Peste dealuri și văi, peste câmpi, păduri și șesuri, peste
tot ce am iubit și am pierdut, Primăvara va fi sămănând acum
înflorita ei mantie plină de făgăduinți. Și pe locurile pe
unde au căzut viteji va fi răsărind iarba, încă mai verde
poate pentru că pământul a fost hrănit acolo cu atâta sânge.
Aproape aurii în străvezia lor tinereță, cele d'intâiu fragede
frunze vor fi umplând grădinele noastre părăsite cu farmecul
frumusețelor ce țin doar o singură zi. Flori, flori multe vor fi
ieșind la lumină pretutindeni, căci nu le-or fi smuls doar pe
toate, din rădăcină, dușmanii!
Cât de mult să-și fi dat drum urii lor asupra țerii noastre, și
tot nu vor fi putut opri stînjineii de a-și desfășura floarea
de un roșu desăvîrșit, nici lalelele de a țișni ca flacări
către soare. Greoiul lor picior nu va fi putut să strivească
toată frumuseța de pe lume; distrugerea lor trebue să aibă un
capăt; vre-un colț va fi fost cruțat, și cutare pașnice locuri
tot vor mai fi crezând că Primăvara aduce cu dânsa obișnuita-i
solie de bucurie!
* * *
Este o grădină de care mi-i dor, una care mi-e dragă, o grădină
în care și înnainte de a fi a mea obișnuiam să rătăcesc.
Lungile-i cărări umbroase, potecile-i crescute cu iarbă, apele-i
adormite aveau pentru mine atracția lucrurilor din vise. Mă bucuram
în singurătatea ei, în vraja adâncurilor frunzoase care mă
umpleau de simțul odihnei.
Un boier bătrân pe care nu l-am întâlnit niciodată era stăpânul
grădinii; când era tânăr, îi plăcuse locul, și va fi visat vre-un
vis aici, în taina copacilor umbroși!
O veche casă tristă se înnalță în mijlocul grădinii, una ce-mi
părea stăpânită de ciudate amintiri care o umplu de întunerec.
Când boierul acela bătrân a murit, el mi-a lăsat casa și
grădina: îndemnat de gândul că-mi era drag de singurătatea ei, a
vrut mai bine să fie a mea. Copii n'avea, și se temea că alții nu
vor îndrăgi locul scump tinerețelor sale.
Astfel parcul cu frumoșii lui copaci vechi și cu cărările
crescute cu iarbă al mieu ajunse a fi, cea d'intăiu bucățică de
pământ pe care în numele mieu însumi l-am stăpânit!
Un simț de mândrie-mi cuprinse sufletul, și cu el minunate vedenii
de frumuseță. Văzuiu grădina prefăcându-se pe încetul într'un
raiu de colori veșnic-schimbătoare. Fiecare anotimp cu floarea lui,
așa de larg sădită, încât locuri întregi să fie numai flori.
Mi-ar fi plăcut să fi rătăcit prin câmpii roșii cu stânjinei
de toate nuanțele, sămănați cu atâta bielșug că până și pe
cărări s'ar fi întrecut a crește în strălucirea lor glorioasă.
Cât despre trandafiri, erau să fie atâția, încât și-ar fi
întins crengile pline de flori până de-asupra apelor, tărcând
malurile cu pete largi de roșu.
Maci ca focul în mândre pâlcuri ar fi chemat ochiul de departe,
și mai de vreme zarnacadele fără de număr ar fi acoperit margenea
pădurii, dând închipuirea unei zăpezi tărzii, pe când curpenii
de aur ar fi umplut crângul cu o strălucire ca și cum pământul
tot ar fi fost așternut cu lumină.
Cât despre casa cea veche, fațada ei era să fie schimbată într'o
mai dulce simplicitate, căci, de și părăsită într'o grădină
năpustită de buruieni departe de vuietul lumii, căutase a-și da
un aier de importanță pe care nu o avea cu adevărat. Aveam de
gând să-i armonisez liniile, îndepărtând toate sforțările de
falsă decorație, prefăcând-o într'o locuință simplă, albă,
cinstită, așa cum în mai vechi veacuri era datina să clădească
această țară. Joasă, largă și zdravănă, așa mi-o vedeam eu,
plină de tihnă, urâtu-i coperiș subțire fiind înlocuit cu altul
de șindilă, cu streșinile larg întinse.
Plănuisem și tainice grădinițe căptușite cu piatră și încunjurate
de ziduri ca niște curți de mănăstire. Le și vedeam pline de flori
în jurul adâncilor iazuri, reci și recoritoare în căldurile de vară.
Planurile-mi erau toate gata, zilnic mă plecam asupra lor, clădind
vis peste vis. Dar nu începeam lucrul mieu, și veșnic vorba mea era
aceasta: «Va fi _după_ războiu».
Și alte visuri hrăniam eu cu drag, mai practice și poate puțin
egoiste. Eram să desvolt iubirea grădinăritului printre săteni,
orânduind premii pentru cei ce vor cultiva mai credincios vegetale
și fructe. Mă gândiam să li împrumut părți din pământul
mieu, dacă se vor arăta harnici și destoinici la lucru. Smeritul
mieu Copăceni, așa mititel cum este, era să ajungă un colț de
civilizație, unde orice om s'ar fi bucurat de munca mânilor sale.
Dar și aceasta era să fie după răsboiu..., după răsboiu...
Acuma, grădina mi-a fost smulsă, și nu mai rămân decît visurile...
Cu gîndul rătăcesc lîngă dragile mele sălcii pletoase și în jos
prin pădurice la podul țerănesc de pe malul apei. Acolo rămân cu
ochii la Argeșul care și duce până dincolo de margenile vederii
tulburile valuri.
Aud glasurile privighitorilor, zumzetul miilor de albine. Pace este
pretutindeni, și liniște. Eu stau singură cu visurile mele...
* * * * *
Îmi aduc aminte o noapte cu puțini ani în urmă, o caldă noapte
de vară, adevărată noapte românească, răsunând de lătratul
depărtat al cânilor. Eu cu alt cineva din ai miei ne coborâsem la
malul apei să ne uităm la Argeșul argintat de razele lunii.
De un cenușiu ca al porumbelului era lumea, și tot așa și bolta
însăși. Ca stafii stăteau sălciile în șiruri, întingându-și crăcile
lungi în apa care curgea încrețîndu-se peste rădăcinile lor.
Palidă de paliditatea morților, privia de sus luna la tăcerea
noastră. Deprinsă cu vraja în care totdeauna ea cuprinde inimile
oamenilor, răspândia, liniștită și nepăsătoare, lumina ei
asupra noastră, privitoare veșnică a unor simțiri la care nu iea
însăși nicio parte.
Cu ochi de foc se uitau stelele la mai înalta ei răspândire de
raze, sămânând cerul cu puncte de lumină. Noapte de frumuseță,
noapte de pace... Și ce departe-mi erà gândul de vedeniile
războiului...
S'au schimbat toate..., toate s'au schimbat. Ce rămâne acum din
grădina mea? Parcă știu eu!
I-a fost turburată tăcerea adormită în iarbă de sunetele luptei?
Mândrii ei copaci bătrâni au fost ei rupți în bucăți de
bombele dușmanilor? S'au cutremurat apele-i adormite de vuietul
cel mare al bătăliei? Căci aceasta o știu: chiar pe drumul ce
trece pe lângă grădina mea singuratecă s'au aruncat oștile de
năvălire asupra orașului nostru.
Topindu-se cu primăvara, ce icoană de pustiire vor fi vădit
zăpezile iernii? S'a prefăcut în pustiu adăpostul visului mieu?
Ori prin vre-o neauzită minune a fost cruțat de furtună? Ce știu eu!
Mă voiu întoarce odată în tainica-i umbră, mă voiu mai coborî
la apele ce curg încet în hotarul ei, ca să aud în crâng
cântând privighitoarea și să privesc din nou supt luna de argint
Argeșul ce curge alături? Îmi voiu mai sămâna eu florile, îmi
voiu îndreptà casa pentru a face din grădina mea un colț de pace
și progres? Ori toate vor fi fost numai un vis pe care ca atâtea
alte lucruri îl va fi înghițit în adâncurile ei tragedia cea
mare? Ce știu eu?
Câți vor fi gândind așa de casele ce le-au părăsit, de grădinile
ce le-au iubit, de visurile ce le-au visat, minunându-se pe urmă
dacă lucrurile se vor face din nou ce au fost, dacă inimile vor
aveà tăria ce trebuie ca să ridice iarăși ce a căzut...
Dar atâta știu: Dacă ni e scris să ne întoarcem vre-odată la
vetrele noastre cele părăsite, vom fi ca o ceată de drumeți,
cari, trecând un râu mare, s'au spălat de atâtea care le
împiedecau pașii și le făceau ochii orbi. Vom înțelege mai bine
prețul lucrurilor ce am avut, le vom iubi mai bine, fie și în
ruinele în care le-am găsi.
Greu e de sigur să clădești din nou, dar ce lucru binecuvântat
este dacă o facem cu mânile curățite de focul suferinței și
jertfei prin care am trecut! Eu socot că încercarea cea mare care
a venit asupra noastră ne-a ridicat la o culme de privighere,
arătându-ni o cale mai largă și mai curată.
Așa să nădăjduim, pentrucă doar «Credința munții îi mișcă
din loc». Și de aceia să avem și noi Credința!
* * * * *
Până nu închid acest capitol, vreau să vorbesc de o seară
neuitată, seară de vară, chiar înnainte de declarația războiului.
Deși căldura erà copleșitoare, Regele și cu mine rămăsesem
în oraș, neputând părăsì Capitala noastră în clipa când
nori de furtună se strângeau tot mai negri la hotarele noastre. Un
sentiment greu de întunerec se întindea peste toate, inimile erau
neliniștite; tulburi, sufletele. Și inima Regelui nu era cea mai
puțin tulburată din toate.
Erau zile de așteptare în tremur de inimă. Știam bine că aripa
răsboiului plutia acum în preajma țerii noastre, și ca doi
părinți cu grijă cătam spre zări, simțind că se apropie Ceasul
Ursitei, că nimic nu mai poate opri acum furtuna care era să se
sfarme asupra țerii noastre.
Fără odihnă erau nopțile Regelui, somnul fugia de dânsul,
sufletu-i era sfâșiat de îndoeală. -- Era acesta oare momentul
cel bun? Dacă trage sabia, va fi oare pentru binele țării?
Cuvântul ce are să spuie, cuvânt care trebuia să taie toate
legăturile lui cu ce i-a fost drag odată, cuvântul acesta va duce
oare poporul lui la împlinirea Visului de Aur?
Aceasta era problema înaltă ca munții care-i păzia patul noaptea,
sarcina grea ca lumea care-i apăsa pieptul și pe care avea s'o
ducă, oriunde mergea, împreună cu dânsul...
Ca să facem zilele acestea de nelămurire chinuitoare mai puțin
ucigașe, propuneam drumuri lungi spre seară, la ceasul când
soarele se apleca spre Apus.
Amândoi aveam un dor ciudat să mergem departe în adâncul Țerii,
să rătăcim pe căi multe, să atingem multe locuri, parcă ni-ar
fi fost frică de a nu le mai vedea, -- toate acele locuri pe care
le descoperiserăm în fericitele zile ale tinereței noastre.
Ne amintiam aici de o biserică, dincolo de o ruină, de sătucene
pe mal de ape, de șesuri ce unduiau până la țărmuri dunărene,
de lungi drumuri fără capăt străbătând atâtea așezări, de
umbroase colțuri, de pașnice lunci unde ciobanii își păziau
turmele. Toate ni erau nesfârșit de scumpe, și îndoit de scumpe
la ceasul când așa de aproape simțiam primejdia.
În sara aceia de care-mi aduc aminte căldura era apăsătoare, de
te înăbușia aproape, nici o suflare de vânt în aier. Praful
ridicat de noi și de carăle ce întâlniam, atârna ca un văl
de-asupra pământului; peisagiul întreg era acoperit astfel
de ceață ca un pastel de pe care praful colorilor a căzut pe
jumătate.
Era în văzduh ceva care gâfăia, care se sbătea, în consunanță
deplină cu neliniștea inimilor noastre, ce se simțiau apăsate de
emoții prea amestecate ca să se poată rosti în cuvinte. Ne durea
de marea dragoste pentru țară și de nesiguranța chinuitoare a
lucrurilor ce erau să vie.
Țeranii își strângeau secerișul, carăle veniau cătră noi,
unul după altul, prin praf, ca stafii răsărind dintr'un vis, unele
pline până sus cu tremurătoare piramizi de paiu aurit, altele cu
pătlăgele roșii ca focul, lucii și strălucind ca niște uriașe
pietre scumpe. Copilași stăteau pe proțapul scârțiitor, pocnind
bucuroși din bice, pe când bărbați și femei mergeau alături cu
fețele pârlite de statornica trudă sub arsura soarelui. În șir
fără de capăt veniau spre noi, răbdurii și pașnici, -- icoană
de belșug și mulțămire.
Mașina noastră mânca o leghe după alta, și, totuși nesfârșit
ni se întindea drumurile în lungimea lor prăfoasă. Părea că
vânam vremea însăși. Nu vorbiam un cuvânt, dar ochii noștri
sorbiau orice vedenie dragă, și sufletele noastre erau lacome de
lucrurile ce am iubit. Înnainte, tot înainte în amurgul de aur;
înnainte, tot înnainte spre apusul soarelui...
Umbrele se făceau tot mai lungi; simțeam noaptea de vară tot mai
aproape; niciodată praful nu apăsase mai des aierul nemișcat.
Se rotocolea asupra pământului, atârna din ceruri ascunzând
zarea; înfășura vite și pomi, apăsa plămânii, orbia ochii,
înnăbușia gâturile, de nu puteam răsufla. Dar înainte, tot
înainte ca în delir grăbiam, tot înainte spre apusul soarelui.
Drum fantastic, drumul acela prin praful care avea în sine ca
apăsarea unui vis rău, de o potrivă cu prevestirea care ne chinuia
sufletele.
De-odată prin ceața care făcea din lumea întreagă o taină,
soarele se vădi, mare și strașnic de aproape. Un bulz de foc
uriaș, grozav și amenințător, ca o vedenie din visurile
frigurilor.
Ne-am oprit o clipă în alergarea noastră tot înnainte, să privim
roșia-i frumuseță fantastică, copleșiți de o așa de stranie
priveliște, -- când iată că din praf un glas se ridica lângă
noi: «Soare de răsboiu, soare de sânge, -- semn de luptă».
Cine vorbise? Gândurile noastre singure? Ori glas de om?
Ne-am uitat prin valul prafului. Un țeran bătrân sta în preajma
noastră, arătând soarele cu degetul lui care tremura: «Soare de
răsboiu».
Și am simțit că bătrânul spusese tare însuși gândul ce era
în noi...