Ce?
Sgomote nehotărîte vin din depărtare… Par’că sunt tropote de cai,
bubuituri de maiu înfundate, convorbiri misterioase și agitate. O
încordare înaltă a atenției ascute simțirea auzului în singurătatea
nopții: când ochiul e desarmat și neputincios, auzul pare că luptă să și
vază.
Dar nu e o părere… Pe drumul care abate din șoseà încoace se aud venind
pași de cai. Zibal se scoală și vrea să se apropie de poarta mare a
gangului. Poarta este bine închisă cu o bârnă grea d’a-curmezișul, ale
cărei căpătâie stau în câteo bortă în ziduri. La întâiul pas, nisipul
strivit sub papucul lui face o scârțâitură prea indiscretă. Zibal scoate
picioarele din papuci și rămâne în colțuni. Așà, fără vreun sgomot
aprețiabil de o ureche neprevenită, el merge la poarta gangului tocmai
când călăreții trec prin dreptul ei în pasul cailor. Dânșii vorbesc
încet de tot, însă nu atâta încât Leiba să n’apuce foarte bine aceste
câteva vorbe:
– S’a sculat de vreme…
– Dar dacă o fi plecat?
– I-o venì rândul altdată… Da’ eu aș fi vrut…
Nu se mai poate înțelege nimica; oamenii aceia s’au prea depărtat.
De cine erà vorba?… Cine să se fi culcat sau să fi plecat?… Cui o să’i
vie rândul altdată?… Cine e acela care ar fi vrut altceva?… Și ce
altceva vrea acela?… Și ce căutau pe drumul de lături – un drum pe care
nu intră cineva decât anume ca să se abată la han?…