V.

Deocamdată trebuie să-mi întorc privirea de la șesuri către

înnălțimi, către vedeniile marilor munți posomorâți în umbra

cărora Regele vostru de până ieri și-a clădit cuibul. Sinaia!

Numele ți-e plin de sunetul frumuseței, de sunetul bucuriilor și

al durerilor mai apropiate. Sinaia! Locul pe care Regele Carol l-a

creat, locul pe care l-a iubit și de care era mândru, locul în

care s'a săvârșit.

Odată numai un sătucean lângă o singuratecă mânăstire din

Carpați unde Domnul țerii obișnuia să capete adăpost innaintea

arșițelor verii, e acuma un înfloritor orășel, plin de vile și

în care atâția și-au înnălțat plăcute locuințe. Ispitit de

strălucirea codrilor ei, de puritatea aerului ei de înălțimi,

de gloria culmilor ei stâncoase, Suveranul României s'a hotărât

să-și zidească acolo castelul. Și el și-a avut visul, dar un vis

pe care l-a îndeplinit încetul cu încetul, în ani îndelungați.

Sinaia e frumoasă vara, cu grădinile ei strălucitoare de flori,

mai întinse și mai trufașe în colori decât oriunde aiurea. Dar

nu mai puțin mândră este ea toamna, când pădurile de fagi

îmbracă fantastice nuanțe de aur.

Iarna, tăcută și solemnă, ea doarme supt un acoperiș alb de

zăpadă, așa de orbitor în scânteierea-i uniformă, încât abia

de-i poate urmări ochiul strălucirea.

Răsărind din tot acest alb nesfârșit, brazii stau ca uriași,

purtând răbdători pe umerii lor o povară ce ar strivi pe oricari

alții, și numai cei mai tinerei, când prea mare li este sarcina,

se pleacă puțintel înnainte, îndoindu-și vârfurile.

Pădurile sunt, primăvara, o minunată biserică înnaltă de frunze

străvezii. Adesea am rătăcit călare sub fermecatul amestec de aur

și verde al foilor ce abia se desfac din muguri. Păsările cântau.

Jos era un singur covor de smarald, pătat de brebenei și palide

viorele vinete, adunându-se cu miile supt copitele calului mieu.

Cum îmi plăcea mie să călăresc peste șesuri larg întinse,

tot așa îmi plăcea să sui muchi de munți, silindu-mi calul

pe cărări pe care puțini le-au străbătut vre-odată. M'am

cățărat pe drumuri prăpăstuite, care nu erau decât urme

de pădurari, și am ajuns la locuri de o așa de strașnică

singurătate, de pare că-mi luau suflarea.

Nu știu dacă mi-a fost mai drag de codrii cei mari primăvara, vara

sau toamna, căci totdeauna ei au fost plini de o măreție care nu

se poate asămăna cu nimic ce aș fi cunoscut aiurea.

Nicio secure nu lovise puternicii lor brazi, și, când furtuna

dădea jos un trunchiu, el zăcea unde căzuse, putrezind în

bielșugul pământului, temelie glorioasă a florilor ce vor veni,

departe de năvala ciupercilor asupra puterii lui sfărâmate.

Mi-a plăcut de diminețile de toamnă, când munții înalți

alcătuiau un fond de albastru închis pentru desfrâul de galben

palid, de arămiu și rugină, când bolta era atât de curată,

încât părea un steag fluturând asupra cerurilor într'o zi de

bucurie națională și când pădurea de-asupra era aurie, și tot

aurit jos.

Mândră era simțirea de a putea merge drept înnainte în galop

prin toată această serbătoare a colorii, departe, departe de

locuințile oamenilor, departe în singurătatea unde eram singură

cu natura și singură cu Dumnezeu!

De o măreție mai austeră erau drumurile mele pe culmi de munte,

când, după lungi ceasuri de suiș drept, atingeam vârful și puteam

să mă uit de sus la lumi pe care mi se părea că le-am cucerit, de

câte silinți făcusem ca să biruiu înnălțimi ca acestea.

Mi s'a întâmplat să-mi pierd drumul prin nouri și să călăresc

ceasuri întregi minunându-mă unde eram, fără a vedea înnaintea

mea alta decît fantastice clădiri de neguri. Bucuroasă eram

de simțul singurătății desăvârșite, în cunoștință că atât de

aproape îmi erau bolțile încât cu neputință mi-ar fi fost

să nu le văd. Mă simțiam ca omul cel d'întăiu pierdut în

lumi care nu-și căpătaseră încă liniile lor hotărîte. Ceața

care plutia în jurul mieu părea aburi ce nu s'ar fi ținut nici

de cer, nici de pământ, apoi deodată se ridica, și mă treziam

uitându-mă la priveliști cunoscute, care se întindeau atât de

departe supt picioarele mele, încât sămănau a fi visuri de care

slab îți mai aduci aminte când te trezești din somn.

Une ori săriau la mine dulăi sălbateci, lătrând turbat în

jurul calului, și tăcutul păstor de care am vorbit adesea se

tot uita deodată, ieșind din nori ca vre-o făptură preistorică

aparținând sălbătăciunilor.

Îmi aduc aminte de un drum ciudat, cînd norii erau mai jos decât

mine și călătoriam încet între două lumi. Tocmai sus mă

urcasem aproape de ceruri, dar colo jos lumea oamenilor era ascunsă

vederii mele de o deasă perdea de negură. Singură eram, la o parte

de cei ce trăiesc, necunoscute pământuri desfășurându-se tot

înnainte la dreapta mea, la stânga mea, în nesfârșite valuri,

cît îmi vedeau ochii.

Bolta de-asupra era un nesfîrșit coviltir de albastru, dar în

adânc erau oameni cari-și făcuseră case, cari trudiau și iubiau

și urau; în adâncuri, acolo toate erau înfășurate în aburi.

Silindu-mi calul care tremura, drept la margenea prăpăstiei, am

aruncat o privire în fund. Un simț de spaimă m'a copleșit: lumea

în care trăisem se prefăcuse într'o imensă căldare din care

aburi uriași se ridicau ca fumul...

Calul sforăia și se învârtia împrejur, prins de frică: prea

neînchipuită, grozavă și tainică era lumea aceia de dedesupt.

* * * * *

Aceasta e Sinaia de care mi-a fost drag, Sinaia mea! Sinaia muntelui,

a pădurii, a râului în spume, a farmecelor de primăvară, a

gloriilor de toamnă, lumea clopoțeilor albaștri învălurați,

a uriașelor depărtări, a puternicelor stînci care sfidează pe

oameni, a tăcutelor adâncuri pline de umbră și de întunerec;

lume de frumuseță -- adevărată lume a lui Dumnezeu!

Dar era și altă Sinaie, ușurateca Sinaie căutătoare de plăceri,

de rochii frumoase, de pălării și de ghete moderne, Sinaia care

n'avea decât grija să se adune în cete, mai bucuroasă de vorba

zădarnică și de scandalul străzilor de unde plecase decât

de singurătățile cele mari unde Dumnezeu era aproape. Une ori

obișnuiam să mă cobor și la Sinaia aceasta, zimbind de micile ei

plăceri în care se desfăta, amestecându-mă uneori între cei

în veșnică serbătoare cari veniau de jos din oraș pentru câte

o zi. Aveam un simț de blândă înțelegere față de dânșii,

pricepând bucuria lor de a respira aierul curat al muntelui și

nu-i desprețuiam, dar cu adevărat ei nu știau nimic din tainica

lume care e a mea. Mă supărau numai grozav hîrtiuțele cu care

pângăriau potecile mele de pădure, căci omul, cu felul lui de

a-și petrece vremea, adesea pătează opera curată a naturii.

* * *

Dar era și o a treia Sinaie, Sinaia bătrînului Rege Carol, marea

Sinaie mândră pe care o făcuse el bucată cu bucată de a lungul a

mulți ani, Sinaia care era mândria lui, bucuria și odihna lui.

De obiceiuri sobre, îngăduindu-și lui însuși numai puține

plăceri, el găsise o ușoară oprire din lucru în acest singur loc

care-i era mai drag pe lume. Acesta era lăcașul inimii lui: atâta

o îndrăgise, încât numai cu greu se putea smulge dintr'însa ca

să meargă aiurea. Călătoriile fiind grele în zilele tinereții

lui, el niciodată n'a făcut parte din acei cari se mișcă ușor

dintr'un loc într'altul.

Odată pe an se strămuta de la București la Sinaia, și acolo

rămânea până ce în Noemvrie se întorcea iarăși în oraș,

afară numai dacă vre-un drum undeva nu-l silia să părăsească

iubitul lui castel pentru vre-o câteva săptămâni.

În cei douăzeci și doi de ani câți i-am trăit împreună,

am văzut castelul din Sinaia schimbându-se la față mai mult

decât odată. Necontenit Regele născocia vre-o îmbunătățire,

cu bucuria cu care părintele se bucură de sporul copilului său.

Ceasuri întregi era el în stare să rătăcească prin mândrele

încăperi unde an de an grămădise comori neprețuite. Picturi

de maeștri vechi, mobile bătrâne, prețioase vase, covoare

răsăritene și arme de felul cel mai rar. O viață și-o cheltuise

ca să strângă toate aceste neprețuite lucruri, căci era un om

care trăia pentru alții, cheltuind numai puțin pentru el însuși.

Regina lui bătrână îl tot îndemnà să clădească necontenit,

căci este un eres: că acela care-și isprăvește casa moare în

anul când a isprăvit-o.

Tot așa de scumpe ca și castelul și comorile de multe feluri erau

grădinile pe care le sădise și pădurea dincolo de dânsele.

Nu era drum pe care să nu-l fi tras el, nu era terasă care să

nu fi ieșit din gîndul lui, nu era fîntînă pe care el să n'o

fi plănuit. Mai de mult făceam preumblări lungi împreună, și

multe cărări le-am descoperit noi suindu-ne și coborându-ne pe

povârnișuri de munți. În anii mai târzii, când sănătatea-i

era zdrobită, se mulțumia să se primble pe terasă ori mergând

încet, bătrânește de-a lungul potecilor din apropierea caselor.

După ideile mele mai libere de viață, Regele bătrân avea

puțină înțelegere a simțului adevărat al vieții de țară;

pentru lucrurile neprevăzute, pentru capricii ori gusturi mai

deosebite el n'avea înțelegere plăcându-i mai bine de ce se

făcea în fiecare zi exact în aceiaș ordine. Era un fel de

măreție solemnă în datinele dela Sinaia, care mă supăra

puțintel cîte-odată în tinereța mea; în ciuda splendorii

lucrurilor care mă încunjurau aveam uneori ca un simț că aș

trebui să-mi destind aripele și să zbor într'o mai vastă lume,

cu zări mai largi, unde mai mult drum s'ar deschide fantasiei! Ca

una care niciodată n'am avut plăcere pentru restricții, erau zile

când o vieață mai simplă s'ar fi potrivit mai bine cu gusturile

mele. Cu cât înnaintam însă în vârstă, creștea răbdarea

mea ca și înțelegerea, și astfel m'am deprins să prețuiesc

valoarea acelor lucruri care adesea mă obosiseră la început. Am

pătruns mai deplin în ceia ce interesa pe bătrânul cuminte;

atâtea cunoștinți puteai să cîștigi dela experiența lui, și,

dacă judecata lui era une ori străină de felul mieu mai aprins de

a înțelege lucrurile, multe le-am învățat din vorbele lui, și

încă mai multe din pilda ce mi-a dat-o.

N'a fost niciodată un om mai auster, mai simplu, mai fără gând de

sine, trăind pentru opera lui. Un sfânt n'ar fi trăit o vieață

de mai mare abnegație. Nu eram totdeauna de aceiași părere, dar

fiecare an ne împrieteniam mai mult.

* * *

Când mă gândesc la bătrânul Rege Carol, totdeauna la Sinaia îl caută

întăiu gândurile mele: acolo, între lucrurile care-i erau dragi.

Reginei i se îngăduise numai o mică parte în chibzuirea

planurilor castelului; ideia ei de viață fiind înfocat romantică,

erà consultată rare ori în ce privește lucruri cari aveau să

fie făcute din cărămidă și piatră. De fapt mi s'a părut

totdeauna că ea, Carmen Sylva, n'a avut vreodată o iubire reală

pentru castel; sumptuoasa măreție a zidirii păreà că o apasă,

căci alte vedenii, mai dulci și mai simple, rămăseseră în

ochiul ei de poet.

Ea visà de zilele când erà tânără și plină de visuri, când

își adusese copila ca să trăiască în smerita mânăstire albă

de pe culme. Castelul, în frumuseța lui necontenit crescută, n'a

înlocuit niciodată pentru dânsa acele depărtate zile când o

bucurie de mamă trăià în inima ei!

* * *

Acum s'au trecut toate!... Mărețul castel al Regelui Carol a căzut

în mânile dușmanilor, care-l respectă, cred eu, pentru că

și el a fost unul din seminția lor... Dela moartea lui n'am mai

locuit noi într'ânsul ca unii cari ne țineam strâns de datinele

casei noastre mai mici și mai vesele; trebuie doar câțiva ani

până să-ți deprinzi viața în lăcașuri pe care alții le-au

părăsit, și nu într'o zi te înveți a trăi împreună cu spiritele

celor cari au fost.

Acuma însă dușmanul o să ne ajute să întindem pod peste zile,

între trecut, prezent și viitor, -- iar celelalte stau în mânile

lui Dumnezeu.

* * *

Ursita a îngăduit Regelui Carol să moară în casa pe care a

iubit-o. Obosit și uneori desgustat, el a putut să se întindă

liniștit în patul său, a închis ochii spre somn și nu s'a mai

trezit, părăsind pentru totdeauna această lume de osteneli și

turburare, în care nu avuse decât un singur ideal: gloria țerii

sale și binele poporului său.

Îmi aduc aminte de fața lui în dimineața aceia când zăceà

mort în pat. Palid, dar extraordinar de neschimbat, erà tocmai cum

fusese în totdeauna, numai cât, când am venit lângă dânsul,

pentru întăia oară n'am primit prietenosul zîmbet de bună

venire. El se odihnea: fapta lui erà îndeplinită, și, la un ceas

când el și poporul său nu mai puteau urmărì același vis, marele

Rege și-a închis ochii și a păstrat veșnica tăcere, lăsând

altora să deslege ultima întrebare, singura care se luase din

mânile lui.

M'am uitat lung la frumoasa-i față bătrână stând acolo în

liniștea-i de marmură, depărtând tot mai mult de noi cuvintele

înțelepte pe care obișnuia să le spuie. Nu erà în fața lui

nicio mustrare, numai un liniștit sentiment al sfârșitului, o

îndepărtare de greutățile și problemele care nu mai aveau a face

cu locurile în care el se dusese.

Sinaia a plâns toată ziua în care creatorul ei a fost dus pentru

totdeauna din casa lui. Cerul erà acoperit, copacii picurau de

ploaie...; încet pe un afet de tun îl coborau de pe munte. Steagul

în trei colori, pe care-l onorase, îi înfășurà sicriul și

deasupra stăteà severa coroană de oțel pe care o câștigase pe

câmpul de luptă...

* * * * *

Sinaia se va fi trezind acum la frumuseța celui mai fraged verde al

primăverii dar, când am văzut-o mai în urmă, erà îngropată

în zăpadă, parcă ar fi vrut să-și ascundă gloria în coviltir.

Era puțin înnainte de căderea Bucureștilor. Îmi murise copilul,

și, în cea d'intăiu agonie a durerii mele, am mers din loc în

loc, cercetând pe răniți, sârguindu-mă să găsesc mângâiere

la suferința mea prin aceia că aduceam puțină nădejde și

puțin îndemn celor cari și ei se găsiau în patimă.

Auzisem că erau câțiva răniți la Sinaia și în alte locuri

de-a lungul drumului, și, cu toată asprimea vremii, într'o

dimineață de Novembre am pornit spre munți, ajungând acolo cu

multă greutate, căci, după ce mă luptasem anevoie prin noroiu

fără nume, mașina a fost prinsă la jumătate de cale într'un

strașnic vifor de zăpadă, fără a mai spune că toată calea erà

cuprinsă de mii de transporturi militare care o zugrumau.

Numai în sanie am ajuns în sfârșit acasă; omătul erà așà de

adânc, încât abià de au putut suì muntele cei doi cai iuți.

De sus de pe culmi, bubuitul tunului se auzia la intervale regulate,

întovărășire sinistră la gândurile mele melancolice. Îndoindu-se sub

greutatea zăpezii, ramurile îmi atingeau aspru capul, cum treceam.

Neschimbat supt învelișul de iarnă, castelul Regelui Carol păreà

că doarme pașnic. Indiferent față de lupta care se purtà în

vale jos, el stăteà parcă ar fi așteptat senin întoarcerea

acelora a căror mândrie fusese....

Apăsată de năcazul pe care-l duceam pretutindeni cu mine, mă

simțiam ca un spectru care cercetează adăposturile tinereței

sale. Toate erau așa de grozav de familiare, numai eu mă simțiam

așa de crud schimbată! Când la pragul ușii mele n'am văzut pe

nimeni care să-mi deschidă, mi se părea că sunt numai o parte

dintr'un vis ciudat prin mijlocul căruia trecea glasul tunului

care chema spre o solie grozavă, pe care numai pe jumătate o

înțelegeam. Servitori năcăjiți, cari abia m'au recunoscut,

așa de puțin se așteptau să mă găsască stând ca un drumeț

înnaintea ușii mele înseși, mi-au dat în sfârșit drumul,

întorcând cheia cu mâni ce tremurau.

Casa era cum fusese totdeauna; nimic nu fusese luat, dar o groaznică

liniște se întindea asupra tuturor acestor lucruri care fuseseră

cândva voioase. De ce venisem eu oare? Ce nădăjduisem să mai

găsesc? Ce folos să te întorci astfel într'un loc care va fi

curând predat, într'o casă prea plină de amintiri despre lucruri

care au fost odinioară?

Ca un străin m'am strecurat prin ganguri cu vuetul pașilor miei

înșiși în urmă; m'am uitat de departe prin odăi, am privit de

pe ferești, am deschis fiecare ușă. Tăcere pretutindeni, tăcere,

dar nicio urmă de neîngrijire.

În odaia care-mi era mai aproape, am stătut o clipă; mi-am apăsat

inima cu mâna: parcă auziam un glas subțire, drag mie odată, și

un picior mărunțel care-mi venea în cale!

Și de-odată s'a făcut iar vară. În flori se prefăcuse zăpada

de afară, și acolo, supt fereasta mea, micuțul se juca în bucurie

nevinovată. Pe cap purta o înnaltă coroană de pene, o mică

secure de luptă o ținea în mână, cum i se părea lui că e

un Indian Roșu, groaznic, care cu strigăte de îndemn năvălia

să atace coliba în care stăteam supt copaci. Și necontenit,

cum venia iute spre mine, din ochii lui scăpăra un zimbet de

mândrie copilărească, iar de pe buzele roșii se desprindeau

aceste cuvinte: «Mircea vine la mama; vine la mama».

Atâta viață era în vedenia mea, încât a trebuit să trec

degetele mele pe pleoape ca să-mi dau samă că era un lucru din

trecut! Ceva care niciodată, niciodată n'o să mai fie iarăși.

Orice lucru se poate întoarce..., orice lucru... Numai nu aceia cari

au murit!...

Și de sus de pe munți tunurile mă amenințau, mă amenințau cu

glasul lor.

Întorcându-mă, am fugit de tot ce fusese și numai poate să

fie!...

Am pornit-o repede pe scări, afară din casă, departe, departe!...

Mai bine între răniți și morți decât în casa pe unde umblă

stafii! Departe, departe! Departe de acel picioruș care suna

călcând pe rana deschisă din inima mea, departe de raza acelui

zimbet de copil pe dinți albi ca zăpada; departe, departe la cei

năcăjiți... Locul mieu nu mai era aici... Toate acestea erau ale

trecutului, ale vremurilor de pace și de mulțămire... Acuma era

războiu, războiu!

Și de de-asupra culmilor tunurile urmau să mă amenințe, și

glasul lor era glasul Peirii.