Leiba Zibal, hangiul dela Podeni, stă pe gânduri la o masă sub umbrarul
de dinaintea dughenii, așteptând dilijența, care trebuià să fi sosit de
mult: e o întârziare de aproape un ceas.
Este lungă și nu prea veselă istoria vieții lui Zibal; dar așà cum e
prins de friguri, tot e o petrecere pentru el să ia pe rând una câte una
fazele ei mai însemnate…
Precupeț, vânzător de mărunțișuri, samsar, câte odată și mai rău poate,
telal de straie vechi, apoi croitor și ștergător de pete într’o
ulicioară tristă din Ieși – toate le încercase după accidentul care’l
făcuse să’și piarză locul de băiat într’o mare dugheană de vinațuri. Doi
hamali coborîseră în beciu un boloboc sub privigherea băiatului Zibal. O
neînțelegere se ivì între dânșii la împărțeala câștigului. Unul din ei
luă un crâmpeiu de lemn ce’l găsì la ’ndemână și lovì în frunte pe
tovarășul său, care căzù amețit și plin de sânge la pământ.
Băiatul, văzând sălbăticia, dete un țipet de alarmă, dar mizerabilul se
repezì să iasă din ogradă și, trecând pe lângă băiat, ridică mâna
asupră-i… Zibal pică leșinat de spaimă. După o zăcere de câteva luni,
când se întoarse la stăpân, locul lui erà ocupat.
Atunci începù lupta grea pentru vieață, care se îngreună și mai tare
prin căsătoria lui cu Sura… Răbdarea însă ostenește soarta rea. Fratele
Surei, hangiu la Podeni, murì, și hanul rămase lui Zibal, care urmă
negoțul pe seama lui.
Acì se află el acuma de cinci ani.
Are strânsă o avere bunicică în bani și vinațuri bine îngrijite, o marfă
care totdeauna face parale. De sărăcie a scăpat Leiba, dar sunt toți
bolnavi, și el și femeia și copilul – frigurile de baltă.
… Și oamenii sunt răi și pricinași în Podeni!… Ocări… batjocuri…
suduituri… acuzări de otrăvire prin vitriol… Dar amenințările!
Amenințarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină ușor, decât
chiar lovitura. Ceeace muncește acù pe Leiba mai mult decât tremurătura
frigurilor este o amenințare.
– A! _goi_ ticălos! gândește el oftând.
Ticălosul este badea Gheorghe – pe unde o fi! – un om cu care Zibal a
avut o daraveră foarte neplăcută.
Gheorghe venise într’o dimineață de toamnă la han, obosit de drum; ieșià
din spital – ziceà – și căutà de lucru. Hangiul l-a luat în slujbă. Dar
Gheorghe s’a arătat a fi un om prea brutal și prea ursuz… suduià mereu
și mormăià singur prin ogradă. Erà o slugă rea, leneș și obraznic… și
furà.
Intr’o zi a amenințat pe balabusta îngreunată, care’l ocărîse cu drept
cuvânt, s’o lovească în pântece… altdată a asmuțit un câine asupra lui
Strul cel mic.
Leiba i-a făcut numaidecât socoteala și l-a trimis. Dar Gheorghe nu voià
să se ducă; el pretindeà cu violență că s’a fost tocmit pe un an. Atunci
hangiul a spus că merge în deal la primărie să ceară vătășei ca să-l
alunge.
Gheorghe a vârît repede mâna în sân strigând: «Iudă!» și a voit să se
năpustească asupra stăpânului.
Din norocire, sosià atunci o harabà încărcată cu mușterii. Gheorghe a
început să rânjească, zicând:
– Ce, te-ai spăriet, coane Leiba?… Iacă mă duc.
Și apropiindu-se crunt, peste tarabă, de Leiba, care se dete cât putù
înapoi, îi șoptì:
– Să mă aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupâne… Să
știi că ți-am făcut și eu socoteala!
Atunci intrară mușteriii în dugheană.
– Să ne vedem sănătoși la Inviere, coane Leiba! adăugă Gheorghe
depărtându-se.
Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunțe pe
amenințător, cerând să fie păzit. Subprefectul, un tânăr foarte vesel, a
primit întâi peșcheșul «modest» adus de Leiba, pe urmă a început să râză
de jidanul fricos și să-l batjocorească. Leiba a stăruit călduros să-l
facă a înțelege gravitatea lucrului, cum erà hanul izolat departe de sat
și chiar de șoseà. Dar subprefectul, cu un aer mai serios, l-a povățuit
să fie cuminte: nici să nu mai pomenească de așà ceva, ca să nu deștepte
în adevăr, intr’un sat unde oamenii sunt răi și săraci, pofte de
călcare.
Mai târziu, peste câteva zile, îl căutară pe badea Gheorghe un pomojnic
și doi călărași: erà bănuit pentru o pricină.
Ce bine erà să’l mai fi răbdat Leiba măcar până la sosirea acestor
oameni!… Dar Gheorghe erà acù cine știe unde…
Deșì asta se petrecuse de mult, totuș, în mintea omului prins de
friguri, se repetà bine impresia figurii lui Gheorghe, a mișcării lui
vrând să scoată ceva din sân și a cuvintelor lui amenințătoare. Cum se
deșteptà așà de limpede acea amintire?
Erà sâmbăta Paștelui.
Sus pe deal, în satul depărtat ca la doi kilometri printre bălți, se
auzeau clopotele bisericii… Și se aude așà de ciudat când ai friguri:
acì foarte tare, acì aproape de loc… Noaptea care venià erà noaptea
Paștelui: scadența făgăduelii lui Gheorghe…
– Dar poate că l-au prins până acuma!
… Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pân’ la câștiul viitor. Cu
capitalul lui se poate deschide un negoț frumos în Ieși… In târg, Leiba
o să fie sănătos, o să șază aproape de comisie… O să cinstească pe
comisar, pe ipistat, pe sergent… Cine plătește bine, este bine păzit.
Intr’un târg așà mare, noaptea e sgomot și lumină, nu întuneric și
tăcere ca în valea singuratică a Podenilor. E un han în Ieși, – acolo în
colț, ce loc bun pentru o dugheană! – un han unde toată noaptea cântă
fetele la _Café Chantant_. Ce vieață sgomotoasă și veselă! Acolo găsești
la orice ceas, zi și noapte, pe domnul comisar cu fetele și cu alți
_poreți_.
Ce mai trebuie multă bătaie de cap aici, unde, mai ales de când cu
drumul de fier, care ocolește foarte pe departe mlaștinele, _gheșeftul_
scade mereu?…
– Leibă! strigă Sura din năuntru, sosește dilijența, s’aud zurgălăii.
Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părți de dealuri
păduroase. In partea despre miazăzì, mai cufundată, se adună, din
șipotele ce izvoresc de sub dealuri, niște băltaie adânci, deasupra
cărora se ridică ca niște perii stufișuri dese de rogoz. Intre partea
băltoasă și partea mai ridicată despre miazănoapte, în mijlocul văii,
stă hanul lui Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică
cetățuie; deșì terenul e mlăștinos, hanul are zidurile și beciurile bine
uscate.
La glasul Surei, Leiba se ridică greoiu de pe scaun, întinzându’și
membrele obosite; el cată lung în zare către răsărit: nici pomeneală de
dilijență.
– Nu vine; ți s’o părut… răspunde el balabustei, și se lasă iarăș jos.
Foarte trudit, omul își încolăcește brațele pe masă și’și așează pe
dânsele capul, care’i arde tare.
La căldura soarelui de primăvară, care începuse să încingă fața
mlaștinelor, o moliciune plăcută cuprinse nervii omului, și gândul
începù să depene pe fusul conștiinței bolnave mai rar și tot mai rar,
înmuind treptat formele și colorile închipuirilor…
Gheorghe… Noaptea Paștelui… Tâlhar… Ieșii… O crâșmă în miezul târgului…
O dugheană veselă, care merge bine… Sănătatea…