtva timp stătuiu în dosul mulțimii credincioșilor, sorbind
în sufletul mieu farmecul celor ce mă încunjurau. Mulți dintre
țerani țineau făclii în mânile lor; flacările care tremurau
încununau lumânările, aruncau licăriri palide pe aureolele de aur
ale sfinților și dădeau o înfățișare eterată fețelor multe,
care erau îndreptate toate în aceiași parte, spre ceva care dela
început nu putea fi văzut.
Răzbătând prin mulțime, pe scările altarului am zărit o femeie
stând pe un pat portativ: o femeie cu fața de stafie, galbenă ca
pergamentul, o femeie tânără cu un așa de slăbit trup, de părea
un leș toată viața semăna să i se fi strâns în ochi, -- cari,
mari și plini de vedenii, se uitau speriați la preot, pe când
aceasta rostia încet asupra ei rugăciuni.
Preotul era aproape un uriaș, cu un patrafir lung fluturând pe
veșmântul roșu cu flori de aur. Își depărtase patrafirul cusut
cu fir pentru a-l pune asupra capului femeii, și greutatea stofei
era așa de mare, de părea că zdrobește trupul fraged.
Câteva bătrâne în veșminte albe îngenunchiaseră lângă dânsa,
boscorodind rugăciuni cu ascuțite glasuri de plângere, bătând
lespezile cu fruntea și aruncându-se adesea asupra trupului
nenorocitei în suferințe, de parcă ar fi vrut să smulgă dela
dânsa boala cea crudă care, în afară de lumina ochilor, o făcuse
asemenea cu morții...
Un cerc de credincioși stătea în jurul acestui grup straniu, și,
cu o neliniște care-i cuprindea cu totul, ei priviau cu luare aminte
fața femeii. În cămăși albe, toți țineau făclii în mână;
tăcuți și palizi, și ei ar fi putut să fie un sobor de stafii...
Glasul preotului se ridică mai sus de bocetele femeilor, umplând
biserica de focul lui: ca în zilele Bibliei, părea că poruncește
duhului celui rău să părăsească trupul pe care așa de grozav
îl chinuia.
Ținută ca de un farmec, m'am uitat o bucată de vreme la această
ceremonie neobișnuită, apoi, smulgându-mă, am trecut, prin poarta
deschisă a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, și mi s'a
părut ca și cum de odată m'aș fi trezit dintr'un vis urât...