La cazul de reversie, conductorul face niște ochi mari, în cari
strălucește o profundă admirație pentru cuceririle științei moderne.
– Este evident, adaugă medicinistul. Deaceea, criminalul propriu zis,
luat ca tip, are brațele peste măsură lungi și picioarele prea scurte,
fruntea îngustă și turtită, occiputul tare desvoltat; chipul lui e de o
caracteristică asprime și bestialitate, bătătoare la ochii deprinși: e
un rudiment de om; e, cum am zice, fiara, care deabià de curând a reușit
să steà numai pe labele dinapoi și să’și ridice capul în sus, spre cer,
către lumină!
La vârsta de douăzeci de ani, după atâta emoție, după o bună ospătare cu
un vin așà de bine născut și așà de bine crescut ca vinul lui Zibal, o
frază de o nuanță lirică, fie chiar din partea unui medicinist, șade
bine.
Entuziastul tânăr, între Darwin și Lombroso, găsise vreme să miroasă și
puțin Schopenhauer – «spre cer către lumină!»
Zibal erà departe de a fi priceput «luminoasa» teorie. Pentru întâia
oară poate, în aerul umed al Podenilor, se rostogoleau așà de înalte
vorbe, așà de nobile subtilități de gândire.
Ceeace pricepuse însă Leiba mai bine decât oricine, mai bine decât chiar
conferențiarul, erà ilustrația izbitoare a teoriei; cazul de reversie el
îl cunoșteà în carne și în oase: erà portretul lui Gheorghe. Acest
portret, din care până mai adineaori păstrà numai trăsurile
fundamentale, i-se redeșteptà acum în spirit cu o perfectă palpabilitate
până în cele mai neînsemnate amănunte.
Dilijența erà departe. Leiba o urmărise cu privirile până ce, cotind la
stânga, ea se pierduse pe după deal. Soarele scăpătase și el după coasta
dela apus, și seara începeà să ’mpăenjinească dulce formele din valea
Podenilor.
Hangiul, posomorît, se puse să rumege în minte tot ce auzise.
… In tăcerea nopții, pierduți în întuneric, un bărbat, două femei și doi
copii fragezi, smulși fără veste din brațele binefăcătorului somn, de
mâna fiarei cu chipul omenesc și jertfiți unul câte unul… Țipetele
nebune ale copilului retezate de junghiul care’i despică pântecele…
Gâtul spart de secure, prin deschizătura căruia iese, după fiece
gâlgâitură de sânge, o horcăeală surdă… Și cea din urmă jertfă, care,
năucită într’un colț, asistă la toate astea așteptându’și rândul…
Procesul mai grozav decât execuția, jidanul fără apărare în mâna
_goilor_… țestele prea slabe pentru mâinile năprasnice ale nebunului
de-adineaori.
Buzele lui Leiba, fripte de friguri, urmau mașinal gândul tremurând
repede. O scuturătură puternică îl apucă dintre spete: el intră cu pasul
împleticit în gangul hanului.
Fără îndoeală – gândește Sura – Leiba nu e bine de loc, e tare bolnav;
Leiba are «idei la cap»… Căci ce înțeles poate aveà tot ce face el de
câteva zile și mai ales ce a făcut astăzi?
Crâșma a închis-o înainte de aprinsul lumânărilor, tocmai când se
isprăvià _șabăsul_. De trei ori au bătut mușterii în ușa dughenii,
strigând cu glasuri cunoscute să le deschiză. La fiece bătaie, el a
tresărit și a oprit-o șoptindu-i încet și cu ochii sperioși:
– Nu te mișcà… Nu voiu să intre _goi_ aici.
El a trecut apoi sub gang și s’a pus s’ascută pe treapta de piatră a
pragului, securea de tăiat lemne. Tremură de nu se poate ține pe
picioare, și nu vrea să se odihnească. Ce e mai îngrijitor decât toate,
el, Leiba, la ’ntrebările ei stăruitoare, a răspuns aspru și a trimis-o
să se culce, poruncindu-i să stingă numaidecât lumina. Deocamdată, ea
s’a împotrivit; dar așà de scurt i-a repetat omul porunca, încât dânsa,
cu toată obida, a trebuit să se supună, resemnându-se să amâne pentru
mai târziu lămurirea acestor împrejurări.
Sura a stins lampa, s’a culcat și acuma doarme alături de Strul.
Femeia aveà dreptate… Leiba e în adevăr bolnav.
*