Un sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală, de-acolea, până’n
Popeștii-de-sus, o poștie: în buiestru potrivit, un ceas și jumătate…
Buiestrașu’i bun… dacă’i dau grăunțe la han și’l odihnesc trei sferturi
de ceas… merge. Care va să zică, un sfert și cu trei, un ceas, și până’n
Popeștii unul și jumătate, fac două și jumătate… Acù sunt șapte trecute:
ăl mai târziu până la zece, sunt la Pocovnicu Iordache… Am cam
întârziat… trebuià să plec mai de vreme… dar în sfârșit!… de așteptat,
mă așteaptă…
Așà socotind în gând, am și văzut de departe, ca la o bătaie bună de
pușcă, lumină multă la hanul lui Mânjoală, adică, așà’i rămăsese numele;
acuma erà hanul Mânjoloaii – omul murise de vreo cinci ani… Sdravănă
femeie! ce-a făcut, ce-a dres, unde erà cât p’acì să le vânză hanul când
trăià bărbatu-său, acuma s’a plătit de datorii, a dres acaretul, a mai
ridicat un grajd de piatră, și încă spun toți că trebuie să aibă și
parale bune. Unii o bănuesc că o fi găsit vreo comoară… alții, că umblă
cu fermece. Odată au vrut s’o calce tâlharii… S’au apucat să-i spargă
ușa. Unul dintre ei, ăl mai voinic, un om cât un taur, a ridicat toporul
și când a tras cu sete, a picat jos. L-au ridicat repede! erà mort…
Frate-său a dat să vorbească, dar n’a putut – amuțise. Erau patru inși.
L-au pus pe mort în spinarea lui frate-său, și ceilalți doi l-au apucat
de picioare, să’l îngroape undeva departe. Când să iasă din curtea
hanului, Mînjoloaia începe să strige pe fereastră: hoții! și’n față-le,
iacă zapciul cu mai mulți inși și cu patru dorobanți călări. Strigă
pomojnicul: «Cine’i?» Hoții cei doi, fugi care ’ncotro! rămâne mutul cu
frate-său mort în cârcă. Acù, ce te faci la cercetare? Toată lumea știà
că mutul vorbește; cui puteà să’i treacă prin cap că mutul nu se
preface? L-au bătut până l-au smintit, ca să-i vie glasul la loc – de
geaba. De atunci li s’a tăiat pofta flăcăilor să mai calce hanul…
Până să’mi treacă toate astea prin minte, am sosit. O sumă de càre
poposesc în curtea hanului; unele duc la vale cherestea, altele porumb
la deal. E o seară aspră de toamnă. Chirigiii se ’ncălzesc pe lângă
focuri… de aceea se vedeà atâta lumină de departe. Un argat îmi ia calul
în primire să-i dea grăunțe la grajd. Intru în cârciumă, unde fac
refeneà oameni mulți, pe când doi țigani somnoroși, unul cu lăuta și
altul cu cobza, țârlîie într’un colț, oltenește. Mi-e foame și frig –
m’a răzbit umezeala.
– Unde’i cocoana? întreb pe băiatul dela tarabă.
– La cuptor.
– Trebuie să-i fie mai cald acolo, zic eu, și trec printr’o săliță, din
cârciumă în bucătărie…
Foarte curat în bucătărie… și abur, nu ca în cârciumă, de cojoace, de
cisme și de opinci jilave – abur de pâine caldă. Mânjoloaia priveghià
cuptorul…
– Bine v’am găsit, cocoană Marghioalo!
– Bine ați venit, cocoane Fănică.
– Mai s’o fi găsind ceva de mâncare?
– Pentru oameni de omenie ca dumneata, și la miezul nopții.
Și repede coana Marghioala dă poruncă unei cotoroanțe să puie de masă’n
odaie, și pe urmă s’apropie de cotlon la vatră, și zice:
– Uite, alege-ți.
Cocoana Marghioala erà frumoasă, voinică și ochioasă, știam. Niciodată
însă de când o cunoșteam – ș’o cunoșteam de mult: trecusem pe la hanul
lui Mânjoală de atâtea ori, încă de copil, pe când trăià răposatul
taică-meu, că pe acolo n’erà drumul la târg – niciodată nu mi-se păruse
mai plăcută… Eram tânăr, curățel și obraznic, mai mult obraznic decât
curățel. M’am apropiat pe la stânga ei, cum erà aplecată spre vatră, și
am apucat-o peste mijloc; ajungând cu mâna de brațul ei drept, tare ca
piatra, m’a ’mpins dracul s’o ciupesc.
– N’ai de lucru? zice femeia și s’a uitat la mine chiorâș…
Dar eu, ca s’o dreg, zic:
– Strașnici ochi ai, coană Marghioalo!
– Ia nu mă ’ncântà; mai bine spune ce să-ți dau.
– Să’mi dai… să’mi dai… Dă’mi ce ai dumneata…
– Zău…
Și eu, oftând:
– Fie, că strașnici ochi ai, coană Marghioalo!
– Da dacă te-aude socru-tău?
– Care socru?… de unde știi?
– Dumneata gândești că, dacă te-ascunzi sub căciulă, nu te mai vede
nimeni ce faci… Nu te duci la Pocovnicu Iordache să te logodești cu fata
a mai mare?… Aide, nu te mai uità așà la mine; treci în odaie la masă.
Multe odăi curate și odihnite am văzut în vieața mea, dar ca odaia
aceea… Ce pat! ce perdeluțe! ce pereți! ce tavan! toate albe ca laptele.
Și abajurul și toate cele lucrate cu iglița în fel de fel de fețe… și
cald ca sub o aripă de cloșcă… și un miros de mere și de gutui…
Am vrut să m’așez la masă și, după obiceiul apucat din copilărie, m’am
întors să văz încotro e răsăritul, să mă ’nchin. M’am uitat cu băgare de
seamă de jur-împrejur pe toți pereții – nici o icoană. Zice cocoana
Marghioala:
– Ce te uiți?
Zic:
– Icoanele… Unde le ții?
Zice:
– Dă-le focului de icoane! d’abià prăsesc cari și păduchi de lemn…
Femeie curată!… M’am așezat la masă, făcându-mi cruce după datină, când
de odată, un răcnet: călcasem, se vede, cu potcoava cismii, pe un cotoiu
bătrân, care erà sub masă. Cocoana Marghioala sare repede și deschide
ușa de perete; cotoiul supărat dă năvală afară, pe când aerul rece
năpădește ’năuntru și stinge lampa. Caută chibriturile pe bâjbâite; caut
eu încolo, caută cocoana ’ncoace – ne-am întâlnit piept în piept pe
’ntuneric… Eu, obraznic, o iau bine ’n brațe și ’ncep s’o pup… Cocoana
mai nu prea vrea, mai se lăsà; îi ardeà obrajii, gura ’i erà rece și
i-se sbârlise pe lângă urechi puful piersicii… In stârșit, iacă
jupâneasa aduce tava cu demâncare și cu o lumânare. Pe semne om fi
căutat mult chibriturilè, că țilindru lămpii se răcise de tot. Am
aprins-o iar…
Bună mâncare! pâine caldă, rață friptă pe varză, cârnați de purcel
prăjiți, și niște vin! și cafeà turcească! și râs și vorbă… halal să’i
fie cocoanii Marghioalii! După cafeà, zice cotoroanții:
– Spune să scoată o jumătate de tămâioasă…
Grozavă tămâioasă!… Mă apucase un fel de amorțeală pe la încheieturi;
m’am dat așà ’ntr’o parte pe pat, să trag o țigară cu ale din urmă
picături chihlibarii din pahar, și mă uitam pân fumul tutunului la
cocoana Marghioala, care ’mi stà pe scaun în față și-mi făceà țigări.
Zic:
– Fie, cocoană Marghioalo, strașnici ochi ai!… Știi ce?
– Ce?
– Dacă nu te superi, să’mi mai facă o cafeà; da… nu așà dulce…
Și râzi!… Când vine jupâneasa cu cafeaua, zice:
– Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici… nu știți ce-i afară…
– Ce e?
– S’a pornit un vânt de sus… vine prăpăd.
Am sărit drept în picioare și m’am uitat la ceas: zece și aproape trei
sferturi. In loc de o jumătate de ceas, stătusem la han două ceasuri și
jumătate! Vezi ce e când te ’ncurci la vorbă!
– Să’mi scoață calul!
– Cine?… Argații s’au culcat.
– Mă duc eu la grajd…
– Ți-a pus ulcica la Pocovnicu! zice cocoana pufnind de râs și
ținându-mi calea la ușă.
Am dat-o binișor la o parte și am ieșit pe prispă. In adevăr, erà o
vreme vajnică… Focurile chirigiilor se stinseseră; oameni și vite
dormeau pe coceni, vârându-se cuminți unii ’ntr’alții jos la pământ, pe
când pe sus prin văzduh urlà vântul nebun.
– E vifor mare, zise cocoana Marghioala, înfiorată și apucându-mă strâns
de mână; ești prost? să pleci pe vremea asta! Mâi de noapte aici; pleci
mâine pe lumină.
– Nu se poate…
Mi-am tras mâna cu putere; am mers la grajd; cu mare greutate am
deșteptat un argat și mi-am găsit calul; l-am închingat, l-am tras la
scară și m’am suit în odaie să’mi iau noapte bună dela gazdă. Femeia,
dusă pe gânduri, ședeà pe pat cu căciula mea în mână, o tot învârtià ș’o
răsucià.
– Cât am de plată? am întrebat.
– Imi plătești când treci înapoi, răspunse gazda, uitându-se adânc în
fundul căciulii.
Și pe urmă se ridică în picioare și mi-o întinse. Mi-am luat căciula
ș’am pus-o ’n cap, așà cam la o parte. Zic, privind pe femeie drept în
lumini, care ’i sticleau grozav de ciudat:
– Sărut ochii, cocoană Marghioalo!
– Umblă sănătos!
M’am aruncat pe șeà; jupâneasa bătrână mi-a deschis poarta, și am ieșit.
Rezemat cu palma stângă pe coapsa calului, mi-am întors înapoi capul:
peste zaplazul înalt se vedeà ușa odăii deschisă, și, în deschizătură,
umbra albă a femeiei, adumbrindu’și cu mâna arcurile sprâncenelor. Am
ținut la pas încetinel, fluierând un cântec de lume ca pentru mine
singur, până când, cotind după zaplaz să’mi apuc drumul, mi s’a ascuns
vederea cadrii. Am zis: hi! la drum! și mi-am făcut cruce: atunci am
auzit bine ușa bufnind și un vaet de cotoiu. Gazda mea știà că nu o mai
văz, intrase degrab în căldură și apucase pe cotoiu cu ușa, de sigur.
Afurisit cotoiu! se tot vâră pintre picioarele oamenilor.
Să fi mers o bucată bună de drum. Viforul creșteà scuturându-mă de pe
șeà. In înalt, nori după nori sburau opăciți ca de spaima unei pedepse
de mai sus, unii la vale pe dedesubt, alții pe de-asupra la deal,
perdeluind în clipe largi, când mai gros, când mai subțire, lumina
ostenită a sfertului din urmă. Frigul ud mă pătrundeà; simțeam că ’mi
îngheață pulpele și brațele. Mergând cu capul plecat ca să nu mă ’nnece
vântul, începui să simț durere la cerbice, la frunte și la tâmple
fierbințeală și bubuituri în urechi. Am băut prea mult! m’am gândit eu,
dându’mi căciula mai pe ceafă și ridicându’mi fruntea spre cer. Dar
vârtejul norilor mă amețià; mă ardeà sub coastele din stânga. Am sorbit
în adânc vântul rece, dar un junghiu m’a fulgerat pân tot coșul
pieptului, de colo până colo. Am aplecat iar bărbia. Căciula par’că mă
strângeà de cap ca o menghine; am scos-o și am pus-o pe oblânc… Mi-erà
rău… N’am făcut bine să plec! La Pocovnicu Iordache trebuie să doarmă
toată lumea: m’or fi așteptat; pe vremea asta, or fi crezut oamenii,
firește, că n’am fost prost să plec… Am îndemnat calul, care se
’mpletecià par’că băuse și el…
Dar vântul s’a mai potolit; s’a luminat a ploaie; lumină cețoasă; începe
să cearnă mărunt și ’nțepos… Imi pun iar căciula… Deodată sângele începe
iar să’mi arză pereții capului. Calul a obosit de tot; gâfâie de ’nnecul
vântului. Il strâng în călcâie, îi dau o lovitură de biciușcă; dobitocul
face câțiva pași pripiți, pe urmă sforăie și se oprește pe loc ca și cum
ar vedeà în față o piedică neașteptată. Mă uit… In adevăr, la câțiva
pași înaintea calului zăresc o mongândeață mică sărind și țopăind… Un
dobitoc!… Ce să fie?… Fiară?… E prea mică… Pun mâna pe revolver: atunci
auz tare un glas de căpriță… Indemn calul cât pot; el se ’ntoarce ’n loc
și pornește ’napoi. Câțiva pași… și iar stă sforăind… Iar căprița… Il
opresc, îl întorc, îi dau câteva lovituri, strângându’l din zăbală.
Pornește… Câțiva pași… Iar căprița… Norii s’au subțiat de tot: acuma văz
cât se poate de bine. E o căpriță mică neagră; acì merge, acì se
’ntoarce; aruncă din copite; pe urmă se ridică ’n două picioare, se
repede cu bărbița în piept și cu fruntea înainte să ’mpungă, și face
sărituri de necrezut și mehăie și fel de fel de nebunìi. Mă dau jos de
pe cal, care nu mai vrea să meargă în ruptul capului, și’l apuc scurt de
căpăstru; mă aplec pe vine ’n jos: «Ța-ța!» și chem căprița cu mâna
par’că aș vrea să’i dau tărâțe. Căprița se apropie sburdând mereu. Calul
sforăie nebun, dă să se smucească; mă pune în genuchi, dar îl țiu bine.
Căprița s’a apropiat de mâna mea: e un ied negru foarte drăguț, care se
lasă blând să’l ridic de jos. L-am pus în desaga din dreapta peste niște
haine. In vremea asta, calul se cutremură și dârdâie din toate
încheieturile ca de frigurile morții.
Am încălecat… Calul a pornit năuc.
De mult acum, mergeà ca praștia sărind peste gropi, peste moșoroaie,
peste bușteni, fără să-l mai pot oprì, fără să cunosc locurile și fără
să știu unde mă duceà. In goana asta, când la fiece clipă îmi puteam
frânge gâtul, cu trupul înghețat și capul ca ’n foc, mă gândeam la
culcușul bun pe care ’l părăsisem prostește… De ce?… Cocoana Marghioala
mi-ar fi dat mie odaia ei, aminteri nu mă poftià… Iedul se mișcà în
desagă să se așeze mai bine: mi-am întors privirea spre el: cuminte, cu
capul deștept scos afară din desagă, se uità și el la mine. Mi-am adus
aminte de alți ochi… Ce prost am fost!… Calul se poticnește: îl opresc
în silă; vrea să pornească iar, dar cade sdrobit în genuchi. Deodată,
printr’o spărtură de nor se arată felia din urmă aplecată pe o rână.
Arătarea ei m’a amețit ca o lovitură de măciucă la mir. Mi-erà în față…
Atunci sunt două luni pe cer! eu merg la deal: luna trebuie să’mi fie în
spate! Și mi-am întors repede capul, s’o văz pe cea adevărată… Am greșit
drumul! merg la vale… Unde sunt? Mă uit înainte: porumbiște cu cocenii
netăiați; la spate, câmp larg. Imi fac cruce, strângând de necaz calul
cu pulpele amorțite, ca să se ridice – atunci, simț o svîcneală
puternică lângă piciorul drept… Un țipăt!… Am strivit iedul! Pun mâna
iute la desagă: desaga goală – am pierdut iedul pe drum! Calul se scoală
scuturându’și capul ca de buimăceală; se ridică în două picioare, se
smucește într’o parte și mă trântește ’n partea ailaltă; pe urmă o ia la
goană pe câmp ca de streche și piere ’n întuneric. Pe când mă ridic
sdruncinat, auz foșneală pîntre coceni și un glas de om din apropiere,
tare:
– Tiu! Ța-ța! Ptfiu! Ucigă-te toaca, duce-te-ai pe pustii!
– Care’i acolo? strig eu.
– Om bun!
– Care?
– Gheorghe!
– Care Gheorghe?
– Nătruț… Gheorghe Nătruț, care păzește la coceni.
– Da nu vii încoace?
– Ba, iacă viu.
Și dintre coceni, se arată umbra omului.
– Mă rog, frate Gheorghe, unde suntem noi aicea?… am rătăcit cu viforul
ăsta drumul.
– Da unde vreai dumneata să mergi?
– La Popeștii-de-sus.
– Ehei! la Pocovnicu Iordache.
– Ei, da.
– Apoi, n’ai rătăcit drumul… da mai ai de furcă până’n Popești… Aicea
ești d’abià în Hăculești.
– In Hăculești? am zis cu bucurie. Atunci, sunt aproape de hanul lui
Mânjoală…
– Uite’l colea; suntem la spatele grajdului.
– Hai de’mi arată drumul, să nu ’mi rup gâtul tocmai acuma.