«Să fie Gheorghe?»
Leiba simțì că i-se sting puterile și se așeză la loc pe prag. Intre
frânturile de gânduri ce se rostogoleau în capul său, el nu putù prinde
un gând întreg, o hotărîre… Aiurit, intră în dugheană, trase un chibrit
și aprinse o lampă mică cu petrol.
E o idee de lumină; fitilul e așà de jos lăsat încât flacăra stă ascunsă
în interiorul capsulei de alamă; numai prin gratia mașinii apar de
jur-împrejur niște bentițe verticale foarte subțiri de-o lumină aproape
cu totul moartă… Dar este destul pentru ca să vază bine în ungherele
cunoscute ale dughenii… A! e cu mult mai mică deosebirea între soare și
cea mai de nimic scânteie, decât între aceasta și întunericul orb!
Ceasornicul țăcănià în perete. Sgomotul acesta monoton supărà pe Zibal.
Omul nostru puse mâna pe limba ce se legănà și’i stinse mișcarea.
Gura lui erà uscată. Ii erà sete. Spălă un păhăruț în cada cu trei
picioare de lângă tarabă și voì să’și toarne rachiu bun dintr’un șip;
dar gâtul șipului începù să clănțănească tare pe buzele paharului.
Aceste sunete erau și mai supărătoare. A doua încercare, cu toată voința
lui de a-și biruì slăbiciunea, nu avù mai mult succes.
Atunci, renunță la pahar, lăsându-l să cază domol în apă, și înghițì de
câteva ori din șip. Puse după aceasta la loc șipul, care atingând
scândura produse o ciocnitură de speriat. Un moment, se oprì înnecat de
această impresie. Apoi luă lampa și o puse pe firida ferestrei, care da
în gang: pe poartă, pe paveaoa și pe zidul din potrivă al gangului se
zugrăviră niște bande late de-o lumină cu prea puțin mai deasă decât o
închipuire.