Ce pat!… ce perdeluțe!… ce pereți!… ce tavan!… toate albe ca laptele. Și
abajurul și toate cele lucrate cu iglița în fel de fel de fețe… și cald
ca sub o aripă de cloșcă… și un miros de mere și de gutui…
Aș fi stat mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venià socru-meu, Pocovnicu
Iordache, Dumnezeu să-l ierte, să mă scoată cu tărăboiu de acolo. De
trei ori am fugit dela el înainte de logodnă și m’am întors la han, până
când bătrânul, care vrea zor-nevoie să mă ginerească, a pus oameni de
m’au prins și m’au dus legat cobză la un schit în munte: patruzeci de
zile, post, mătănii și molitve. Am ieșit de-acolo pocăit: m’am logodit
și m’am însurat.
Tocma ’ntr’un târziu, într’o noapte limpede de iarnă, pe când ședeam cu
socru-meu la lafuri, după obiceiul dela țară, dinaintea unui borcan de
vin, aflarăm dela un isprăvnicel, care sosià cu cumpărături din oraș, că
despre ziuă stătuse să fie foc mare la Hăculești: arsese până ’n pământ
hanul lui Mânjoală, îngropând pe biata cocoana Marghioala, acù hârbuită,
sub un morman uriaș de jăratic.
– A băgat-o în sfârșit la jăratic pe matracuca! a zis socru-meu râzând.
Și m’a pus să’i povestesc iar istoria de mai sus pentru a nu știu câtea
oară. Pocovnicul o țineà într’una că în fundul căciulii îmi pusese
cocoana fermece și că iedul și cotoiul erau tot una…
– Ei aș! am zis eu.
– Erà dracul, ascultă-mă pe mine.
– O fi fost, am răspuns eu, dar dacă e așà, pocovnice, atunci dracul te
duce, se vede, și la bune…
– Intâiu te dă pe la bune, ca să te spurce, și pe urmă știe el unde te
duce…
– Da dumneata de unde știi?
– Asta nu’i treaba ta, a răspuns bătrânul; asta-i altă căciulă!