Pentru ochiul celui indiferent, este numai puțină frumuseță în
câmpiile din jurul Bucureștilor. Ele sunt uniform plane, prăfoase,
fără arbori, și când se topește zăpada, adesea ori nu-s decât
mari lacuri de mocirlă.
Nu dintr'odată am învățat eu să le țin în samă. Venisem doar
dintr'o țară de verzi pășuni și de copaci largi în ramuri, și
seaca goliciune a acestor câmpi mi-a fost greu dintru'ntâiu să
li-o sufăr. Îmi era dor de pajiști, însetată eram de umbră.
Încetul pe încetul mi s'au deschis ochii să văd frumuseți de
care la început nu știam.
Fără să țin în samă neîndurările vremii, am călătorit în
lungul și largul lor, în toate anotimpurile. Nu-mi păsa nici de
ceață, nici de vânt, nici de ploaie; și nici viscolele nu mă
puteau ținea acasă, nici fierbintele soare de vară.
Îmi plăcea să rătăcesc departe de drumurile bătute, să descopăr
locuri pe care puțini le-au fost văzut vre-odată. Iarna, treceam
în saltul calului peste întinderi nemărginite de zăpadă, când
cer și pământ se făceau una, când nu păreau a mai fi nici hotare,
nici zări, ci numai o nesfârșire pierdută de alb, care tot mergea
și mergea și mergea.
Copitele calului mieu lăsau o ușoară urmă după mine, și
adesea-mi părea rău că profanez astfel sfințenia giulgiului
de omăt fără pată. Și atât de adâncă era în juru-mi tăcerea,
că-mi apăsa pe cap ca o povară, mă copleșia cu puterea ei
și aproape mă făcea să mă tem. Când și când un zbor de cioare
plutiau jos supt bolți, și croncănitul lor făcea și mai puternică
singurătatea către care călătorisem, departe așa de mult de
locuințile oamenilor.
După lungi luni de iarnă, mare-mi era bucuria de primăvara ce
se trezia. Știam unde se pot afla cele mai timpurii dintre flori;
drum lung aș fi călărit pentru a culege cei d'intâiu clopoței
galbeni, pentru a avea bucuria vre unui covor albastru de viorele
într'o pădure hăt hăt departe; îmi era drag de cea d'intâiu
nălucire cețoasă de verde pe sălcii, și cunoșteam locuri
singuratece unde ele stăteau în cete, lăsând ca plângătoarele
lor crengi să se târască peste apele cu mers iute, crescute
de zăpezile în topire. Știam de cutare bisericuță la mal
de râu, așa de bătrână și de rustică de se țineau abia'n
încheieturile lor păreții de lemn. Sta cu totul pierdută
în mijlocul unui cimitir sămănat cu cruci joase de piatră,
ieșind din pămînt ca niște uriașe buruieni necunoscute. Vechiu
era lăcașul, vechi erau și crucile mai mult fără nume, dar
clopoțeii galbeni și vineți ce se luau la luptă între ele erau
tineri de a primăverii tinereță.
Stăteam privind îndelung smerita frumuseță a locului, și
sufletul mi se mișcà straniu la farmecul atâtor mândreți
nemeșteșugite, temându-mă totuși fără voie că erau menite
să piară și întrebându-mă cu mirare dacă acei ce ridicaseră
lăcașul își dăduseră samă cumva că liniile lui erau neasămănat
de gingașe și așezarea lui o bucurie pentru ochiul artistului.
În ani mai noi, adesea am căutat bisericuța aceasta în ruine;
dar ea nu mai erà pe fața pământului, cum cele frumoase sunt
din nenorocire menite să dispară, căci vremea merge înnainte
și nu-i pasă de lucruri a căror osândă e să se facă bucăți
și să piară, și mai ales de asemenea smerite lucruri ascunse
departe, în locuri ale căror nume abià de-l cunoaște cinevà. Ca
atâtea altele, bisericuța e acum numai o amintire ce-și are locul
în inima mea, cu amintirile altor lucruri care și ele s'au făcut
bucăți și nu mai sunt....
* * * * *
Am mai avut vedenia atâtor sate cu copaci roditori în cea mai
deplină înflorire. Văd gloria ramurilor lor pline de flori
întinzându-se pe fondul luminoasei bolți, magice ziduri albe peste
nesfârșita boltă de albastru...
Într'o zi-mi aduc aminte că am mers din sat în sat numai să sorb
în sufletul mieu acea minunată încântare de alb și de vânăt.
Păsările cântau, se auzià glasul mieilor, văzduhul erà plin
de foile florilor ce cădeau plutind pretutindeni ca fulgi mari de
zăpadă.
Un cioban venì încet, săltăreț, ducându-și înnainte oile.
Ca un nor în mișcare mergeà cu el un cețos văl de praf, așà
încât trecù de mine cum trece un vis, cu dulăii lângă dânsul
și cu măgărușul sur purtând desagii goi pe spate și solemn
mânând pe cele din urmă.
Se apropià atunci de mine o Țigancă bătrână, pitorescă și
murdară, cu toiagul în mână, înfășurată în zdrențe, șchiopătând
și despletită. Bătrână ca dealurile erà Țiganca, dar sordida ei
siluetă păstrà încă ciudate contururi de frumuseță. O lulea de lut
albă-i erà înfiptă în colțul gurii; ea se rânjì la urmă și întinse
o mână ciolănoasă în nădejdea să capete un ban.
Baba trecù, și alții veniră la rând pe drum; cară trase de
boi cenușii ca piatra, plugari mergând la munca lor și copilași
cari cântau și râdeau și erau bucuroși. O mamă răsărì acum,
purtându-și pruncu'n brațe, un băiețel târându-se lângă
dânsa, iar îndată după aceia un flăcău cu dinții strălucitori
pe spinarea calului fără șea.
Pe drumul cu praf alb ei își întindeau șirul, bolta zimbind
asupra lor, și de jur împrejur arborii erau în floare și în
fiecare ramură păsările cântau. Lumea erà tânără, și inima-mi
fericită.
Dar toate acestea s'au dus... S'au ca mai dus!....
* * * * *