Atâtea amintiri se strâng în mintea mea, atâtea icoane, de nu
știu la care să mă opresc.
Dragă țară! Te văd în strălucirea-ți felurită, și scumpă-mi
este fiecare vedenie, pe orice cale mă întorc să văd locurile
care s'au ținut de inima mea, locurile pe care doresc să le chem
înnaintea acelora cari ca și mine sunt surguniți pe o bucată de
vreme din ele.
Văd șesurile voastre, pădurile voastre, munții voștri, dealurile
și văile voastre. Văd lungile voastre drumuri, cu cară încete,
care se mișcă de-a lungul lor în răbdător șir fără sfârșit.
Văd luncile voastre pline de farmec lângă râuri și ape, văd
verdeața ierbii supt sălciile unde nenumăratele turme vin să
pască. Văd Țiganii răzleți așezându-și corturile în amurg,
când fumul dela focurile lor se ridică în albastre șfichiuri spre
cerul de un roșu auriu.
Văd ceața de praf care în liniștite amurguri de vară plutește
asupra lumii secerișului ca o întinsă negură înnălțându-se
din singuratece lagune. Văd bătrânele cruci de piatră la colțuri
de drum, străji păzind răbdător anume locuri ori asemenea cu
pustnici foarte bătrâni cari nu mai au nimic a face cu fiii
oamenilor.
Văd pe plugari întorcându-se dela munca lor cu albele cămăși
scăldate în sudoare, pe când copilași în haine tărcate aleargă
lângă dânșii prin praf, iar deasupra tuturora bolta desfășură
colorile ei cele mai minunate înnainte de a se lăsa spre odihnă.
Aud necontenita bătaie a cânilor răspunzându-și, cu stăruitoare
chemări, lătrând într'una până departe în noapte. Prin ușile
deschise ale căsuțelor văd focul vetrelor, ca de vrajă în
strălucirea lui roșie. Văd pe țerani strânși în jurul lor,
umbre care se odihnesc după ce fapta zilei a fost îndeplinită.
Simt străbătătoarea mireasmă a pădurilor, ca în vremile când
în amurg străbăteam călare umbra lor, și văd covorul de vinete
flori sălbatece care acopăr cu farmec pașnicile lor luminișuri.
Aud în ramuri freamăt de aripi turburat de înnaintarea mea
neașteptată. Simt pătrunzătoarea pace din amurg, cînd acei cari
au muncit se întorc încet la lăcașurile lor...
Îmi place mai bine să mă gândesc la șesurile din vară, când
li este mai mare bogăția, când auriile mări de grâu se întind
în bielșugul coacerii supt imensa față a soarelui, răspuns
și răsplată pentru opera credincios îndeplinită. Dar mai dragi
îmi sunt pădurile primăvara, când frunzele lor sunt străvezii
ca vitraliile unei catedrale, când viorelele și dedițeii acopăr
pământul cu mii de stele, ori toamna când colorile lor sunt mai
minunate decât în orice vis al unui poet...
Vedenii după vedenii se desfășură înainte-mi acuma când scriu.
La fiecare îmi place să mă opresc; aș vrea să zugrăvesc un
nesfârșit șir de icoane; dar trebuie să aleg în mijlocul lor pe
una sau pe alta, ca să rătăcesc fără capăt, neoprindu-mă nici
la râu, nici la vale, nici la Mare...
* * *
Marea, Marea! De șes, de deal, de munte, am vorbit; lăsați-mă să
mă odihnesc o clipă pe malurile ei, ale Mării!
Ca una care am fost născută într'o insulă, Marea păstrează
pentru mine o atracție pe care nimic n'o poate întrece. Dragă-mi
este orice înfățișare a ei; cu însuși sufletul dintr'ânsa sunt
deprinsă. Pe corăbii cu pânze am plutit pe valurile ei, cu puterea
aburilor am străbătut-o, am înnotat în apele Mării. Dragă îmi
e plângerea ei veșnică, vuietul undelor ei pornite împotriva
țermurilor ca să se sfarme de dânsele.
* * *
Iubitul port mic al Constanței mi-a fost odată plăcere și
mândrie, între multe năcazuri amare, și pierderea lui a fost una
din cele mai dureroase pentru noi. Doar numai printr'ânsul aveam
atingere cu nesfârșitele ape spre care tinde orice țară. Una care
nu atinge nicăiri Marea trăiește numai pe jumătate! Constanța
nu e mare sau escepțional de largă, alăturată cu alte porturi,
dar nouă ni-a fost de însemnătate deosebită; cu interes, cu
mulțămire ne-am uitat zi de zi la creșterea ei. Îi cunoșteam
corăbiile, ofițerii, marinarii; îi cunoșteam sunetul fiecărui
semnal, rostul fiecărui steag; și în cele mai încurcate colțuri
am străbătut ca să le cercetăm; pe vreme liniștită și în
vijelie am pornit de acolo spre luciu.
Marea noastră mulțămire era să vedem cum întră și pleacă
vasele, și un veșnic interes era să descoperim ce steag poartă pe
dânsele.
Bătrâna Regină Elisaveta împărtășia iubirea noastră pentru
Constanța. Un mic pavilion fusese ridicat pentru dânsa în jos de
oraș, pe dig, unde cheltuia în anii din urmă multe din zilele ei
în odihnită mulțămire.
Mă întreb dacă mai stă în picioare căsuța cea iubită unde și
eu am trăit în atâtea rânduri. Apele se băteau de temeliile ei,
goelanzii zburau în nori albi în jurul coperișului, soarele făcea
să scapere scântei din geamuri, și în zilele de furtună vântul
urla, dând târcoale zidurilor.
Îmbrăcată toată în alb, bătrâna Regină putea fi văzută totdeauna
pe terasă, într'un jeț comod, cercetând cu ochii obosiți zările
largi, pe când un dor tot așa de larg ca și dânsele îi umplea
sufletul acela care părea totdeauna neîmpăcat. Vuietul Mării îi
întovărășia gândul, și albele pânze plutind pe ape i se păreau
atâtea iluzii care-i părăsiau sufletul una câte una...
Noaptea, ea se ridica de mai multe ori din pat ca să salute
corăbiile în plecare ori să întâmpine pe cele care-și făceau
întrarea în port. Marinarii cunoșteau bine figura ei albă ca
zăpada, și Constanța erà mândră de iubirea pe care i-o păstra ea.
Purtând grija unei vieți mai active, eu nu stăteam necontenit în
acelaș loc ca să cercetez cu ochii Marea. Pe vastele întinderi
de nisip lângă Mamaia mă luam călare la întrecere cu vântul,
silind adesea împotrivirea calului să între adânc în apă,
până ce valurile țișniau asupra mea ca asupra unei stânci
singuratece. Mă desfătam în furia lor nepotolită, și adesea era
pentru mine o adevărată veselie însăși forfotitoarea spumă
albă în care stăteam. Înfiorat, calul sforăia, căutând să
scape, pe când zborul de goelanzi albi ne încunjura, țipând în
jurul capetelor noastre.
În zilele de mare liniște apa era albastră ca floarea de
cicoare, vast câmp de azur pe care razele se sfărâmau într'o
scânteietoare masă de diamant.
* * *
Așa de lung e țermul dela Mamaia, de nu i-am ajuns niciodată la
capăt; se tot întindea înaintea mea ca un nesfârșit drum de
argint.
Atâtea căruțe își învârtiau încet roatele pe țermul acesta,
mânate de neamurile amestecate ce locuiesc în Dobrogea; Turci cu
largi turbane și supuse fețe răbdătoare. Ruși bărboși cu
ochii albaștri, făcând o pată din cămășile lor stacojii,
Români oacheși, aducându-și lucrurile de vânzare la oraș. Se
tot trudiau prin nisip căruțele cu o roată în apă, veselele
colori ale veșmântului țerănesc resfrângându-se cât erau de
lungi în Mare.
Dobrogea e o țară cu așa de vaste întinderi, cu drumuri așa
de nemărgenite, încât caii, firește, trebuie să-și aibă un
rost mare, și de aceia se întâlnesc atâția dintre ei deosebit
de frumoși în acest colț al țerii, zdraveni, bine căliți
și focoși. Soarele se răsfrângea în părul lor luciu, bine
îngrijit. Cu ochi cari cunosc mă minunam de netedele lor forme,
de șoldurile lor puternice, de frumoasele lor picioare sprintene.
Pătrunzătoare priviri de prețuire aruncau și țeranii la calul
mieu pur-sang în plin galop; fiecare-și întorcea capul ca să
urmeze și să admire cum putea merge. De atâtea ori am schimbat
zimbete de firească simpatie cu acești necunoscuți mie.
Mai mult decât odată am întâlnit lungi șiruri de căruțe care
purtau femeile Turcilor, înfășurate în hainele lor întunecate,
care-și descoperiau o clipă fața ca să se uite la femeia
liberă, necunoscută lor, care putea călări pe un cal frumos.
Ca o ceată de păsări ciudate, albastre, negre și sure stăteau
laolaltă în cuiburile lor ce se scuturau gemând, și asupra
tuturor acestor icoane soarele-și cobora privirile întipărind
feluritele lor colori neobișnuite în mintea mea, pe când Marea
plângea veșnica-i jălanie, spălând malul cu îndărătnicile-i
silinți de a scăpa odată din lanțuri.
Fierbinți, vântoase, pustii și fără capăt cum sunt, șesurile
Dobrogii au un farmec de melancolie pentru acei cari le cunosc bine.
Noi toți aveam o deosebită grije pentru firea lor neobișnuită
și rătăciam prin multe unghere, descoperind cele mai neauzite
sătucene, făcute din lut, cu sprintenul turn al moscheilor
țâșnind ca săgeata spre cer.
* * *
De feluriți ce sunt, locuitorii Dobrogii țin necontenit viu
interesul călătorului, care nu știe nici odată ce chipuri poate
întâlni, nici la ce neașteptate locuinți poate ajunge.
Am străbătut în sate depărtate, unde Rușii dintr'o sectă
bizară își clădiseră mănăstiri singuratece, la care bătrânii
obștii slujiau ca preoți. Mi-au dat pâne și sare, pitele lor
fiind întunecate, acre și ciudat împodobite cu neînțelese
desemnuri; m'au dus înnaintea icoanelor lor grosolan zugrăvite,
ca să sărut chipurile sfinților la cari se închină mai mult.
O curioasă impresie mi-a rămas din aceste adunături de case
uitate de lume: o impresie de praf și de salcâmi înfloriți,
de clopote ce sună și de mulțimi tărcate, cu fețele cele mai
puțin potrivite între ele. Un amestec de bordeie de pământ și de
bisericuțe încunjurate de umbră, de căsuțe albe, cinchite, de
câni ce latră și de cai cari trezesc zvârlind din picioare nouri
de praf.
Un drum larg trece de obiceiu prin satele acestea; sure, uscate și
crăpate de căldură, casele se întind pe amândouă laturile
în mijlocul dumbrăvilor acelor salcâmi cari sunt singurul copac
în stare a prinde rădăcini prin locuri așa de seci și fără
apă. În luna când sunt înfloriți, aierul e numai un balzam care
îmbată; copleșiți de greutatea florilor lor, arborii se pleacă
supt ploaia albă.
Mult îmi place mie Turcul tăcut pe care-l întâlnești în
cele mai multe locuri din Dobrogea, care te primește puind mâna
întâiu pe inimă, apoi pe frunte, care se uită lung la tine cu o
bunăvoință lină, fără nici o curiozitate, fără nici o mirare
care stă pe pragul casei și nu pare vreodată să aibă ceva de
făcut; prietenos, simpatic și pitoresc, mie de sigur mi-ar părea
rău să-l văd că a dispărut.
La o distanță respectuoasă, lumea lui femeiască stă în aceiași
atitudine, cinchită ca niște cioare de-a lungul păretelui, privind
de departe scene în care nu cutează să-și iea partea; dar,
dacă te apropii de dânsele, ele te întâmpină cu o zgomotoasă
plăcere, încunjurându-te cu strigăte care iese așa de adânc
din gât, de nu le poate prinde o ureche europeană. Dar copiii se
amestecă laolaltă cu cercetătorii și merg după tine oriunde te
miști; mai ales sunt încântătoare fetițele cu șalvarii lor
largi de bumbac, cu codițele lor supțirele și unghiile văpsite
frumos în roșu.
Satele prin aceste părți sunt rare și departe unele de altele,
drumurile sunt poate cele mai nesfârșite din toate drumurile
românești, și de pe cea mai mică înnălțime le poți vedea
unduind fără capăt ca un șarpe uriaș fără cap și fără coadă.
Uneori în margenea lor sunt ogoare, dar adeseori ele se tot
înșiră prin pustietăți sterpe, spinoase, pietroase și seci.
Însă, la anume timpuri din an, florile Dobrogii sunt felurite și
alcătuesc o plăcere pentru ochi.
* * * * *
Pe aceste drumuri nesfârșite de atâtea ori am străbătut în
acel Ținut care fusese al nostru numai de puțină vreme; și două
locuri îmi rămân în amintire ca în deosebi atrăgătoare și
pline de farmec.
Unul a fost orășelul Balcic și cellalt îngusta peninsulă
Caliacra, un colț singuratec de pământ înnaintând în Mare.
Balcicul este un târgușor pitoresc, despre care ai zice că se
rostogolește în valuri. În grupe murdare căsuțele lui turcești
se cațără pe povârnișurile răpezi, ca și cum ele ar sta să
lunece pe încetul, atrase de apele de desupt.
O stradă prăpăstuită scoboară la un port în miniatură; stânci
pe amândouă laturile, stânci de piatră cenușie, ciudat rotunzită,
alcătuiesc un mic golf în care orășelul zace în pașnică răzlețire.
Numai odată am fost acolo, dar am o amintire vie a înfățișării
lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe din toate
spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una în
capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau
sprijinite pe niște coaste atât de răpezi și rupte.
La Caliacra am ajuns în amurg; soarele se cobora de o parte în
Mare, pe când de cealaltă se ridica luna, un corn subțire,
răsfrângându-și veșnica paliditate pe unda în mișcare.
Aici pământul cade în ziduri drepte ca stâncile, dar zidurile
acestea sunt de pământ, nu de piatră. Sunt roșii la coloare și,
în lumina soarelui ce scădea, părea să ardă de vre-un foc din
lăuntru, care făcea din ele o frumoasă priveliște ce nu se mai
poate uita.
Pământul e pietros, flori necunoscute răsărind din mijlocul
bolovanilor și acoperind locurile goale dintre dânșii cu coloare
și viață. O cărărușă duce prin această lume stâncoasă la
un far, care, în singuratecă mândrie, privește de sus larga
întindere a Mării. În păretele de desupt cutare Sfânt era
îngropat într'o peșteră îngustă, unde cu greu puteai să
ajungi. O singură făclie stă acolo aprinsă lângă mormântul
Sfântului, și aceleași mâni îi trezesc lumina care, în timpul
nopții, dau viață lampei ce stă ca un semn pentru cei ce pornesc
pe valuri.
Locul acela, ceasul, singurătatea au lăsat o adâncă întipărire
asupra sufletului mieu. Visam să clădesc o _culă_ albă ca
zăpada, tocmai sus pe cel mai depărtat colț de pământ, acolo
unde uscatul nu mai era decât un cap îngust, spălat pe amîndouă
laturile de apă.
Parcă vedeam forma ei fără pată răsărind pe veșnic
schimbătorul albastru al bolții și al Mării, închipuire de
apusuri și răsărituri de soare care ar fi partea mea în acest
loc și de nopți când valurile ar fi o taină de argint supt recea
lucire a lunii. Mă închipuiam privind de sus într'un cerdac cu
stâlpi la miile de goelanzi învârtejindu-se în jurul zidurilor
mele, amestec de aripi albe pe bolta de safir, ori, noaptea, ca
niște umbre mișcându-se în fuga lor nesfârșită și umplând
întunerecul cu strigătele lor sălbatec de triste care s'ar
amesteca în glasul vântului!
Deocamdată, stând pe o stâncă, cu fața către neastâmpărul
veșnic al Mării, trăiam în această iluzie, știind totuși bine
că era unul din acele visuri pe care le visezi într'o seară, când
frumuseța s'a furișat în inima ta...
* * *
Alt loc plin de poesie chiar lângă Constanța este insula căreia i
se zice: a lui Ovidiu.
Legenda cărturarilor pretinde că poetul surgunit care cunoscuse
tot felul de cinste la Curtea împăratului August, a venit să-și
mângăie inima în acest ostrov acoperit de sălcii și uitat de
Dumnezeu, care nu e decât o fărâmiță de pământ pierdută
în mijlocul unui lac întins pe care-l desparte de Mare numai o
îngustă linie de nisip. Un loc singuratec mai trist decât acesta
nici în visuri nu se poate înfățișa: sălciile mari, care au
prins rădăcină în tărâmul lui, îi sunt singura podoabă, iar
singura frumuseță o vastă privire asupra valurilor.
Am adus pe Carmen Sylva în acest loc unde un poet a visat, cu
atâta vreme în urmă, de glorii trecute și de ambiții făcute
praf. Cu adevărat nicăiri n'ar fi putut el să cugete mai amar
asupra nesiguranței trecerii la Curte și asupra zădărniciei
nădejdii omenești; aici de fapt surgunul era desăvârșit și
întreg.
Regina cu părul alb rătăcia pe cărările pe care se presupune că
a călcat omul acela marele în veacuri trecute, cercând să-și
închipuie cum vor fi fost gândurile unuia care de pe culmea faimei
sale fusese aruncat departe de orice cinste, trecere și dragoste.
Închipuirea ei ușoară de înflăcărat clădia din nou trecutul;
cu ochii plini de lacrimi ea trăia din nou năcazul aceluia al
cărui noroc îl înnecase așa de crud Soarta.
O mare roată de lemn, pe care crescuse iederă era odată
întrebuințată pentru a aduce apă. Chiar acuma, în putreziciune
înceată, stă în mijlocul ostrovului, dând o neobișnuită
înfățișare de părăsire locului acestuia. Fără îndoială că roata
este de dăunăzi numai, dar, așa părăsită și plină de mustrare
cum este, ea te-ar face să crezi că se ține de o vreme când insula,
care stă acum tristă și uitată supt toanele schimbătoare ale
bolților, a fost însăși casa nemângăiatului poet. Pescari vin
din când în când pe lacul plin de ierburi, prinzându-și luntrile
negre printre burueni și aprinzând uneori foc pe maluri. Dar
afară de acestea sufletul lui Ovidiu poate rătăci supt umbroasele
sălcii fără să-l tulbure glas de om...
În zilele lui Ovidiu, Constanța purta numele de Tomi, și era o
cetate însemnată, în legătură strînsă cu coastele Asiei Mici.
Mai târziu un episcop stătea aici, și unul din șirul lor, Ioan
din Tomi, a fost un scriitor latin cunoscut la începutul evului
mediu. Din această Tomi au plecat într'o zi la Roma călugări
cari aveau despre rosturile Mântuitorului păreri deosebite de ale
Bisericii din Bizanț și cari mergeau la Scaunul credinței drepte
pentru a cere acolo să se recunoască adevărul dogmei lor celei
nouă; Sfântul Părinte nu voi să-i audă, silit la aceasta și de
plângerile Împăratului răsăritean de care atârnau, dar atunci
monahii de la Marea Neagră avură cutezanța să spuie că vor chema
poporul roman el însuși ca să înțeleagă cugetul lor și să-i
apere de prigoniri.
Numele de astăzi al orașului, de Constanța, din Constantia
veacului al IV-lea, i-a venit poate prin Constans, Împărat din
Răsărit care a clădit-o din nou în acest veac, și, în al VI-lea
ea era cunoscută încă drept un centru însemnat al provinciei
Scythia Minor, stăpânită de Iustinian. Mai târziu e pomenită
numai întâmplător de Genovezi în portulanele lor maritime, ca o
șchelă de oprire.
* * *
Ținutul din jurul Constanței, căreia Turcii îi zic Chiustenge,
e bogat în ruine antice, dintre care unele au fost desgropate abia
dăunăzi.
Una din localitățile cele mai însemnate care au fost descoperite
sunt rămășițele unei cetăți cu poeticul nume de Istros, de
curând scoasă la lumină între Constanța și gurile Dunării.
Istros trebuie să fi fost un important port de Mare; puternice
cheiuri de marmură au fost scoase din pământ acum de curând
acolo, dar astăzi locul e despărțit de Mare printr'o vastă
întindere de pământ.
Încetul pe încetul, un om cu pricepere scoate aici interesante
temelii vechi de puternice ziduri, de temple și băi, o lume
întreagă de veche civilizație, bucurie adevărată pentru aceia
cărora li place să răscolească în trecut.
Am cercetat Istros într'o aprinsă zi de toamnă -- drum lung,
foarte lung, -- ca să ating o vastă întindere de pământ cu o
supțire linie de Mare tot mai departe, un loc nisipos, mlăștinos,
pe alocurea fără ridicături, acoperit trist de o ciudată
buruiană mică roșie, care o pătează ici și colo cu pete mari
de sânge. Sălaș de poesie melancolică, singuratec, șters, expus
nemilostiv și soarelui și vântului, fără case, fără pomi la
patru leghi depărtare de jur împrejur, ci numai dune de nisip
învălurându-se tot înnainte până la Mare.
În căldura arzătoare m'am cățărat pe ruine, călăuzită de
entusiastul om de știință care a pornit să facă săpăturile în
acest loc.
Eu nu sunt o mare cunoscătoare a vechilor pietre, cunoștințele
mele științifice nu sunt adânci, dar închipuirii mele vioaie
îi place să-și clădească din nou lucrurile care au fost, și,
când țin în palmă un vas ori un păhar sfărâmat, pe care cine
știe ce ființă omenească le a întrebuințat cu mii de ani în
urmă, mă sârguiesc a trezi înaintea ochilor mei pe acel care le
a făcut, le-a stăpânit, a băut din ele, simțind din nou mirarea
cum de trăiesc veacuri întregi lucrurile neînsuflețite mai mult
decât aceia cari li-au dat o formă.
Istros! Pare că numele are în el un sunet de veche splendoare, un
ecou care în deosebi farmecă urechea. Văd pânze mari plutind spre
dânsul pe Marea albastră, la ceasuri când soarele cade, pânze de
toate colorile și de toate formele, ca niște păsări fantastice
care vâslesc încet din aripi întorcându-se spre cuiburile lor.
Nu știu care au fost comorile pe care le-au adus ele în port, dar
îmi place să visez că'n umbra ruginită a pânzelor acestora erau
îngrămădite în movile grâne aurii și portocale pe bord, că
oameni cu fața întunecată aduceau scumpe mătăsuri din Răsărit
cu colori strălucitoare în care nevestele și fetele bogaților
negustori își înfășurau frumuseța care numai prea repede va
ajunge lucru al trecutului! Îmi place să-mi închipuiu străzile
pline de mișcare ale înfloritorului orășel, vălmășagul de
colori și zvonul, strigătele vesele la vederea corăbiilor, pașii
mulți grăbindu-se spre cheiuri, atâtea glasuri, râsete tari,
porunci și, pretutindeni, copii cu picioarele goale, cu ochii mari
privind mirați fără să aibă nimic de făcut; iar, noaptea, îmi
place să mă gândesc la matrozii cari cântă arii ciudate când se
odihnesc după ce fapta zilei a fost îndeplinită.
Dar toate acestea sunt numai vedenii de artist! Căci eu nu știu
mai la urmă nimic despre Istros, ci numai ruinele ce am văzut:
câteva zdravene ziduri pe care le-a acoperit pământul, câteva
coloane căzute dintr'o biserică ori templu de odinioară, temelia
băilor romane, câte un mândru bloc de marmură care a trebuit să
facă parte din cheiu și ici și colo un hârb de pământ pe care l-am
ținut în mânile mele, câteva țăncușe de sticlă pe care însăși mi
le-am cules de pe pământ și care stăteau în palma mea irizate,
minunate și fragede ca aripa sfărâmată a unui fluture...
* * * * *
Unul din monumentele cele mai bine cunoscute, care s'a găsit nu
departe de Constanța, e Adamclisi sau Biserica lui Adam, «a
Omului», un uriaș monument de marmură fără valoare artistică
deosebită, dar de proporții enorme, ridicat în amintirea cuceririi
lui Traian asupra Dacilor. Pietrele lui sculptate, cum e obiceiul
în asemenea monumente, înfățișează tipuri de luptători,
Daci și Sarmați, cari săvîrșesc eroice fapte de răsboiu. Era
o mare zidire rotundă încununată de o gigantică platoșă și
de un coif, cam grosolane din punct de vedere al artei, dar destul
de interesante ca să fi trezit multe discuții cu privire la
însemnarea ei și epoca în care a fost ridicată. Profesorul german
Furtwängler era de părere că ar fi fost un monument din veacul al
IV-lea, ridicat în amintirea unei biruinți asupra Goților. Dar
teoria aceasta n'a fost admisă.
O cetate crescu în umbra impunătorului monument, și liniile ei pot
fi deosebite încă, precum și temelia marii basilice, care trebue
să fi fost cândva o frumoasă zidire mai nouă.
Ca una care n'am fost la Adam-Clisi, nu pot decât să trec răpede
asupra descrierii unui loc pe care nu l-am avut supt ochii miei
chiar, și să mă grăbesc spre un alt punct de lângă Mare, unde
săpături de drumuri au scos dăunăzi la iveală alte monumente
care se țin toate de acele vechi vremuri: orășelul Mangalia.
Acuma un locușor încurcat și părăsit, ea a fost odată un port
de Mare în zilele bătrâne. Mai puțin înfloritor decât Istros,
era totuși o localitate însemnată, cunoscută în acele zile de
demult supt numele de Kallatis.
Și aici s'au desgropat ruine vechi, rămășițe de temple sau
biserici, de case care odată trebuie să fi fost bogate. Urne de o
gingașă făptură și vase pentru apă au ieșit la lumină, precum
și enorme oale de pământ, masive și impunătoare, care de bună
samă se întrebuințau pe vremuri pentru a păstra untdelemnul; ba
s'au găsit chiar mici figuri de teracotă, asemenea cu acelea din
Tanagra, de și mai puțin bine și artistic lucrate.
Un Muzeu mic lîngă Mare adăpostește ce s'a găsit mai de preț:
numai un slab început; căci nu se poate face totul dintr'odată!
Dar simte fiecine că această ciudată țară a Dobrogii cuprinde
încă atâtea comori ascunse care într'o zi vor fi scoase de
asupra; dacă în zilele noastre ni va fi îngăduit să o facem
aceasta, se va vedea pe urmă!
Mangalia este un oraș dobrogean caracteristic: adunătură de case
de piatră joase, cu acoperișuri de olane în neorânduială, ea se
deșiră pe un pământ neegal, pănă jos pe țerm, care este șes
și fără sfârșit, mărgenit de partea uscatului cu lacuri ce se
pierd în zare. Lacurile acestea au izvoare sulfuroase, și unele
băi rustice au fost ridicate în apropierea unuia din ele, căci
apele au însemnate puteri de însănătoșare.
M'am purtat cu luntrea ceasuri întregi pe acest lac care se sucește
și se învârtește. E când îngust, când lat, și capătă atâtea
înfățișări deosebite, încât la început crezi că este o adunătură
de lacuri deosebite; dar la un capăt nu ajungi niciodată, ci
luntrea poate luneca necontenit fără oprire ori piedecă.
Sterpe și goale-i sînt țermurile, amintind cuiva de poveștile
din Vechiul Testament, și mai că ți-ai închipui pe fiul risipitor
păzindu-și porcii supt o boltă de nemiloasă arșiță.
Ici și colo un smochin pitic răsare dintre pietre, smochin pe care
vântul ce nu se oprește niciodată, nu-l lasă să se ridice la
vre-o înnălțime, ci rămîne stropșit asupra pământului, ca
și cum el ar căuta dureros cu crengile lui ca șerpii un sprijin
în mijlocul pietrelor rostogolite. O întreagă lume de taină
singuratecă părăsită și uitată de Dumnezeu, trezind în minte
icoana pustiilor ce încunjură Marea Moartă.
Chiar lângă malul Mării se înnalță o bătrână moară de lemn cenușiu,
linia ei cinchită ridicându-se singuratecă și răbdătoare pe fondul
bolții. În zilele de liniște e numai o cutie de lemn putredă
fără vieață și fără înțelegere, dar, când bate furtuna, viața se
trezește în roata ei, și atunci pare o uriașă floare a soarelui
fără coloare, sucindu-se și învârtindu-se neodihnit. Pentru că în
aceste Ținuturi de lângă coastă, roțile morilor de vânt nu sunt
din aspru lemn mort, ci alcătuite din nenumărate mici pânze ca
aripile, dând întregii clădiri o încântătoare înfățișare de viață
și energie. Este ceva aproape fantastic în aceste mari roți
mișcătoare alcătuite din atâtea bucăți; sunt așa de largi, încât
moara ea însăși se pierde aproape cu totul, și nu se mai vede
decât enorma floare rotundă învârtindu-se într'una, par'că i-ar
plăcea să se miște și ar face-o din însăși voia ei! Astfel, uneori,
prin însăși simplicitatea lor uneltele fără meșteșug ale oamenilor
ajung o bucurie pentru ochii acelora cari pot să vadă. Ușor pare în
adevăr să treci pe lângă lucruri și să nu le vezi, dar este un dar
binecuvântat al zeilor să ți se fi dat ochii prin mijlocul cărora
orice frumuseță care trece să o poți sorbi în sufletul tău.
Am văzut odată țermul de la Mangalia la ceasul apusului. Priviam
spre Mare; lumea erà ațipită de liniștea nopții apropiate; numai
Marea se zbătea la picioarele mele în veșnica ei frământare
neînduplecată. La spatele mele soarele cădea tot mai jos, razele
lui din urmă aprinzând o strălucire minunată valurilor în
năvala lor. Întunecată era fiecare umbră, dar asupra fiecăreia
stătea cununa spumei roșii-aurii supt sărutările soarelui
ce muria. O uriașă priveliște de trecătoare glorie pe acest
depărtat țerm jos, menită să ție numai câteva clipe pline de
strălucire ca să piară în umbră și să ajungă doar un lucru
al trecutului, dar, în acelaș timp, încă o icoană adausă la
atâtea pe care mintea mea de artist nu le poate uita niciodată.
Apoi amurgul veni, și toate se făcură cenușii; noaptea înnainta,
ștergând supt pașii ei orice coloare.
Dihanie ciudată, moara de vânt stătea singură de mal, cu odihnă
în roata ei, lucru întunecat, fără viață, așteptând însă
apropiatul ei ceas de muncă...
* * *
Astfel una după alta, icoanele felurite ale coastei noastre de acolo
se ridică înnaintea ochilor minții mele, și prea multe le văd ca
să fiu în stare a vorbi de ele de toate.
Une ori era numai o trecătoare sensație, pe care o crease lumina
sau umbra, uneori numai o neașteptată vedere de frumuseță
descoperită între pietrele rostogolite sau răpede ștearsă de
norii prafului. Une ori era numai un mănunchiu de sălbatece flori
vinete pe un povârniș, sau un scaiu uriaș sucindu-și spinoasele
cotoare, o siluetă ușoară pe nemărgenirea bolții, sau poate și
vre-un cimitir turcesc părăsit, care nu mai era decât un câmp
singuratec acoperit de bucăți neregulate de piatră, strânse una
lângă alta ca niște străji obosite pe care nimeni nu va veni să
le schimbe în veghea lor.
Une ori era vre-un apus strălucitor colorând cerul întreg cu
flăcări de sânge, sau o furtună care răsăria asupra Mării
încrețind apele, biciuind valurile până la culmi de mânioasă
spumă neagră, ori o îngânare de vuiet după vijelie, când toată
lumea era de plumb, când pământ și mare păreau stoarse în
odihna după luptă.
* * *
Ca într'un vis de departe îmi aduc aminte de o noapte cu lună.
Ziua îmi fusese turburată, năcazul venise asupra mea într'o
formă neașteptată, și, ca și cum și ea ar fi simțit împreună
cu mine, Marea însăși era răscolită, și fața ei care se
ridica în suspine era ca o inimă mare, ruptă de durere. Asupra
neliniștii mele înseși și asupra neodihnei apelor luna se uita de
sus, nemișcată în gloria ei de argint.
Și mi-a venit pofta să plutesc pe înflorata massă scânteietoare
de apă, să merg într'o luntre măruntă departe, departe către
Mare, înnaintând pe cărarea de argint însemnată de lună asupra
undelor.
Cu adevărat fantastică a fost această călătorie pe valuri, barca
suindu-se pe creasta fiecărui asalt pentru a se cufunda, parcă n'ar
mai fi voit să se ridice din adâncul ei de apă, coajă de nucă pe
genunea care se ridica. Nicio lumină la cârmă, niciun hotar, nicio
îndreptare, nicio margine, ci numai de desupt, fermecătoarele ape
frământate, spumegătoare, vuind, cu un fel de irizare opacă și
greoaie; de-asupra, vasta imensitate a cerului, depărtată, palidă
și senină, o cupolă de un cenușiu șters, cu luna atârnată în
mijloc, ca o uimitoare candelă, și luntrea mea cea mică mergând
înnainte, tot înnainte pe drumul însemnat de raze...
Și așa mi-a fost mie dragă Marea!