Dacă sânt mai mult aplecată să vorbesc de munte, de câmp și de
șesuri decât de orașe și uliți și să descriu sate, biserici
și locuri singuratece, e poate și pentru că artistul din mine
m'a făcut întâiu a iubi această țară. Dar totdeauna către
cei umili, către țerani m'am simțit mai puternic îndreptată,
datinele și obiceiurile lor, bucuriile și jalea lor m'au mișcat
uimitor.
Simțiam o dorință de a-i cunoaște pentru a-i înțelege, de a fi
primită fără neîncredere în mijlocul lor.
Îmi erà drag de spațiile largi în care locuiau, de mireasma
bunului pământ în care-și înfigeau plugul; și am înțeles
astfel și poezia prafului care li acoperia munca, neîncetatele
lor silinți spre un ideal înfășurat în umbră, pe care nu-l
înțelegeau încă deplin.
Nimic nu este în țara aceasta românească pe care să nu-l fi
iubit eu. Mai adânc și decât copiii născuți pe brazda ei
m'am împărtășit eu sufletește cu șesurile ei întinse, cu
nesfârșitele-i drumuri, cu apusurile de soare, cu pajiștele-i
umede de roua zorilor, cu pădurile-i adânci și câmpii de grâu
copt luminând ca aurul. Mi-a fost drag și de spinul uriaș care
în vre-un loc sterp și pietros întindeà spre ceruri frumusețea
fără folos a țepoaselor lui brațe. În cursul rătăcirilor mele
am ajuns la locuri așà de singure încât păreau a fi la capătul
lumii, și am stat acolo de am privit gloria ultimă a soarelui
până se coborî spre odihnă, și mi-a plăcut de singurătatea
din jurul mieu. Mi-a plăcut de bolta aprinsă a cerurilor, de
strania melancolie a nopții ce cade, de mirosul rouăi ce se ridicà
din ierburi, de vălul prafului ce atârnà asupra lumii. Mi-au fost
dragi toate, adânc și cu adevărat dragi!
Acuma cea mai mare parte din ce am avut, a trebuit să rămâie
în mânile celor cari-i vor fi fiind stăpâni aspri și fără
milă, ale celor cari vor fi găsind mijloc de a scoate sânge și
din pietre. Dar Dumnezeu vrea de sigur ca aceasta să fie numai
o încercare fără trăinicie, ce s'a trimis asupră-ni ca să
înțelegem mai bine cât am iubit acea țară și ce scumpă ni-a
fost.
N'aveam nevoie să se rupă de la mine ca să-mi dau sama cât mi se
legase de inimă acest pământ; totuși dela fereastra adăpostului
mieu, orice icoană ce zăceà adormită în sufletu-mi, mi se
înnalță înnainte, limpede, minunată. Ci așà sunt de multe,
încât abià de știu pe care s'o schițez mai întâiu....
* * *
Dar, cum gândurile mi se întorc așà de firește mai degrabă
decât oriunde la locul unde mi-am lăsat micuțul cel din adânc
și așà de mult iubit, să stau o clipă ca să vă spun despre casa
care așa de călduros m'a adăpostit atîția ani.
* * *
Dragă casă a Cotrocenilor goală ești acum.
De mă întorc la voi, Cotrocenilor, cum o să vă găsesc? Cu
bucurie mă veți primi voi ori tremurând încă de tot ce ați
văzut?
Că tare mi-ați fost dragi voi, Cotrocenilor!
Iarna, vedeam din pat cum răsare soarele asupra orașului.
Deprinsă, cum eram, să mă scol din vreme, această serbătoare a
colorii a mea erà în fiecare dimineață. Împotriva înfocatei ei
străluciri copacii goi își rășchirau ramurile, negre și de tot
stolul ciorilor. La anume clipe se ridicau toate în văzduh dintr'o
dată, trăgând mișcătoare linii de negru pe bolta portocalie.
Primăvara, mă trezeau păsările cu chiscuitul lor ori trâmbițele
casărmilor chemându-mă la primblarea mea călare din fiecare zi.
O, cum le cunoșteam de bine pe aceste trâmbiți toate, de puteam
spune după sunetul lor deosebit care erà regimentul ce pornia în
marș. În tinereța mea, regimentul care erà al mieu cântà
totdeauna o anume bucată ca să mă înștiințeze că el îmi iese
în cale.
Sunetele acelea din Cotroceni! Pe toate le știu, și, de aud acum
de-odată ceva care samănă cu ele, îmi bate inima și lacrimi îmi
răsar pe gene.
Primăvara și în vara timpurie nopțile răsunau de chemarea
trâmbițelor; le umpleà și depărtatul lătrat al câinilor; iar de
Paști auziam glasuri de fete cântând în cor «Hristos a înviat
din morți». Și apoi de jos din oraș sunete vesele de valsuri
veniau plutind până la pașnica noastră grădină ca să amestece
frivole note cu cântecul privighitorilor ce se îngânau până
adânc în noapte. Plin erà văzduhul de mireasma florilor. Dar
astăzi toate aceste lucruri nu mai sunt, nu mai sunt așà!
Tot mai aud grăbitul pas al copiilor miei alergând spre mine prin
cărările acoperite cu nisip, -- cu mânile pline de flori și
pletele frumoase fluturând în vânt. Totdeauna, la orice vrâstă,
îmi alergau astfel înnainte cu mânile pline de flori, știind cât
țin eu și la cea mai umilă dintre plante.
Îi văd cum vin unul după altul, și totdeauna era unul mai mititel
ca să iea locul aceluia care crescuse... Anul trecut, micuțul
Mircea... Și tot cu flori în mână veniau la mine.
Altele erau florile după vreme; întâiu timpuriile viorele, apoi
ghiocelul, ori un subțirel toporaș alb; pe urmă vin curpenii
de pădure, luminoși ca soarele, apoi lalelele și stânjineii,
liliacul și trandafirii, până ce miezul verii îmi aducea crinii
albi ca zăpada, cu străpungătoare mireasmă și mari aproape cât
și copilul care-i aducea spre mine.
Dar astea s'au dus, s'au cam dus... Mircea zace în mormântul lui
rece, și ostași cari nu sunt ostașii noștri stau de sentinelă la
ușa casei noastre...
* * * * *
Cotrocenii erau odată o mănăstire ascunsă 'n păduri, care o
despărțiau cu totul de oraș. Bătrâna-i biserică tot stă
dreaptă la mijlocul curții, încunjurată de castani, cari, când
sunt în floare, par împodobiți cu mii de făclii înfipte 'n
ramurile lor. Iar, toamna, frunzele li se prefac în scump aur, pe
când iarna arborii se sprijină goi și înfiorați de zidurile
lăcașului.
Nicio restaurație greșită n'a profanat stilul bisericii. Stă
încă neatinsă, păstrându-și farmecul de odinioară, dar, din
nenorocire, când s'a rezidit casa din juru-i, nimeni n'a avut
gândul de a o face la loc după frumoasele modèle ale bătrânelor
mănăstiri din alte părți ale țerii.
Simțiau nevoie să ni clădească un «palat», nebănuind măcar
că Domnița venită din locuri așa de depărtate va fi cândva
cea mai înfocată admiratoare a unui stil pe care mulți l-au
uitat, de pe urma importațiilor mai nouă din străinătate. Astfel
arhitectura casei n'are frumuseță, afară de o mică parte pe care,
târziu, am adăugit-o noi.
De și am cheltuit multe ceasuri fericite supt acest acoperiș, unde
atâția ani mi-a fost casa, acum dorurile mele toate spre biserică
merg, unde zace însângerată o parte din însăși inima mea.
* * *
Înlăuntrul tainicei tăceri a lăcașului mai mult decât un
oaspete nobil și-a aflat odihnă. Nobili oaspeți ale căror nume
sunt săpate pe vechile lespezi sepulcrale. Dar, pe lângă acele
morminte, este acolo o piatră pe care nici un nume nu-i scris.
Mic și nespus de singuratec este acela ce zace acolo, așteptând
întoarcerea celor ce n'au avut timp să-i sape numele în marmoră.
Cândva ne vom întoarce; atunci o inscripție se va pune acolo,
după vechea datină, -- și nu vor trebui multe cuvinte căci numai
patru ani, așa de scurți, a fost el oaspete pe acest pământ când
Dumnezeu l-a chemat aiurea, în mai fericite ținuturi.
Chiar lângă mormântul cel fără nume este o piatră pe care scrie:
«În floarea tinereaților, în vrîsta voiniciei, cumplita moarte
au răpit din cinstea boieriei pre tinerel Constandin, odrasla cea
aleasă a Radului biv Vel Spătar. Oh jale tânguioasă! Din rodul
cantacuzinesc trăgându-și nemurirea, aici cu cinste astrucat, ca
pentru pomenire. Douăzeci și doi de ani fiind, pre a lui maică a
lăsat pătimind. Leatul cel de la Hristos o mie șapte sute trei
întregi și doaozeci. Lăsând suspinuri multe neamului său, și
maică-sa întristăciune mare și lacrămi de a pururea, fără
încetare, Hristoase Dumnezeule, varsă-ți milostivirea de-i
odihnește sufletul, dându-i Tu mântuirea; 1729».
Duioase vorbe, pline de răsunetul vechilor dureri, de pot sta
deocamdată și pentru celalalt mormânt, unde numele nu e.
Pe unul îl chema Constantin, Mircea era cellalt; unul și-a atins
al douăzeci și doilea an, cinci veri n'au trecut peste creștetul
celuilalt --, dar aceiași e durerea de mamă din veac în veac;
oricât de îndelungă și oricât de scurtă i a fost dăinuirea, nu
cu anii i se poate măsurà suferința.
În primăvara aceasta, Mircea nu-mi va aduce flori; în zădar ni va
înflori grădina; se vor vesteji curpenii, lalelele se vor trece,
se vor răspândi trandafirii, locurile iubite nu vor duce crini pe
mormântul care nume nu are.
Tot vor cânta privighitorile, și miresme vor pluti iarăși în
aier, dar trâmbițile ce vor suna, nu vor mai fi ale oștirii
noastre.
«Și de aceia», spune Scriptura, «eu slăvesc pe morții cari sunt
acuma morți, mai curând decât pe cei vii... Căci ei n'au văzut
fapta rea care s'a făcut supt soare».