Dacă nu sunteți obosiți de rătăcirile mele de la șes la Munte,
din muncele la Mare, v'aș duce puțintel colo jos, pe țermul
Dunării, acel râu mare și nobil care este una din mândriile
Țerii.
Apele nu-i sunt chiar așa de albastre cum spune cântecul, dar sunt
largi și curg măreț, ducând atâtea corăbii, rostogolindu-se pe
lângă atâtea sate și atâtea orașe.
Am plutit în toată întinderea ei, câtă se ține de o singură
țară, de la Porțile-de-Fier până în acea ciudată regiune
plană care este gurile ei. Un ținut de lacuri și de mlaștini și
de ape veșnice, de canaluri și de trestii și de bătrâne sălcii,
un Ținut care pe alocurea face pe cineva să se gândească la ce va
fi fost lumea înnainte ca apele să fie despărțite de uscat. Și,
pentru această nebiruită ispită pe care o simt totdeauna față
de sălbatece locuri, singuratece și întinse, mai mult colțuri de
acestea m'am pus eu să le înfățișez.
Nicio hartă precisă a acestor ape încurcate n'a rămas în mintea
mea, dar o văd întreagă în icoane, cum îmi este obiceiul.
Văd scânteieri iuți ale locurilor care mi-au umplut ochii de
bucurie, nesfârșite întinderi de ape, joc de lumină și umbră.
Văd linia cutărui copac stând răzleț ca un suflet pierdut, în
negură, -- ori o nesfârșită turmă de bivoli călcând într'un
singur șir pe-o îngustă șuviță de pământ, trupurile lor
botocănoase răsfrângându-se în apa de desupt, -- ori văd un
cal alb ce rătăcește, păru-i răsfrângând lumina soarelui ca
fața mărgăritarului, -- văd atâtea mlaștini acoperite cu nuferi
care-și deschid larg stelele ca zăpada ca să se umple de vedenia
bolților.
În iahtul nostru am plutit prin mijlocul Dunării fără a ne opri
în locuri mai fericite, ca să stăm numai acolo unde lumea era așa
de liniștită de păreai a fi ajuns la capătul ei.
Când mă gândesc la acestea, o simțire de visătoare mulțămire
vine asupră-mi și pentru o bucată de vreme alung orice gând de
bătălie și de luptă, orice știință despre aceia că și aici
s'a înfuriat tunul, că pentru o clipă aceste locuri ca și atâtea
altele nu mai sunt ale noastre, ca să rătăcesc măcar în gând
de-a lungul acestor canale sure-verzii, mărgenite de sure-verzii
sălcii.
De fapt aceasta este o lume de sălcii; ele sunt stăpânele aici; le
găsești cu miile; ținând la răveneală, li place să crească
unde n'ar prinde rădăcină nici un alt copac. Pe vremuri din an
când țara încunjurătoare este înnecată, ele stau, ca să zic
așa, până la genunchi în apă, de nu li se mai vede nimic din
trunchiu.
Luntrea mea a fost vâslită ceasuri întregi prin aceste canale
mărgenite de sălcii, în umbra frunzișului tremurător, până la
lacuri așa de largi, încât sămănau cu Marea.
Pretutindeni sălcii, bătrâni străjeri, păzitori ai acestor ape
singuratece, veghetori tăcuți ai anotimpurilor care trec, sura
linie de nomol pe trunchiurile lor arătând ridicarea și căderea
valurilor. De multe feluri în noduroasa lor alcătuire și vechi de
zile, ele par că și strâng mânile ciolănoase într'o desnădejde
împietrită deasupra apelor care veșnic curg asupra picioarelor
lor.
În toate atitudinile, ele se apleacă asupra acestor ape, parcă
ar căuta răsfrângerea însăși pe care mișcarea curentului
necontenit o turbură. Unele se întind larg ca niște stejari,
adăpostind atâtea cuiburi în ramurile lor, altele se lefăiesc ca
niște uriași ce dorm, iar cutare trunchiu căzut, ciudat croit și
stângaciu, samănă cu o dihanie d'innaintea potopului, ascunsă în
noroiu. Când vîntul trece peste frunzele lor, ele se fac asemenea
cu argintul, cu vre-un nor de toamnă, dar odată cu amurgul se
transfoarmă într'o oaste de stafii care s'au coborît să vegheze
asupra locurilor unde tăcerea clocește.
E și o lume de făpturi înnaripate, căci toate felurile de
păsări se sălășluesc în mijlocul acestor bălți. Când apele
sunt înnalte, poți străbate cu luntrea prin umbra pădurilor
înnecate, care în anume timpuri sunt pline de viața păsărilor
ce și clădesc cuiburile: rațe sălbatece și pescăruși, cocori
suri, albi și bruni; păsărele cu pene scumpe, solemni vulturi
tăcuți și păsări de pradă de toate felurile. Babițe stângace,
cu mersul încet, se cuibăresc în nămol alături cu lebede
sălbatece, care la lăsarea serii plutesc din aripi încete
de-asupra bolților, aducând înnapoi în minte basmele lui Andersen.
Lunecând din aceste canaluri nesfârșite în umbra plină de taină
a pădurilor înnomolite, adesea am tulburat pacea acestor colonii
înnaripate. Cea dintâiu detunătură a puștii vânătorului
face să se ridice păsările cu miile din cuiburile lor, umplând
văzduhul cu bătaia aripilor și fricosul sunet al țipetelor ce
scot. Atmosfera întreagă se face vie de pe urma bietelor ființe
înspăimântate care se învârt și se sucesc pe sus, fugând
încoace și încolo în spaimă fără nume, -- lume a tăcerii al
cării sfânt farmec a fost sfărâmat pe neașteptate de apropierea
omului.
Canalurile mărgenite de sălcii duc, precum am mai spus, spre
întinse lacuri acoperite în parte de papură și de nuferi, iar în
parte, fiind așa de întinse, asemenea cu Marea.
Razelmul este cel mai larg din aceste lacuri: când vântul din
cutare parte suflă, fața lui este așa de aspră, încât luntrile
mai mici nu îndrăznesc să-i înfrunte valurile. În toate apele
acestea pescarii au pradă bogată. Pe alocurea Statul a organizat
pescării cu cele mai bune rezultate, pe lângă aceea că peștele
este neprețuit ca hrană pentru săraci.
În cea mai mare parte, pescarii sunt Lipoveni, Ruși dintr'o anume
sectă. Molâi uriași cu părul bălan, au un tip care nu se
schimbă niciodată; pretutindeni îi cunoști ușor după ochii
lor albaștri, după bărbile lor în floarea mierii și după
cămășile lor roșii care se văd pretutindeni fluturând ca niște
maci gigantici în luntrile lor negre cu fundul lat.
* * *
Îmi mai aduc aminte de o primire minunat de pitorescă undeva, prin
aceste părți pline de vis ale Dunării.
Iahtul nostru se oprise odată cu seara în pașnicele ape largi
ca ale unui lac. Soarele se apropia de margenea zării; departe un
rând albăstriu de muncele mărgenia cerul; o moscheie albă ca
zăpada, cu sprintenu-i turn sârguindu-se cătră ceruri, se răzima
de fondul tabloului ca duhul unei clădiri; enigmatică și plină de
taină ca o rugăciune în liniștea serii.
Cu miile țeranii vâsliseră în luntrile lor ca să ne întâmpine.
Râul părea viu de atâta lume! Și, cum țeranii se îmbrăcaseră
în colorile cele mai vii, apa sămăna cu o grădină de flori
enorme care se strângeau cu toatele spre același punct.
Era un vuiet de glasuri, o fluturare de luminoase năframe, strigăte
de bucurie și zgomot și un zumzet al ațâțării sufletești.
Luntrile erau vesel împodobite cu flori, unele dintre care
căzuseră în apă, și aceasta le ducea înnainte pe valurile ei,
tăcut, hoțește.
Iahtul nostru se oprise; mărunta flotă de luntri se grămădi
spre noi, plină de bărbați, de femei și de copii de felurite
neamuri, dar mai ales Lipoveni, ale căror femei poartă cele mai
strălucitoare cituri pe care le-au țesut vre-o dată războaiele.
Asupra acestei priveliști pline de atâta coloare, de voie bună
și de bucurie se întindea puternicul aur al soarelui apuind, care
lumina toate cu o strălucire aproape de spaimă, în puterea ei. Pe
urmă, deodată, din toată această fluturare, mișcare, îmbulzire,
o luntre se desfăcu, având la cârmă în picioare o figură
curioasă. Înnalt, într'un lung veșmânt negru, un om cu crucea
în mână, un om cu părul lung, care strălucia ca un metal brunat
în lumina ce pieria. O uimitoare figură care ar fi putut să iasă
dintr'o legendă, -- o figură care se ținea de Cartea sfinților.
Pe apă el plutia cătră noi în luntrea lui cu fundul lat, și
lumina părea că l-a ales pe dânsul anume, oprindu-se cu dragoste
asupra lui; tot mai aproape venia, țiind sus crucea care strălucia
și scânteia ca un juvaier magic în mâna lui.
Această ciudată ființă atinse iahtul nostru: el nu vorbia vre-o
limbă ce am fi putut înțelege, dar îmi întinse crucea să o
sărutăm, binecuvântându-ne întru aceasta cu dulci cuvinte
rusești. Crucea nu mai sămăna acum să fie un strălucitor
juvaier, dar și de aproape părul acestui om era minunat; în valuri
mari i se desfășura pe umeri o bogăție de aur lucios: nici
înnainte, nici pe urmă n'am mai văzut plete cu atâta strălucire
în ele.
Ori încotro se ducea, mergeau cu dânsul doi țerani în cămăși
roșii, cântând fiecare imnuri; adânci și sonore li erau
glasurile, ridicându-se solemn spre ceruri. Unul ducea o cățuie
pe care o mișca încoace și încolo, cellalt apăsa pe inimă o
Biblie, o Biblie cu paftale de argint...
Soarele scădea pe încetul, umbrele celor trei ciudați oaspeți se
întindeau lungi și negre cum e cerneala de-alungul copertei. Pe
amândouă malurile râului, ca niște străji uriașe, sălciile
sure-verzii stăteau de pază...
* * *
Din iahtul nostru am făcut multe incursii, și acolo am adunat
neșterse priveliști, pe care niciodată nu le voiu uita.
Supt copaci, unde umbra era mai deasă, unde taina plutia, ca
un lucru de față pe care-l simți, dar nu-l vezi, creșteau
ciudate flori, înnalte, de o coloare ca a soarelui; din sumbre
adâncimi țișniau stele de aur tinzând lacome către lumina care
cu scumpătate se strecura prin ramuri. O lume fermecată, o lume de
tăcere, în care frumuseța domnia singură, aproape de temut, în
pacea ei ațipită.
Nesfârșite erau aceste păduri de sălcii în apă, căci ceasuri
întregi luntrea mea luneca prin umbra care părea veșnică;
cântecul păsărilor plutia cu mine, amestecându-se cu muzica din
șoapta frunzelor, și pretutindeni, în apă, aceste înalte flori
galbene, țișnind în cete, -- florile lor pline de lumină, pe
când rădăcinile zăceau tocmai în fund, ascunse în nomol.
Pe urmă luntrea-mi întra în lacuri largi, din cea mai adâncă
umbră într'o așa de mare strălucire, încât era aproape o
durere pentru ochii, în vaste întinderi de apă, tăiate ici
și colo de înguste limbi de uscat, în care arbori uriași se
înrădăcinaseră, și acești arbori erau locuința regalilor
vulturi cu aripile roșietece, cari-și puseseră scaun în ramurile
cele mai înnalte, tăcuți domni ai văzduhului și spațiului.
Acești singurateci monarhi ai lumilor de apă mă fermecau mai mult
decât toate; ceasuri întregi aș fi putut să mă uit la dânșii,
marea lor austeritate ținându-mă supt un farmec uriaș.
Era ceva în zborul lor, ceva în felul cum își destindeau aripile
mari, lăsând să-i ducă aierul fără vre-o silință sau mișcare
din partea lor, care-mi părea mie însăși întruparea grației,
puterii și maiestății unite, -- fiind așa de tăcut, așa de
ușor, așa de extraordinar de puternic.
Îmi aduc aminte că am văzut o păreche dintre acești Voevozi
înnaripați, al căror cuib atârna ca un colț de umbră adâncă
între cele mai înnalte ramuri ale unui copac uriaș. Copacul acela
era pe moarte; stătea fără frunze, un schelet înnălbit de ploi,
întinzându-și fantasticele brațe pe albastrul bolții, pe când
răsfrângerea lui îl crea din nou în ape ca un al doilea trunchiu,
crescând cu vârful în jos. De jur împrejur apă, numai apă:
șuvița de uscat pe care stătea copacul cel bătrân era așa de
îngustă, încât de departe nu se mai vedea de loc.
Tulburată de apropierea noastră pe neașteptate, părechea
înnaripată se ridicase din cuib și tăia cercuri largi de
jur-împrejurul copacului prăpădit, dar fără grabă ori vre-un
semn de frică în afară. Mișcările lor rămâneau pline de
maiestate, și totodată era în ei ceva blând și catifelat, ceva
măreț de calm, ceva care se ținea de înnălțimile veșnice ori
de zările fără hotare în care frica n'are înțeles și vremea nu
se mai socotește.
Cum luneca luntrea mea, văzuiu cele două mari păsări așezându-se
pe capătul cel mai depărtat al unei crengi uscate, și liniștea
lor se făcu de odată asemenea cu liniștea statuilor; două figuri
heraldice de maiestate, turnate în bronz. Într'o nemișcare
desăvârșită tronau, privind fix zarea cu ochii lor fără clipire,
capetele amândouă întoarse spre același punct, -- făpturi mărețe
ale singurătății, în mândră tăcere plină de veghe, regali pustnici
ai sălbătăciei...
* * *
Pe alte înguste limbi de uscat, cruțate de năvala apelor,
am văzut cete de vite sure care păreau a călători pe fața
apelor una după alta, pretutindeni urmate de răsfrângerea lor,
care mergea pe același drum, ceată de stafii la picioarele
lor. Nedeprinse cu năvala omului, își ridicau capetele să ne
privească trecând, pe când soarele smulgea scântei din imensele
lor coarne, larg desfășurate.
Am văzut ostroave verzi, acoperite cu sălcii pe care le tăiau
întinderi de iarbă îmbielșugată, din care ciobani slabi,
nepieptănați, își mânau turmele, îmbrăcați ei înșii în cojoace
mari, cari-i făceau să samene cu oile pe care le păziau; ființe
omenești pe jumătate sălbatece, ai căror ochi nu păreau să
vadă decât depărtările la care se tot uită veșnic, ființe
posomorâte, tăcute, cărora nici de frig nu li pasă, nici de
căldură.
Stând drepți ca statuile, cu mânile amândouă încrucișate pe
capătul toiegelor înnalte, ei se uitau lung fără mirare sau
curiositate la străinii cari dăduseră busna într'o singurătate
ai cării stăpâni erau singuri ei.
Uimitor de ursuzi erau acești ciobani, cu fața tăbăcită de
intimperii, cu pletele încâlcite supt largile pălării de pâslă,
abia binevoind să răspundă dacă-i întrebai, de păreau să fi
pierdut și pofta și puterea de a vorbi.
Oile erau mai prietenoase decât paznicii lor; se întâmpla adesea
că, având încredere în gândul mieu bun, ele îmi prindeau iarba
din mână, pe când omul sălbătăciilor se uita lung -- ursuz,
anost și botos, -- neschimbându-și niciodată atitudinea, țapăn
de parcă ar fi crescut din pământ.
Noaptea, ciobanii aceștia se strâng în jurul luminii focurilor. De
departe am văzut umbra fețelor lor trecând încoace și încolo
înnaintea flăcărilor. Bucăți de cântece melancolice, grele
de dor, plutiau asupra apelor spre locul unde stăteam pe bord,
și-mi umpleau sufletul de o dorință grea de purtat, către o
viață mai liberă și mai simplă; iar privighetorile răspundeau
din toate părțile cu triumfătoarele lor glasuri pline de iubire,
ridicându-se sus, tot mai sus, până răsuna văzduhul de cântecul
lor.
Noaptea parcă-și ținea suflarea să asculte, și stelele tremurau
sus, unde nu le atinge nimeni, minunându-se de acea notă stranie de
dor nestins care se luptă în tot ceia ce cântă pământul!
Altă bucurie pentru mine erau nuferii cari creșteau cu miile în
aceste lacuri uitate de lume. Flori de basm, albe, fără pată
și tainice, deschideau stelele lor mari înmiit întru veșnica
închinare a soarelui. Dar, în zilele nouroase, ei rămâneau
strânși, închiși, plini de ciudă, nevădind nimic din frumuseța
lor norilor cari ascundeau de la dânșii lumina cea mare de care
doriau.
Noaptea, pe lună plină, nici nu-i vedeai.
Soarele fiind acela pe care-l iubiau, ei nu voiau să-și dea
farmecul în brațele vre-unei alte lumini, ascunzând auster
petalele lor ca zăpada într'un snop verde, de se făceau una cu
frunzele late pe care plutesc.
Și-i găsiam pretutindeni, ca niște grădini de farmec făcute
de Firea singură: între trestii tăcute și tăinuite, locuri de
desăvârșire ca în vis, pe care le cuprindeam numai într'o clipă
ce zbura și apoi pieriau, după ce făcuseră să pătrundă în
sufletul mieu vedenii nouă de frumuseță și pace, pe care zgomotul
și ostenelile oamenilor nu le pot turbura.
* * * * *
Adesea părăsiam iahtul nostru pentru lungi excursii înlăuntrul
țerii, trecând prin sate cu totul necunoscute, cu nume care-mi
atrăgeau urechea prin neobișnuitul lor sunet turcesc: Anadolchioiu,
Casapchioiu, Sofuliar, Caramnrat, Bairam Dedè și așa mai
departe, -- ca să cercetăm departe de cale mănăstiri în care
călugărițe și călugări trăiau în singuratecă despărțire de
lume.
Și în aceste ținuturi, altfel fără viață, asemenea obști
sfințite găsiau mijlocul de a-și alege locuri în care toată
frumuseța țerii părea să se fi adunat, făcând din aceste
lăcașuri de închinăciune mici ostroave de verdeață și umbră.
Nu se poate spune bucuria și vioiciunea cu care eram întâmpinați
la sosirea neașteptată la vre-una din aceste mănăstiri.
Din toate părțile, ca păsări negre, maicile alergau
părăsindu-și căsuțele, clopotele erau puse în mișcare, flori
se culegeau și, cu multe dovezi de mulțămire, cu mult zgomot și
cu deosebită ceremonie eram duși îndată la biserică, unde se
aprindeau lumânările, și bâzâitul nesfârșit al cântărilor
începeau în cinstea noastră, monotone melodii nasale îngânate
în colțuri întunecate de călugărițele însăși.
Îmi aduc aminte de primirea într'o mănăstire care poartă numele
straniu de Cilic-Derè și unde maicile românce și rusoaice
trăiesc alături. Un loc hăt departe, la care am ajuns după un
drum lung pe întortochiate șosele prăfoase, prin multe sate de-a
lungul lacurilor și mlaștinilor, -- loc plin de umbră în scorbura
unui deal.
În timpuri de primăvară, revărsările de apă nimiciseră multe din
măruntele locuințe ale sfintelor femei, și în mijlocul vuietului
de triste tânguiri am fost duși noi la locul dezastrului, unde
căsuțele joase se prefăcuseră, în grămezi de dărâmături risipite.
Grădinițe voioase înfloriau totuși de jur împrejur, încercând să
acopere cu colorile lor tristele ruine.
Maicile își frângeau mâinile, lămurind vorbăreț nenorocirea
lor, dar bucuria sosirii noastre era balsam pentru năcazul lor,
căci necontenit își întrerupeau tânguirile cu cuvinte de
extatică mulțămire. Această visită neașteptată era aproape
plata suferinților de mai înnainte!
Am fost duși astfel cu solemnitate la o mare biserică nouă de
piatră, care stătea singuratecă într'o măreție cam răzleață.
O greoaie clădire înnălțată pe un povârniș gol de deal și
zidită în așa chip încât supt lăcașul de de-asupra era al
doilea, ca în formă de criptă, dar mai larg și mai înnalt.
Nu pot să-mi aduc aminte de ce s'a cheltuit atâta grijă pentru
o biserică într'un loc așa de depărtat. Pentru mine această
impunătoare clădire nu prea avea farmec: prea era nouă și avea
înfățișarea unui îmbulzitor pe care nu l-a primit încă tot
ce-l încunjură. Călugărițele erau însă mândre de ce mare
li era biserica, de și se plângeau că n'au fonduri cu care să
complecteze și interiorul.
Mult mai dragă-mi era bisericuța la care am fost întâiu; un
paraclis de lemn, de o clădire primitivă, lunguieț, jos, cu un
coperiș greoiu și cu cupole, văpsite în verde aprins peste tot,
iar înlăuntru prea mult împodobit cu icoane indignător de crude
în colori, căci maicile ele însele făcuseră acele chipuri sfinte,
ca unele ce așezaseră o școală în cuprinsul mănăstirii.
Trebuie să recunosc că nu era frumuseță adevărată în acest
lăcaș, dar era ceva drăguț în silințile cam barbare de împodobire.
O întreagă oaste de sfinți de treabă erau aici ca la ei acasă; cei
în deosebi venerați purtau vesele podoabe de flori și de perdeluțe
de horbotă, ori beteala pe care o pun pe cap miresele peste vălul
de cununie și pe care o dăruiesc apoi sfântului la care țin mai mult.
Din colțuri de întunerec aceste chipuri zugrăvite se uitau la mine
pătrunzător. Fără zgomot, ca niște umbre negre, călugărițele
se tot purtau, aprinzând lungi făclii supțiri înnaintea sfintelor
moaște, pe când unele din surori bondăniau monoton cântările
lor fără sfârșit.
O doamnă venerabilă era starița: o Rusoaică, vorbind limba
noastră curgător, dar cu dulci intonații slave care-i sunt
străine. Caucul ei sămăna cu acela pe care-l poartă călugărițele
la noi, dar de o croială mai potrivită; un lung văl negru se
lăsa din el până jos la pământ. Naltă și supțire, avea mișcări
demne, plecându-se când ni vorbia și făcând evlavioase cruci de
câte ori rostia numele noastre.
Printr'o grădină voioasă de aprinse flori de toamnă, ea ne duse
la locuința ei albă ca zăpada, unde o cămăruță țapănă, fără
gust, aștepta sosirea tuturor oaspeților, prea rari numai.
Aici, cu multe plecăciuni care erau aproape îngenuncheri --,
călugărițe, ale căror picioare lunecau fără zgomot, ni-au dat
îndătinatele dulceți cu apă și pe urmă cafeaua care aburia
în ceșcuțe, dar, când am spus că a venit ceasul despărțirii,
protestări năcăjite se ridicară, primitoarele femei încercând
mii de chipuri spre a ne opri. Ni s'au adus flori -- trandafiri,
astre și busuioc cu mirosul dulce, lucrări cu acul, gingaș
făcute, dar în colori rău potrivite. Ba ni s'au dăruit și
scoarțe lucrate de călugărițele înseși. Dar ceia ce a pus
vârful la toate a fost o icoană cu îngrijire zugrăvită: Maica
Domnului pe un fond de aur, într'un veșmânt albastru ca Marea;
strașnic de mari îi erau ochii, cari se uitau la mine ca și cum cu
durere s'ar fi înspăimântat că e supusă astfel criticei celor de
pe pământ.
Astfel bogat împovărați am căpătat voie în sfârșit să plecăm,
întovărășiți de atâtea binecuvântări, femeile în rochii negre
așezându-se în rând lung ca să ni spuie rămas bun. Pe urmă o
pornirăm înnapoi, pe lungile drumuri prăfoase, spre iahtul
nostru de pe Dunăre.
Ori pe unde treceam, țeranii își împodobiseră porțile și
ușorii, precum și carăle, podurile de lemn, luntrile și până
și stâlpii de telegraf cu mănunche uriașe de crăițe galbene,
așa de strălucitoare ca soarele: încă de departe coloarea lor
triumfătoare prindea ochii.
N'am văzut niciodată o împodobire țerănească mai
desăvârșită, fără ca oamenii să fi avut conștiința lucrului;
ei făcuseră ce puteau mai bine, nedându-și samă că putea fi
așa de drăguț ceia ce îndepliniseră cele mai mari silinți ale
lor. Din când în când ni opriau vechiculul ca să înfățișeze
buchete luminoase, pline de mireasma grădinițelor din jurul
caselor mărunte. Odată ni s'a pus cu sila în mâni o grămadă de
floarea-soarelui de un fel deosebit, foarte mare și grea, ca niște
crisanteme uriașe, care ar fi crescut anume pentru vre-o expoziție;
ca niște largi discuri de lumină, mi-au stat pe genunchi tot timpul
până m'am întors acasă.
Soarele apunea -- ceasul care mi-e mai drag, -- și când ajunserăm
la luntrea noastră, apa era roșie ca un lac de sânge.
Apoi iahtul ne-a dus înnainte în amurg, trecând pe lângă bănci
de nisip argintii-verzi de sălcii; ghiolcăind se mișca apa, și de
pe amândouă malurile glas de privighetoare ne întovărășia cum
înnaintam prin noapte și întunerec, în tăcere și pace...
De această Dunăre mi-a fost drag mie...