După ce am vorbit de locul unde Regele Carol a trăit, a iubit și a
lucrat, simt acum nevoia de a mă întoarce spre liniștitul colț
de frumuseță pe care l-a ales pentru odihna lui veșnică, locul
unde zace alături de aceia care i-a fost tovarășă pe lungul drum
al vieții.
Ca și cei cari erau să-l urmeze, Regele Carol a iubit adânc
vechile monumente ale țerii sale. În zilele d'intâiu ale Domniei
lui, el a descoperit îndată care erau cele mai mari comori de artă
și s'a pus pe lucru să le restaureze pentru a le păstra, a le
scăpa astfel de căderea în ruine.
Mare călăreț în tinerețea lui, făcea distanțe nesfârșite
călare, mijloc de călătorie care adese ori, în zilele când
șoselele erau rare, formà singura cale pentru a atinge locuri
depărtate. Alte ori mergea ceasuri întregi peste dealuri și văi
într'o caretă trasă de opt sau zece din călușeii voinici ai
țerii acesteia.
Cât de dese ori nu mi-a povestit de asemenea rătăciri, când
cerceta cele mai depărtate colțuri ale acestui pământ! Atunci
ochii îi scânteiau, descripțiile lui ajungeau vioaie, un zimbet
luminà gravitatea obișnuită a feței sale, -- așa de dragă îi
era amintirea acelor zile de călătorie și descoperire în țara
în care venise pentru a o iubi.
Îmi vorbise de primiri pitorești în depărtate mănăstiri de
munte, unde călugărițe sau călugări îl primiseră cu veselul
sunet al clopotelor, când, peste covoare cu colori vii, țesute de
mânile lor înseși, îl duseseră în bisericile lor pentru ca să
audă nesfârșite cântări în cinstea lui, în timp ce țăranii
din satele vecine se adunau din toate părțile ca să-i dea flori
și să-i sărute mânile, cum trecea.
Arăta cum cete de călăreți din sate, pe aspri căluți, alergau
călări să-l întâlnească, cu steaguri în mână. Săltând cu
strigăte de bucurie lângă careta lui, ei îl acopereau de praf, pe
când surugiul lui însuși biciuia din răsputeri caii cei mulți
dați în sama-i, încercând să întreacă pe cei ce se luptau
alături ca să-i iasă înnainte. Își aducea aminte cum a trecut
prin vad râuri fără punte, cum a fost scuturat pe drumuri abia
începute, -- și-i plăceau aceste amintiri, vorbind de dânsele
cum vorbește omul de bucurii ce se țin de un trecut pierdut pentru
totdeauna.
Când și eu, mai târziu, am cercetat multe din chiar aceste
locuri depărtate de drumurile mari, îmi veniau în minte cuvintele
lui, și-mi înfățișam acele scene care fuseseră scumpe zilelor
tinereței sale.
Cu cât înnaintez în viață, cu cât mai mult simt prețul emoțiilor
și sensațiilor care învie sufletul, cu atât mai adâncă se face
înțelegerea mea pentru lucrurile pe care le-au simțit alții.
Iubind această țară, cum o iubesc, îmi dau sama, recunoscătoare,
de faptul că el, care a fost înnaintașul nostru, ni-a arătat
calea.
Firește că fiecare vrâstă își are gustul ei, și cineva poate să
admire și să prețuiască fapta altuia fără a fi pe deplin înțeles
cu metodele prin care ea a fost îndeplinită. În zilele noastre,
de pildă, ni place mai bine să păstrăm vechile monumente în ființă
decât să le clădim din nou piatră cu piatră, cum s'a făcut cu unica
bisericuță de la Curtea-de-Argeș, reconstruită în desăvârșirea ei
fără păreche de André Lecomte.
Eu, care-s o înfocată închinătoare a tuturor lucrurilor vechi,
sunt de părere că nicio reconstituire a unei zidiri mâncate de
vremi, oricât de priceput s'ar face, cu oricâtă răbdare și
cunoștință de lucruri, nu poate înlocui farmecul zidurilor pe
care veacurile le-au atins cu buzele lor.
Este ceva în patima veacurilor pe care n'o poate atinge nicio
îmbunătățire modernă; o armonizare de linii și coloare, o dulce
rotunzire a unghiurilor, o îmblânzire a tot ce e crud, pe care
numai vrâsta o poate produce.
O clădire care a stat în curs de ani fără număr se face una cu
pământul pe care se sprijine, și ea pare să se ție de înseși
lucrurile crescute din mijlocul naturii, să fi răsărit din
pământ fără ajutor de om, să fi prins rădăcină ca pomii și
plantele ce o încunjură, potrivindu-și chip și coloare după cer
și loc.
Adesea am încercat să mă lămuresc eu însumi de ce o zidire
veche, chiar fiind în ruină, dă o mulțămire așa de desăvârșită
ochiului, și am ajuns la încheierea că tocmai din cauza acestei
armonizări între natură și zidire și a îndulcirii acesteia
neimitabile a conturului și unghiurilor. Sunt prea hotărâte
colțuri în casele de curând clădite, -- și de aceia o biserică
restaurată, cât de frumos să fie făcută, nu mă mulțămește
niciodată pe deplin, și păstrez toată setea dorului pentru
vechile zidiri cum erau înnainte de a fi drese și făcute din nou.
Școala noastră cea nouă este să schimbăm cât se poate mai
puțin din edificiul bătrân, să păstrăm cu scumpătate fiecare
veche piatră sau cărămidă. Căutăm a împiedeca zidurile cele
vechi de a cădea, a păzi frescele originale de umezeală și
mucegaiu, dar totuși ni place mai bine să păstrăm patina
bătrîneței, să nu ștergem opera îndeplinită de praful veacurilor,
care, cu un meșteșug neimitabil, face, cum am spus, mai blând ceia
ce odinioară va fi fost crud și mult mai puțin armonios.
Dar André Lecomte, cu o răbdare nebiruită, a studiat documentele
de odinioară, le-a cântărit serios, de ajunsese a fi nesfârșit
de învățat în ce privește stilul, forma și gustul, apoi, când
tot sufletul îi era plin de ceia ce avea de gând să facă, se
apuca să dea jos lucrurile vechi și să ridice pe cele nouă, cu
o perfecție extraordinară, dar nepăstrând nimic din edificiul
original.
Cei mai învierșunați protivnici ai lui Lecomte n'ar zice că nu
ajunsese a fi un deplin maiestru în meșteșugul lui. Nu era linie,
nu era podoabă, nu era amănunt, care să nu fi fost studiat adânc
și adânc meditat; el întrebuința numai materialele cele mai
prețioase și mai adevărate; fiecare parte, și din lăuntru, și
din afară, era adusă la îndeplinire cu o subtilă pricepere, dar
pretutindeni ce era vechiu fusese înlocuit prin ceva nou!
Eu n'am văzut niciodată biserica de la Curtea-de-Argeș cum fusese
înnainte de restaurarea ei. Se spune că în jurul ei stătea o
bătrână mănăstire, din care nu rămân urme decât în vechi
stampe de la începutul veacului trecut. Acuma biserica se înnalță
în desăvârșirea ei singuratecă, juvaier răsăritean de alb,
albastru și aur, pe un fond de umbroase dealuri. De sigur o clădire
minunat și straniu de frumoasă, dar știu pe mulți cari jălesc
forma de odinioară...
Regele Carol și Regina Elisaveta țineau la acest sfânt lăcaș
mai mult decât la oricare altul din țară: totdeauna vorbiau de
dânsul ca de locul în care doriau să fie așezați pentru odihnă,
cândva.
Acuma se odihnesc unul lângă altul acolo, acești doi tovarăși,
acești doi muncitori din greu, acești înnaintași cari au trecut
prin multe furtuni și vicisitudini ale vieții. De dânșii cu
adevărat se pot spune cuvintele Scripturii: «Zilele vieții noastre
sunt de trei ori douăzeci, și zece; dar, dacă omul e așa de tare
încât să ajungă și la de patru ori douăzeci de ani, puterea lui
nu mai este decât muncă și năcaz, și curând trece din viață,
și ne-am dus».
Bătrânul rege Carol a fost cel d'intâiu așezat în lăcașul care
a fost pentru dânsul comoara ostenelilor. Nu s'a săpat o boltă
supt biserică, ci sicriul său a fost lăsat numai supt lespezile
de marmură, chiar lângă aceia cari au fost întăii ctitori ai
lăcașului în al XVI-lea veac; Neagoe Basarab și, poate, soția sa
Milița.
S'a orânduit a se face o piatră pentru mormântul Regelui Carol,
o piatră în stilul acelor vechi lespezi care înseamnă unde se
odihnesc Voivozii morți cu atâția ani în urmă. Modelul era
gata, dar războiul cel mare care se învierșuna pretutindeni a
împiedecat să se aducă marmura ce trebuia săpată, așa încât
flori singure arată locul unde Marele Rege zace.
Vai, acum numai cununile puse de dușman îi acopăr mormântul,
căci Curtea-de-Argeș, cu atâtea alte, comori, a căzut în mânile
lor lacome!
Adesea m'am minunat eu ce vor fi simțit cei doi adormiți în
mormintele lor când sunetul oștirilor năvălitoare li-a turburat
liniștea, sunetul oștirilor oamenilor chiar cari odinioară
fuseseră frați și veniseră acum să distrugă toată opera celor
cari se odihnesc! Să nădăjduim că somnul li va fi fost așa de
adânc, așa de veșnică pacea lor, încât nici vuietul bătăliei
care se înfuria de jur împrejurul scumpei lor biserici n'a putut
să li turbure odihna. Dumnezeu, în mila lui, i-a lăsat să
închidă ochii înnainte de a fi văzut o așa de întunecată zi
și li-a cruțat lupta pe care vrâsta lor nu i-ar mai fi îngăduit
s'o poată sprijini. Au închis ochii la vreme, lăsând pe cei mai
tineri și mai tari să întâmpine furtuna care, lor, li-ar fi
zdrobit inimile.
Adese ori binecuvintez pe Cel de sus, care a îngăduit celei ce a
fost Carmen Sylva să întâlnească din nou pe soțul ei înnainte
de a bate ceasul fatal.
Așa de deplin credea ea în nezguduita putere a neamului ei, în
dreptul dat lui Dumnezeu de a fi stăpân al lumii, încât în
adevăr prea crudă i-ar fi fost lovitura!
I s'a dat totuși să trăească un an de frumuseță, dând din
bielșug la toți cei în nevoie, cum fusese totdeauna bucuria ei.
Încunjurată de atâția cari venerau nobila ei bătrâneță și
căldura unei inimi mari, ea a pus astfel cununa unei lungi vieți
de muncă și abnegație. O măreață figură de demnitate și
milă, așa a rămas ea în mintea celor cari au cercetat-o, și în
adăpostul ce-și alesese pentru sine lângă mormântul soțului ei.
Femeie de o puternică pasiune în tot ce iubia și ura, având atâta
entuziasm cât acei cari încep abia viața, mare muncitoare, gânditoare
mare, ea avea adesea nevinovăția copilului. Impresionabilă și
idealistă infocată, ea nu vedea totdeauna lucrurile sau oamenii
potrivit cu adevăratul lor preț, și de aceia adese ori cădea prada
celor cari știau să speculeze prea marea bunătate a inimii sale.
Trăia pentru alții. Mâna-i era totdeauna gata să dea, urechea să
asculte, ochiul să verse lacrimi pentru durerea altuia.
Era într'însa ceva din furtunile naturii; avântul ei era tot așa
de vijelios ca și desperarea ei; trecând de la o emoție la alta,
ea târa pe alții după dânsa, înflăcărându-li închipuirea,
turburându-li gîndul.
Adesea eram ispitită să o asămăn cu un râu mare, ale cărui ape
aveau nevoie să fie așezate în albia lor, -- imensă putere prea
puțin țermurită și risipind astfel mult din ceia ce ar fi putut
fi întrebuințat mai cu folos. Prea plin de fantazie, prea înalt
în cursul său îi era sufletul pentru această lume de proză
a oamenilor. Adesea își cheltuia ce avea mai bun pentru oameni
nevrednici, pierzându-și cuvintele în urechile celor cari nu erau
în stare, nici a le prețui, nici a le pricepe.
* * *
De sus pănă jos în negru, o văd cum era în anul din urmă al
vieții, impunătoare figură plină de demnitate, care avea în ea
ceva din vremea veche și aproape de legendă. Abia ai fi crezut că
face parte din vrâsta noastră de mașini și materialism. Deși
dându-și mai multă odihnă de la moartea bătrânului Rege, ea tot
străbătea odaia pășind ca într'o cușcă, așa cum îi fusese
pasul în toți anii vieții sale. Simțiai că, deși bătrână,
tristă, obosită și aproape oarbă, era în ea un izvor de viață
care se ținea de lucrurile veșnice, o fântână de tinereță pe
care nici năcazul, nici anii n'o putuseră seca.
Legată, în toată viața ei, de un tovarăș și auster și sever,
fusese necontenit silită a-și înfrâna impetuozitatea, a-și
preface ideile și gusturile după normele aceluia cu care trăia.
Regele ca și Regina erau amândoi harnici, muncitori, dar el avea
răbdare, metodă și plan, pe când Carmen Sylva era numai impuls
și aprinsă dorință de lucru, gata să se arunce în orice
întreprindere fără cea mai ușoară pauză de meditație.
Când, după o lungă viață de abnegație, ea și-a pierdut în
urmă călăuzul și domnul, era însăși tocmai la capătul drumului
ei, cu puterea și sănătatea zdrobite; deprinsă cu legăturile
ei, ea nu mai știa ce să facă dintr'o libertate pe care n'o mai
putea întrebuința.
Cu mișcătoare simplicitate de suflet ea s'a întors spre cei mai
tineri cari-i luaseră locul în luptele vieții. Mulțămitori am
fost că i s'a dat să fie între noi anul acela, de i-am putut
arăta iubire, grijă și atenție, încunjurându-i zilele din urmă
cu tot ce-i putea da mângăiere sau plăcere.
Îi era dragă biserica unde doria să se odihnească odată lângă
Regele Carol, în fiecare dimineață mergea la mormîntul lui, pe
cînd preoții cântau sfânta slujbă. Ca un chip săpat în marmură
neagră stătea ea în largul jeț lângă mormântul acoperit cu flori,
deschizând larg ochii săi aproape fără vedere, nedeosebind nimic
din lucrurile în jurul ei, ci urmărind numai vedeniile lungii
vieți ce avuse pe pământ; odihnită acum, cu mânile încrucișate pe
piept, așteptându-și sfârșitul... Credincioasă înfocată, ea privia
moartea ca o zi de izbăvire.
Palatul episcopal unde dorise a-și face locuința, îi ajunse drag
mai presus de toate.
Ea sădi trandafiri în jurul lui și începu să viseze de tot
binele ce era să facă locuitorilor de acolo. Ca una care niciodată
n'avuse voie a-și face planurile ei, era ca un copil care, găsind
de-odată o ușă deschisă, sare în lumina razelor care-i orbesc
ochii.
Cu iubire mișcată-i urmăriam ideile. Strânși în jurul ei
lângă larga-i vatră, îi ascultam visurile căci, bătrână
și obosită cum era, ea tot visa de minunile ce ar voi să facă.
Captivându-ne prin farmecul glasului ei veșnic tânăr, ea ne
ispitia să-i urmăm vedeniile de poet, în măsură ce-și clădia
palatele din nouri, unul mai presus de altul, tot mai sus, tot mai
frumos, căci nimic nu-i era cu neputință și nimic prea vast! Cu
adevărat de mirare era sufletul ei, care o ducea dincolo de toate
supărările, într'o lume unde nu mai ființau piedeci, margeni sau
hotare. O lungă viață de părăsire a speranțelor și iluziilor
n'o învățase să se îndoiască de puterea ei însăși și nici
să piardă încrederea în inimile oamenilor.
Tot o văd așezată lîngă foc, în față cu bătrânul stareț
al lăcașului, amândoi în jețuri cu speteze înnalte; două
impunătoare figuri în veșminte negre. Cărți erau risipite în
jurul ei, și oricine vénia s'o vadă era dator să lucreze ceva,
căci cu mânile încrucișate nu putea să sufere pe nimeni. Ori o
văd în nopțile cu lună stând supt portal și privind la liniile
de vis ale bisericii, pe care o argintia mistica radiare a lunii. Cu
mânile pe piept, ea își rostia extazul, spuind adesea necontenit
aceleași cuvinte, chemându-ne și pe noi ca să împărtășim cu
dânsa aceiași bucurie peste fire. Inima ei veșnic tânără se
răspândia, anii nu mai aveau greutatea lor, într'un nesfârșit
val de rapsodie poetică cuvintele se revărsau din buzele ei, și
iarăși pornia să clădească necontenit palatele ei din văzduh, a
căror năruire n'o făcuse niciodată a se descuraja în silințile
de a le începe din nou și iarăși din nou.
Parcă ar fi fost ispitită de glasul poetului ei, luna își tot
lungia razele pănă atingeau locul unde stătea ea ținând pe
ascultători supt farmecul închipuirii sale; razele lunecau pe
veșmintele ei, îi sărutau mânile, se opriau ca o binecuvântare
pe zăpada părului ei, umplând ochii ei întunecați încă odată
de lumina tinereții.
Și iarăși o văd cum sta în prag așteptând sosirea noastră.
Fără margeni era bucuria ei de oaspeți și, când te primia,
parcă niciun alt musafir n'ar fi fost mai binevenit decât tine.
Aruncându-și brațele înnainte cu un gest larg pasionat, ea te
înfășura în îmbrățișarea ei: așa ar putea cineva să-și închipue
pe mama noastră Țărâna strângându-și copiii la piept. Era în ea
ceva de o sete veșnică, o flacără ardea în sufletul ei, pe care
nimic din apele vieții nu fusese în stare să o stîngă!
* * *
Așa văd eu pe femeia aceia mare care a fost întâia voastră
Regină. Ținea mult la voi, chiar dacă erau ceasuri când părea
că se desparte de voi, având alte gânduri și alte visuri. Inima
ei era vastă și plină de furtuni. Iar acum se odihnește.
Lung i-a fost drumul, tragedia părea că-i urmărește pașii.
«Caracterul este ursita.» Nu-i păsa de lucruri pașnice și line;
pe sine însăși se vedea ca pe una ce sufere și de aceia atrăgea
suferința către dânsa adesea prefăcând în năcaz ce ar fi putut
să fie o bucurie!
Acuma se odihnește supt povara florilor pe care mâni de dușman
le-au presărat pe mormântul ei. Unul lângă altul zac în locul
acela Regele bătrân și bătrâna Regină; tăcuți zac în locul
acela, având cununile dușmanilor pe mormintele lor...
Eu nu știu ce poate să fie asemenea cu simțirea celor ce se
odihnesc supt florile prietenilor de ieri cari au venit însă ca un
râu negru să înnece toată opera mânilor tale. Dar mi se pare că
povara aceasta trebue să fie nesuferită și că în faptul nopții
trupurile lor trebue să se ridice ca să arunce acele cununi ce-i
înnăbușă, acele cununi care sunt muiate în sângele voinicilor
căzuți, fii ai lor de odinioară...