– Da ce? nici atâta petrecere nevinovată să n’am în casa mea?… Dumneata
nu trebuià să te fi ’nsurat, dacă te știai pârlit să iei pe Acrivița,
fata lui Hagì Cănuță, care n’a fost învățată la casa părintească să’și
mănânce de sub unghie!… Să fi luat o mahalagioaică sărmană, s’o ții
încuiată pe măsline și pe mămăligă, să’ți spele rufele și să nu se
’ndure s’aprinză un muc de lumânare ’n casă! ori una, să’ți puie niște
coarne, să nu le poți duce!… Nu ți-e destul că sunt cinstită, după ce
că’ți rabd, ca o nenorocită, toate ticăloșiile și murdăriile dumitale?…
Eu voiu să trăesc, d’aia m’am măritat; aminteri mă duceam la călugărie!…
Și ’n sfârșit, dacă’ți place, kir Ianùleo! de unde nu, du-t’te plimbă,
și să ne vedem când mi-oiu vedeà ceafa… fără oglinzi!
Intr’o zi, stând ei la masă împreună cu o sumă de musafiri, până s’aducă
ciorba, a ’nceput din chiar senin Ianuloaia să vorbească despre o
prietină măritată, care nu se aflà de față:
că s’a ținut cu beizadeà cutare, un copil! și Vodă, supărat foc, erà să
puie să’i taie coadele și s’o trimiță surghiun la un schit, tocmai în
fundul munților;
că a prins-o odată bărbatu-său, ziua ’namiaza mare, la Țurloaia, la
chiolhan, la iarbă verde, cu consulul muscălesc și cu alți drăngălăi; –
țiganii îi trăgeau de unul singur «Măi, cazace, căzăcele!» și ea chiuià
și jucà numa ’n papuci, cu palmele ’n ceafă, apilpisită, ca un maladeț
zaporojean;
că ’ntr’un rând, a plecat la Căldărușani, s’o spovedească sfinția-sa
părintele Ioanichie, și a stat acolo de miercuri în săptămâna Patimilor
până ’n săptămâna luminată după Izvorul Tămăduirii; – se plimbà toată
noaptea cu duhovnicu ’n luntre pe lună și cântà de răsunà lacul:
«Frunzuliță lobodă, of! țațo, gura lumii slobodă!» iar părintele lucrà
din lopeți și’i țineà isonul pe glas al optulea…
Și câte alte grozăvii.
Musafirii și mai ales musafirele făceau haz; iar bietul kir Ianùlea, om
cu hristoitie, făceà fețe-fețe. A răbdat el cât a răbdat, și zice,
întâiu cu destulă blândețe:
– Bine, Acrivițo, scumpa mea! cum poți dumneata, mai ales că știi ce bun
prieten sunt cu bărbatu-său… cum poți, fără să le fi văzut toate astea
cu ochii dumitale, fără nici un temeiu, să catigorisești astfel pe o
prietină, pe care o primim aproape în toate zilele în casa noastră?… Imi
pare rău!
– Ei! apoi vezi-bine că dumneata o s’o aperi… că vă scoateți ochii unul
la altul!
Și apoi le spune tuturor că acuma prietina nu se mai duhovnicește la
Căldărușani: i-a pus lui kir Ianùlea gândul… «să’mi spargă casa!» Da o
s’o prinză odată și n’o s’o ierte cum a iertat-o Vodă; o să puie s’o
tunză ca la cazarmă pe… și din «muscălească» și «călugărească» n’o mai
scoate.
N’a mai putut suferì kir Ianùlea; s’a ridicat foarte turburat și s’a
răstit odată tremurând:
– Ascultă-mă, Acrivițo! nu’ți dau voie, mă ’nțelegi, să mai zici o vorbă
măcar despre o femeie care – poți spune dumneata toate murdăriile ce’ți
trec prin gândul dumitale! – este mai cum se cade ca dumneata; că
dumneata ești, mă ’nțelegi, mai îndrăcită decât talpa Iadului, și oricât
de blajin să fie omul, îl scoți din toate răbdările! Să taci din gură,
scorpie nebună, că pui de te leagă și te trimit la Balamuc, mă ’nțelegi!
Cocoana s’a ridicat și dumneaei și s’a năpustit asupra dumnealui, să’i
arză o palmă; dumnealui s’a ferit repede ’ntr’o parte; iar dumneaei, de
necaz că nu l-a putut nemerì, a luat castronul cu ciorbă de pe masă și i
l-a aruncat în față – l-a opărit de sus până jos. Kir Ianùlea și-a ieșit
din pepene; s’a repezit cu pumnii ’ncleștați, s’o pilduiască; dar
musafirii s’au pus la mijloc și l-au oprit în piept:
– Nene Ianùleo! stai, omule! nu șade frumos!
Și pe urmă, către dânsa:
– Mai potolește-te și dumneata, coană Acrivițo, pentru Dumnezeu! nu’l
mai turbà!
Ți-ai găsit!… S’a pornit cocoana pe răcnete, să ridice mahalaua ’n
picioare:
– Săriiți! săriiiți, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!… Mă
bați, ai? după ce’ți râzi de casa și de cinstea mea, hoțule și
pehlivanule!… Dacă te-ai îmbătat și ai poftă de bătut, du-te de’ți bate
țiitoarele de pân fundul mahalalelor, pe care le ’ndopi cu pumnii de
lire și ’n casă te calicești până la lescaie, râtane! Da pe mine să mă
bați? pe mine, mă! spurcăciune de bădăran?… pe mine, fata lui Hagì
Cănuță, să ’ndrăznești tu să mă bați, păcătosule, janghinosule și
râiosule?… Stăi tu, că te ’nvăț eu pe tine, cenghenè turcească!
Și până nu’i s’a stins glasul, n’a contenit… Firește că petrecerea n’a
mai mers înainte… Au sărit toți musafirii, care mai de care: «Nene
Ianùleo!» «Cocoană Acrivițo!»… că «la necaz spune omul multe»; că «are
mâna cinci degete și nu se potrivesc unul cu altul»; și «că măruntaiele
din om tot se ceartă uneori»; dar orșicum, «nu e bine să s’auză ’n lume
de așà ’ntâmplări într’o casă de seamă!»… și așà mai departe, cu chiu cu
vai, i-au împăcat. Dar, firește, s’a știut îndată în toată mahalaua că
«biata Acrivița a lui Hagì Cănuță a ajuns de-o bate arvanitul – la masă!
față cu musafirii! – după ce o ’nșeală cu care’i iese ’nainte!… și pe
urmă prietenele: «Cum a fost ea crescută, mititica, și pe ce mâini a
’ncăput!… o s’o bage ’n pământ păgânul!»
Lui kir Ianùlea i-a trecut repede necazul și iar «dragă ’n sus! dragă’n
jos! puiule și suflete», și orice porunceà dumneaei, dumnealui
răspundeà:
– Cum poftești dumneata, _fos-mù, parighoria tù kosmù!_ (vorbe frumoase,
care ’nsemnează, pe elinicà: _lumina mea, mângâierea lumii!_)
In vremea asta, cocoana Acrivița se gândià:
– Eu cu budalaua, cu capsomanul ăsta de Ianùlea, mult n’am să mai fac
purici… Ia să mă gândesc la viitorul meu…
Astfel, zi cu zi, i-a luat diamanticalele și sculele și argintăria, și
le-a pus la păstrare acasă la Hagì Cănuță; pe urmă, a ’nceput să vânză
și de pân lucrurile de preț ale casei, despre care «budalaua» habar
n’avusese să facă și el, ca orice negustor cuminte, o catagrafie.
Totodată, s’a luat cu binișorul pe lângă el; a ’nceput să’l mângâie și
să’l mâglisească. După ce l-a răsucit și l-a fermecat cum a știut ea,
când erau într’o seară amândoi singurei la iatac, s’a pomenit kir
Ianùlea că se repede dumneaei și’lia strâns în brațe și pupă’l!… El
zice:
– Mă iubești, dragă Acrivițo?
Dar ea, uitându-se la el cruciș:
– Mai mă ’ntrebi, Ianulică, _fos-mu_?
N’a putut kir Ianùlea s’adoarmă toată noaptea de bucurie că s’a dat
Acrivița lui pe brazdă… De acù ’ncolo, traiu, neneco! Despre ziua, când
s’ațipească și el, haț! îl ia dumneaei iar în brațe și zice:
– Dragă Ianulică, am să te rog ceva… dar… să nu zici ba.
– Când am zis eu ba la vreo dorință a mătăluță, sufletul meu?
– Uite ce e… Tătița ar vrea să mărite și pe surioarele mele – să nu’i
rămâie fete bătrâne ’n casă – c’au și ’nceput mahalagioaicele (le știi
gurița) să le zică «iepele lui Cănuță» – și nu prea are cu ce să le
’nzestreze pe potriva lor; că dacă nu erà om cinstit și filotim cum e,
ar fi avut astăzi stare!… Mulți bani are de luat de pe la boieri mari;
ce folos, dacă deocamdată nu’i poate scoate?… Dar, după ce o ’nchide el
ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi; ai să
strângi pe boieri în chingi, negustorește, și o să’ți intri ’n bani… Și…
așà, m’am gândit să’l ajutăm noi; să le facem fetelor o zestre cât de
micșoară; că, de! cine se mai însoară astăzi fără zestre, doar de
dragoste?… Numai eu am avut noroc să te găsesc pe dumneata – și plăcut
și bogat, și galantom și să mă iubești atâta!
Și pe urmă, strânge-l iar și pupă-l.
– Bine, puică, să le dăm… Cam cât?
– De! știu eu?… cam câte o mie-două de galbeni.
– Bucuros, suflețele!… adù’mi aminte mâine să mergem la Hagiul, să’i
numărăm paràlele… Acù, aide, bibilico, să ne culcăm.
Dar ea îl strânge iar și zice:
– … Și pe urmă, uite… Frățiorii mei… Nu e bine să mai stea așà de geaba…
M’am gândit să le faci dumneata rost de un capitălaș, să s’apuce și
dânșii de vreo negustorie, că sunt gogiamite gâliganii acuma, nu mai
face să se lase tot în spinarea bătrânului: pun’te, masă! scoal’te,
masă!… Ce zici dumneata, nu zic bine?
– Dragă puiule, nu știi că eu zic ce zici mătăluță?… Adù’mi aminte mâine
dimineață… Acuma, hai să tragem un somn.
– Mai dă’mi o guriță, Ianulică, _parighoria tu kosmu!_
I-a mai dat o guriță, și au adormit ca niște copilași scăldați.
A doua zi, s’a isprăvit daravera: au fost înzestrate surioarele amândouă
și amândoi frățiorii încăpuiți; iar peste vreo câteva zile, după ce i-a
dăscălit pe larg cumnatul mai mare în toate privințele negoțului, ca om
încercat, au pornit, cu chimirul plin, după marfă – unul, cu corabia,
dela Galați către Smirna în spre părțile răsăritului; altul pân Brașov,
spre părțile apusului către Lipsca, în chervan, cum umblau negustorii pe
atunci.
Nu mai încăpeà ’n piele kir Ianùlea de fericire… Ziafeturi peste
ziafeturi zi și noapte, cu toate bunătățile și trufandalele; chef și
tămbălău cu zeci de musafiri și de lăutari – și tot ce dorià Acrivița
trebuià să se ’mplinească: Turnul Colții să’l fi cerut pe masă, kir
Ianùlea pe masă i l-ar fi adus.
Au mers lucrurile tot așà și iar așà; a tot băgat mânile kir Ianùlea în
lada cu bani; a tot luat cu pumnul, la loc n’a mai pus nimic, pân’a dat
într’o zi cu unghiile de fundul lăzii. N’avusese pân’acuma obiceiu nici
vreme să numere ce aveà ’n ladă; acù i-a dat în cap să facă și asta, și
nu i-a trebuit multă răbdare… Mai rămăseseră vreo trei sute și ceva de
lire – să tot ajungă pentru coșniță și cheltueli mărunte pe vreo
două-trei săptămâi… Dar, om cu fire neclintită, s’a gândit așà:
– Ei! ș’apoi?… ce’mi pasă?… Mâine-poimâine, se ’ntorc băieții cu marfa;
ne apucăm de negustorie și, cu stăruință multă și puțin noroc, umplem
lada la loc… Pân’ atunci, helbet! avem credit destul.
Și s’a pornit după împrumuturi… Alergau cu limba scoasă samsarii de colo
până colo, să’i găsească bani cu ori și ce preț… Pân’ acuma, el luase
dobânzi cam sărate; de acum ajunsese să plătească el camătă din ce în ce
mai pipărată. Mai întâiu nu s’a prea băgat de seamă, dar n’a trecut mult
și a aflat negustorimea că se clatină rău kir Ianùlea; și mai ales că
bântuià p’atunci mare chesat asupra târgului, i s’a scurtat omului
creditul de tot: cu mai bine de sută la sută și deabià găsià, și nu vreo
sumă mai însemnată, doar num’așà de mezelic. Toată nădejdea lui se
răzimà pe întoarcerea tinerilor, care, nu’și puteà el închipuì, de ce
zăbovesc atâta, când toți negustroii plecați totodată, ba unii chiar mai
târziu, se și ’ntorseseră dela tacsid, fiecare cu încărcătura lui, la
potrivită vreme.
Pasă-mi-te, cumnățeii aveau cuvinte să zăbovească… Tocmai când să’și
piarză kir Ianùlea răbdarea, iacă-i sosesc, una după alta, două vești
destul de urîte… Băiatului d’întâiu, pe când se ’ntorceà dela Smirna,
i-se cufundase corabia încărcată; iar el, începător în ale negustoriei,
a fost uitat s’o asigureze… Cel mai tânăr dedese la Lipsca, în iarmaroc,
peste alt chilipir: se ’ntâlnise cu niște elini, de care mișună
totdeauna pân îmbulzeala târgurilor mari; hoinărise cu ei pe la
berăriile nemțești toată ziua, iar seara, merseseră ’mpreună la
cafeneluța unui simbatriot, într’o ulicioară dosnică de lângă Casa
Sfatului, să ’nvârtească un endekamisi, și pe urmă, la iuțeală, un
stosișor; și așà, de pe la aprinsul lumânărilor până despre ziuă, îl
lăsaseră tinicheà: nu mai aveà băiatul nici cu ce să vie ’napoi acasă.
Cum s’a răspândit vorba și despre astea, au intrat la grijă mare
creditorii lui kir Ianùlea, că rămâne mufluz, și s’au adunat cu toții la
cafeneaua dela Hanul-cu-Tei, spre a se sfătuì ce’i de făcut, ca să-l
țină zi și noapte sub de aproape pază, nu cumva s’o șteargă înainte de
sorocul plăților, cum au muflujii obiceiu. Pe de altă parte, văzându-se
scos la selemet, l’a apucat pe kir Ianùlea un fel de groază… Ce are să
facă el de acuma, căzut în sărăcie, în necinste și ’n ocară?… Or să’l
vâre întâiu în temniță, și, pe urmă, când i-or da drumul, să ’ntinză
mâna pe la porțile ălor de i-a ’ndopat cu atâtea bunătăți și daruri!… Și
încă, treacă-meargă toate!… Dar ce te faci cu fata lui Hagì Cănuță?
N’a stat mult la gânduri spre a vedeà că alta nu’i mai rămâne decât să
spele de grabă putina – să se ducă încotro vedeà cu ochii, până dincolo
de Mărul-Roșu. Astfel dar, în faptul zilei, s’a sculat binișor, a strâns
câtă drojdie se mai găsià pe fundul lăzii, s’a dat jos la grajd, a
poruncit să’i pună șaua pe un buestraș tătăresc, a ’ncălecat, spunând
argatului că merge până la Snagov după plătică proaspătă, că are deseară
musafiri la masă, a ieșit pe poartă la pas și… pe urmă, cu ochii tot
înainte, p’acì ți-e drumul…
Când a luat-o pe sub Mitropolie la stânga, cătră câmpul Filaretului, se
luminase de răsărit, așà că, suind la deal, pân dreptul Cuțitului de
Argint, și uitându-se ’napoi în vale, a zărit un pâlc mare de călăreți
în goană venind par’că pe urma lui. In adevăr, bănueala îi erà
întemeiată… Prinseseră de veste negustorii și porniseră repede după el
cu ceauși dela Agie. El a vrut s’abată din drumul mare și s’o ia pe sub
deal la dreapta, dar a dat de niște șanțuri; buestrașul s’a poticnit și
l-a trântit cât colo… Atunci, omul s’a sculat, a părăsit calul și a
apucat-o pe jos. A suit la niște uluci, le-a sărit; pe urmă, alt șanț și
alte garduri, până când, rupt de osteneală, ajungând pe culme, s’a oprit
în fața viișoarei unui mărginaș bondoc și ’ndesat, care tocmai se spălà
pe ochi de dimineață, la soare, în prispa cramei.
Kir Ianùlea, cum l-a văzut, i-a zis gâfâind:
– Bună dimineața, neicuțule; cum te chiamă?
– Bună dimineața, jupâne… Pe mine Negoiță mă chiamă; da pe dumneata?
– Kir Ianùlea…
Și d’abià mai ținându-l balamalele, a pășit pârleazul înăuntru și zice:
– Frate Negoiță, fă-ți pomană și mă scapă! Umblă niște dușmani să puie
ghiara pe mine, să mă nenorocească! Ascunde-mă undeva pe aici, și eu te
fac om bogat… Iar, dacă, pân’oiu plecà, nu ți-oiu dovedì că te pot
procopsì, atunci primesc să mă dai chiar dumneata pe mâna dușmanilor… Mă
rog dumitale, frate Negoiță, nu mă lăsà ’n pierzare! mă rog și iar mă
rog!
Negoiță s’a scărpinat în cap stând puțin la gânduri și a răspuns:
– Ascultă-mă, kir Ianùlea: ce sunt dușmanii dumitale?… n’or fi boieri?…
că de! drept să’ți spun, cu boieri în cârcotă nu mă bag…
– De unde, boieri? sunt negustori…
– Atuncea, te scap…
Cum l-a ascuns sub o claie de haraci, peste care a mai trântit și niște
coceni de porumb, iacătă și dușmanii…
– Mă, neicuță, a ’ntrebat unul, nu văzuși dumneata adineaori trecând
p’aici un negustor – așà ș’așà?
– N’am văzut.
– Ți-am da un bacșiș bun, să ne spui încotro a apucat…
– Păi, dacă nu l-am văzut…
– Spune, mă! a zis un slujitor ridicând gârbaciul…
– Dumneata mă poți și omorî!… da dacă nu l-am văzut…
– Dacă n’a văzut omul, n’a văzut, zice altul… Hai degrabă ’nainte, că
pierdem vreme de geaba.
Și au plecat, care călare, care pe jos, unii ’ntr’o parte, alții
’ntr’alta, alergând ca nebunii… După plecarea lor, Negoiță s’a suit
într’un dud mare și s’a uitat pretutindeni roată, să se ’ncredințeze
dacă s’au depărtat bine; pe urmă s’a dat jos încetinel și l-a scos pe
fugar din ascunzătoare.
– Te-am scăpat. Acum să te văz, Kir Ianùleo… Te ții de vorbă?
– Dragă neică Negoiță, nu știi cât îți sunt de ’ndatorat și cât vreau
din tot sufletul să mă țiu de cuvânt!… Iar ca să ’nțelegi că mă pot
plătì de dumneata, te rog șezi colea lângă mine să afli cine sunt eu și
să asculți toate pățaniile mele.
Și i le-a povestit toate pe șart kir Ianùlea lui Negoiță – de cum a fost
plecat din adâncuri după porunca impărătească și până ’n ceasul de față
– toate, cu deamănuntul toate, pe care Negoiță le-a ascultat cu plăcere
mare și cu multă luare aminte.
– Și acuma, neică Negoiță, ascultă bine cum te pot eu procopsì pe
dumneata… De câte ori ăi auzì c’a intrat dracu ’n vreo femeie, nevastă,
fată, măcar fie ori din ce loc, ori de ce neam ar fi, să știi că eu sunt
ăla. Numaidecât dar să vii acolo, că eu nu ies din ea până nu m’ăi gonì
dumneata… Firește că dacă i-ăi da de leac, de geaba n’are să-ți fie…
Bărbatul femeiei ori părinții fetei or să te răsplătească frumos… Ce
zici?… îți vine la socoteală?
– Cum nu? a răspuns zâmbind Negoiță.
Iar kir Ianùlea, după ce i-a mulțumit încă odată, a plecat p’acì ’ncolo.
Nu se ’ncheiase nici o lună după astea, și coborînd Negoiță ’n târg cu
niște vișine trufandale de vânzare, a aflat dela precupeți că pe una
dintre fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s’a logodit cu
Ilie Bogaierul dela Bărăție, o muncește dracu de vreo zece zile… Ce nu
i-au făcut?… Leacuri, descântece, molitve… de geaba! Părinții și
logodnicul plâng într’una văzând-o cum se canonește… Vorbește în toate
limbile fără să le fi învățat, și sporovăește și’i turuie mereu gura și
spune feldefel de taine și pâre – de unde le-o mai fi știind? – încât o
lume, care aleargă s’o asculte, stă și se crucește:
ba că «sacul cu lire dela Paharnicul Iordache din Dudești, de nu i s’a
mai dat de urmă, – furat de grămăticul pe care l-au prins pe drumul
Olteniței și a scăpat peste noapte din beciurile Agiei, – se află acuma
pus bine, înfășurat într’un testemel ciadiriu, în fundul sertarului de
jos dela scrinul de lângă soba din iatac, la clucereasa Tarsița, mătușă
despre mamă a lui Aga, mai tânără ca dumnealui – se ’ntâmplă! – și că
cine nu’i știe merchezul poate scotocì ’n sertar cât poftește, că nu’i
dă de fundul adevărat»;
ba că «adiata lui Agop, tutungiul dela Sfinți, lăsată nepoati-și, nu-i
scrisă de răposatul: a ticluit-o pe urmă, într’o noapte, bărbatu-său
Tacor, cafegiul din Caimata, care vinde și suliman și canà de păr,…
Tacor cu Avedic, paraclisierul dela biserica armenească»;
ba că «fratele ăla tinerelul, de d’abià’i mijește mustața, călugărașul
sprâncenat, care șade la prea-cuvioșia sa părintele arhimandritul
Hrisant, în curtea Mitropoliei, – chip și seamă la ’nvățătura
cântărilor, – este fata a mai micșoară a lui Ristache Muscalagiul dela
Ploiești»…
și câte și mai câte alte bazaconii – cine le mai poate țineà minte?
Cum a auzit Negoiță toate astea, și-a desfăcut coșurile la precupeți, cu
rădicata, pe ce a putut rupe și s’a dus d’a dreptul să vază și el pe
fata apucată; și cum a ajuns acolo, s’a vârît pântre lumea adunată ș’a
spus părinților și logodnicului că el o scapă pe fată dacă i-or da o
sută de galbeni. Firește că bieții oamenii n’au mai stat la gânduri: o
sută fie! Iar Negoiță s’a apropiat de urechea pătimașei și, făcându-se
că o descântă, i-a zis încet și stios:
– Am venit, kir Ianùleo, după vorba noastră…
– Am înțeles, i-a șoptit duhul; dar, drept să’ți spuiu, neică Negoiță,
nu te-am crezut așà de nătărău, să te mulțumești cu o sută de galbeni…
Ce o să’ți ajungă ție numai atâta? Trebuià să ceri gros! Dar fiindcă ai
greșit, te iert de data asta… Acù mă duc la Craiova, să intru în soția
Caimacamului. Săptămâna viitoare să te ’nființezi acolo… Nu mă face să
te aștept prea mult; mai am și alte trebușoare, nu numa grija dumitale…
Caimacamul își iubește nevasta ca ochii din cap, e și bogat și darnic.
Socotește-te bine în talia asta, că de-acolea ’ncolo nu mai ai nici o
putere asupra mea; să știi că după asta sunt deslegat de orice cuvânt și
nu mai avem nimica de ’mpărțit împreună!
Zicând acestea, s’a depărtat duhul… Tânăra s’a tămăduit. Toată lumea se
’nchinà părinții și logodnicul nu știau ce să mai facă de bucurie, iar
Negoiță, luându-și suta de galbeni, a pornit la vie să se gătească de
drum lung.
Și-a vândut a doua zi rodul la un oltean; a treia zi și-a cumpărat un
călușel, cu tot dichisul de călărie, dela pătură și șea pân’ la ipingea;
a patra, dimineața, a plecat. Asta erà într’o miercuri… Ziua umblà,
noaptea se odihneà așà încet-încet, haidea-haidea, marția următoare, pe
la asfințit, a ajuns drumețul la straja Craiovei, și, de acolo,
întrebând din om în om că unde ar puteà găzduì un negustoraș ca el, l-au
mânat la un han peste drum de o biserică mare.
Cum a descălicat, a dat calul în primirea argaților și a intrat în
cârciumă, unde mai erau și alți isnafi, să-și prinză inima cu un ciocan
de rachiu și cu ceva mezelic, înainte să meargă la odaie. Inserase
binișor. Până să’i frigă niște pastramă, stà la masă pe gânduri; stând
așà, aude clopote, și întreabă pe un arnăut, care trăgeà ciubuc la altă
masă, ce sărbătoare e a doua zi, de se face privighere mare. Dela arnăut
și dela cârciumăreasă, află îndată că nu’i a doua zi nici o sărbătoare,
dar că așà se fac ziua și noaptea slujbe peste slujbe la toate
bisericile pentru ușurarea tinerei soții a Caimacamului, care e chinuită
de duhuri, și nu’i pot da de leac cu nimica: toate babele meștere, toți
doftorii dela Sibiiu, pricepuți la așà boale, toate maslurile și
molitvele, citite de Vlădica și arhiereii cu patruzeci de preoți – de
geaba. Femeia are năvârlii grozave: într’una sare și joacă tontoroiul,
că trebuie s’o lege; cât o țin legată dârdîie din toate ’ncheieturile și
scrâșnește, par’că ar arde-o în foc; dacă’i dau drumul, iar începe să
sară și să țopăie, și țopăie și sare până o leagă iar; asta de peste o
săptămână, fără clipă de odihnă și fără să primească ’n gură măcar o
picătură de apă… O lume se ’ngrozește; iar soțu-i se jelește ca un
nenorocit; și de-aia se fac slujbe peste slujbe la biserici, doar s’o
milostivì Maica-Domnului cu vreo minune.
Negoiță a dat țoiul repede pe gât, a ’mbucat o fărâmă de pastramă, ca
orice slugă, de teamă să nu-l aștepte prea mult stăpânul; a dat un
icusar arnăutului și l-a rugat să’l ducă de grabă la curte. Când au
ajuns acolo, fierbeà lumea, că bolnavei i-erà totdeauna mai rău când
înnoptà… O sumă de cocoane și slujitoare o țineau legată ’n cearceafuri
ude pe biata tânără, care se sbuciumà din creștet până ’n tălpi; preoții
’n odăjdii mari o slujeau ș’o afumau cu cădelnițele, iar soțul plângeà,
făcând mereu la metanii. Când iată că un arnăut vine și zice ’n gura
mare:
– Măria-Ta, nu te supărà!… este aici un om prost, care vine tocmai dela
București într’adins; zice că el știe să descânte la boale ca a
Măriei-Sale și-și pune capul chezășie că o tămăduie îndată.
S’a ridicat nenorocitul, luminat în pierzania lui de razele nădejdii din
urmă, și a strigat:
– Să vie!
Cum s’a arătat Negoiță în prag, până să-l întrebe cineva ce și cum,
tânăra s’a potolit din dârdâială, a poruncit, par’că erà sănătoasă la
baie, să’i scoată cearceafurile; s’a uitat drept la el, a început să
râză veselă, ca la vederea unui vechiu prietin de mult așteptat, și i-a
făcut semn să vie mai aproape, chemându-l chiar pe nume:
– Bine ai venit, dragă Negoiță! ce mai faci? Sănătoșel? vino ’ncoace mai
aproape, că am să-ți spun ceva, să nu ne auză niminea!
Cine să-și crează ochilor și urechilor?… Negoiță a dat pe toți într’o
parte, s’a apropiat prietenește de pătimașă și i-a șoptit:
– Drăguță, să mă ierți că te lăsai să cam aștepți dar nu știi ce greu
drum și ce gloabă de cal am avut.
– Nu face nimica, a răspuns duhul foarte încet; eu plec de aici…
De-acuma, te-am pricopsit; nu’ți mai sunt dator cu nimica. Să știi prin
urmare, neică Negoiță, că asta ți-este a din urmă… Să nu care cumva să
te mai văz că te ții de coada mea, că nu numai nu căpeți nimica, dar
încă mă și supăr, și dacă m’oiu supărà, de! poate să’ți pară foarte rău…
Atâta’ți spun…
A pierit duhul… și firește și-a venit pătimașa ’n fire, bună sdravănă ca
mai nainte, par’că și mai veselă… Acuma cu câte daruri și cinste l-a
’ncărcat Caimacamul pe Negoiță, ce să vi-le mai înșir eu? – că vi-le
puteți singuri închipui… I-a dăruit cu hrisov o moșie, s’o stăpânească
de veci, și pe d’asupra l-a și boierit.
Trăià acuma Negoiță în huzur, ce cu gândul nu gândise, de vreo trei luni
și mai bine. Dar într’o zi, tocmai când își făceà după prânz tabietul
boieresc, cu cafeà și ciubuc în pridvorul lui dela țară, iacătă vede de
departe, pe drumul care vine din spre miazăzì, un vârtej de praf, care
se tot apropie… Ce să fie?… Sunt niște slujitori dela Curte: vin în
goană cu ’naltă poruncă să’l aducă nepristan la Craiova.
Nu i-a prea plăcut lui Negoiță că i-au turburat tabietul; dar ce să
facă?… Ajungând la curte, a sărutat mâna stăpânului; acesta l-a luat în
brațe, l-a sărutat pe frunte, și i-a zis:
– Prea iubite frate Negoiță, dacă ții la mine câtuș de puțin, să
pornești fără clipă de zăbavă spre București: butca e gata; pe drum
așteaptă cai de olac din poște ’n poște… Fata Măriei Sale lui Vodă,
Domnița, e apucată cum a fost și nevastă-mea, poate și mai rău, după
stafeta ce primìi… Numai dumneata o poți scăpà… Aleargă!
– M’am fript! s’a gândit Negoiță; dar de zis, n’a putut zice nimic.
Caimacamul l-a strâns în brațe, l-a suit în butcă, și, mânați, bre!
Surugiii au dat bice și călcâie, pe urmă țipete și chiote… Până a două
zi, pe la ceasul vecerniei, l-au adus pe Negoiță techer-mecher drept la
scara palatului domnesc din București.
Vodă și Doamna, frângându’și mâinile, l-au întâmpinat în capul scării,
și Vodă i-a strigat în grecește, cum vorbià p’atunci boierimea:
– Ah! Dumnezeu te-a adus, boierule! Poftim!
Dar Negoiță – de unde să știe grecește? – a răspuns într’o doară:
– Cine nu’l caută, îl găsește, Măria Ta, dar cine’l caută! Să vedem!…
să’l căutăm!… Dacă s’o puteà, și mie mi-ar păreà bine. Să vedem…
– Haide!
Și zicând asta, Vodă l-a ’mpins pe Negoiță până ’n sagnasiul din fundul
sălii… Acolo stà Domnița grecește pe un covor jos, clătinând mereu din
cap ca o păpușă cu gâtul de sârmă; într’una se chinuià așà de cinci zile
cu dinții ’ncleștați și fără să ’nchidă ochii o clipă.
Cum s’a arătat Negoiță, Domnița a stat din cap și a ’nceput să țipe,
apucată de toate năbădăile:
– Afară! dați’l afară, să nu’l văz în ochii mei pe râtanul de Negoiță!
afară!… să vie băbaca!
Negoiță n’a așteptat mai multe și, în loc să se supere că’l gonește cu
ocară, a ridicat așà din umeri, par’c’ar fi zis «De! dacă nu poftești!»…
S’a ’ntors în loc și a voit să plece. Dar Doamna l-a apucat de mână; iar
Vodă s’a apropiat de fiică-sa:
– Aicea sunt! uite băbaca matale!
– Nu tu! țipà fata. Nu te-am chemat pe tine! să vie băbac’ al meu!
– Eu sunt băbac ’al tău! a zis cu lacrimi fierbinți prăpăditul de
bătrân.
Dar copila, țipând și mai grozav:
– Nu! nu ești tu! tu ești urît! tu du-te cu Negoiță! să vie căpitan
Manoli Ghaiduri, că el e băbac’ al meu adevărat!
La așà vorbe nebunești, Doamna a leșinat… Dacă nu erà Negoiță s’o apuce
’n brațe, cădeà lată. Au sărit cocoanele Curții și au luat-o s’o frece
cu oțet de trandafir și să’i dea pe la nas cu pene aprinse. Iar bietul
Vodă a ’nceput să se bată cu pumnii ’n fes, pe câtă vreme copila tot mai
tare țipà:
– Să’mi aduceți pe băbac’ al meu! pe căpitan Manoli! p’ala’l vreau eu!
In sfârșit, Negoiță zice lui Vodă la o parte:
– Măria Ta, la așà pătimași trebuie să le facem cheful deocamdată, că
dacă ne ’mpotrivim, îi ațâțăm mai rău.
I l-au adus prin urmare pe căpitan Manoli… Mai rar așà palicar! înalt,
spătos și mustăcios – o mândrețe de arnăut! și muiat numa ’n fireturi de
sus până jos – să fie de fală pentru orice Curte Domnească!
Cu mustățile lui frumoase, înnecate de lacrimi, s’a apropiat căpitan
Manoli, sluga credincioasă, de fiica Doamnei; iar mititica, îndată ce
l-a văzut, s’a descruntat deodată, a zâmbit dulce și, ca orice copil
supus când roagă frumos pe tată-său să’i facă un hatâr, i-a zis cu multă
blândețe:
– Băbacă! te rog, băbacă, dacă mă iubești, să-i tai lui Negoiță nasul și
urechile și să-l dai afară ca pe un obraznic… că e botos, e lacom și
nemulțumitor! să nu-l mai văz în ochii mei, că nu-l pot honipsì!
Căpitan Manoli iubià, firește, pe Domnița din tot sufletul; dar așà
hatâr mare nu-i puteà face fără voia stăpânilor. Iar Negoiță s’a gândit:
«Așà ți-e vorba?… Bine!» pe urmă s’a ’ntors la Vodă și zice:
– Măria-Ta, ia să se dea toți într’o parte, să văz și eu mai aproape pe
pătimașa.
I-au făcut toți loc, iar Negoiță s’a dus drept la Domnița care se
sbuciumà și răcneà cât puteà:
– Afară Negoiță! Ieși afară, mojicule!
Dar el nu s’a sinchisit de pandoliile ei și i-a vorbit încet:
– Drăguță, eu aș zice să pleci mai bine de bunăvoie…
Aș! fata răcnià mai rău:
– Afară Negoiță!
– Și zi, așà, ai?… Nu vrei?
Ș’a dat s’o apuce de mână. Atunci Domnița l-a scuipat în față și i-a ars
o palmă de i-au scăpărat ochii lui Negoiță.
El s’a șters cu mâneca pe obraz și ’ntorcându-se ’n loc spre Vodă, zice:
– Măria-Ta, patima asta vine aicea cu o ’mprejurare cum pân’ acuma n’am
mai întâlnit… Că n’ar fi leac de tămăduire, nu zic; dar, singur eu, nu
pot face deocamdată nimica… îmi trebuie un ajutor… Am aicea la
București, în mahalaua Negustorilor, o prietenă meșteră care știe să
tragă de gâlci și de năjit; e văduva unuia care și-a prăpădit averea ’n
risipă și ’n desfrânări; a rămas mufluz, și-a luat lumea ’n cap și a
lăsat pe biata femeie nevinovată pieritoare de foame… O chiamă Acrivița
Ianuloaia, fata lui Hagì Cănuță…
La vorbele astea, Domnița a ’ncetat deodată cu țipetele ș’a ’nceput să
tremure, clănțănind ca ’n toiul frigurilor.
– Așà dar, rog pe Măria-Ta să poruncească a pune iute caii, s’aduc numai
decât pe Ianuloaia.
A vrut să facă un pas; dar Domnița l-a apucat strâns de pulpană, țipând
apelpisită:
– Stăi, Negoiță!
Și… ce să mai lungim acuma povestea? – că o poveste, cât de frumoasă,
dacă-i prea lungă, iar nu face – i-a trecut copilei, par’că numai visase
cineva c’ar fi fost bolnăvioară; s’a gătit frumos, ș’a plecat veselă cu
Doamna la plimbare, în butcă deschisă… Patru telegari cu falaitar,
doisprezece arnăuți călări înainte și tot atâția în urmă, fluturându-le
fustanelele; iar Manoli, sus pe capră, cu mâna dreaptă pe prăselele
hangerului din sileaf, și cu stânga răsucindu’și mustățile… Și erà mare
bucurie pe sufletul lui Vodă, când se uità dela fereastră cum sburà
butca departe…
Negoiță a rămas în gazdă la curte. Cam a treia zi, aducându-și aminte că
mai are și alte daraveri în București, a mers drept în mahalaua
Negustorilor, să-i ia urma Ianuloaiei… Casele cele frumoase, le
vânduseră creditorii… Sărmana! părăsită de bărbat, trăià acuma la
tată-său, la Hagìul… Acolo, găsind-o, a rămas încremenit de așà
frumusețe, mai ales cum se purtà ea acuma, cernită de sus până jos, ca
orice văduvă jalnică… După ce i-a sărutat mâna, i-a zis:
– Uite, cocoană; eu mă știu dator lui kir Ianùlea cu o sută de galbeni;
ieri am aflat de nenorocirea dumneavoastră, și ți-am adus datoria…
Poftim!
Cocoana a ’nceput să plângă și să-l întrebe dacă știe el ceva despre ce
s’o fi făcut omul ei, că ea nu mai poate – se frige, o să moară de dorul
lui. Negoiță i-a răspuns că nu știe nimica; iar, ca mulțumire că
bărbatu’l îndatorase la vreme de mare nevoie, a rugat-o pe cocoana să
primească a stăpânì ea de veci viișoara lui dela Cuțitul-de-Argint, și
i-a și dat la mână hârtie de danie, întărită cu pecetie domnească. După
aceea, ca să se mântue el odată de slujba doftoritului, s’a gândit câtva
și i-a mai spus:
– Cocoană, eu am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale; în
cinstea și pomenirea lui, vreau să te ’nvăț ceva, cu care, la prilej, să
te salți bine din lipsă… Ascultă, rogu-te, cu luare aminte… «De câte ori
ăi auzi c’a intrat dracu ’n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie din
orice loc, or de ce neam ar fi,… numaidecât să mergi acolo, că nu iese
din ea până nu l-ăi gonì dumneata… Să’i zici pătimașei numai atâta,
par’c’ai fi întâlnind pe omul dumitale: «Aici mi-ai fost ascuns,
Ianulică?… și eu te căutam ca o nebună… _fos-mu! parighoria tu kosmu!_»
– De unde știi dumneata vorbele astea? a ’ntrebat cocoana privindu’l
cruciș.
– Le-am învățat, de mult, dela un prietin… a răspuns Negoiță, zâmbind la
privirea cocoanei; apoi a adăugat:
– … Numai atâta să’i spui… Pe urmă, s’o apuci în brațe, tot cu gândul la
kir Ianùlea; să te uiți la ea așà frumos, cum te uiți acuma la mine, s’o
săruți cu foc și să n’o slăbești din dragoste până nu’i trece de tot…
Firește că, după potriva ipochimenilor, n’are să’ți fie osteneala de
geaba… Ai înțeles?
– Am înțeles.
– Acuma, rămâi sănătoasă, cocoană! S’auzim de bine!
S’a ’nâpoiat după acestea Negoiță la curte, unde a stat încă vreo patru
cinci zile, numa ’n bunătăți și ’n cinste mare. Când ședeà el sus la
masă cu Măriile Lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai
simandicoși, cântau jos sub ferestre meterhanèle și jucau soitarii
pentru petrecerea isnafilor ș’a prostimii. A opta zi, s’a hotărît
Negoiță să se pornească la urma lui înspre părțile Jiiului… L-au
căftànit și i-au dăruit Vodă și Doamna câte trei pungi de ibrișim cu
câte o mie de galbeni; iar Domnița, un inel cu o nestemată cât o alună
turcească, și cu sevas mare l-au petrecut toți până jos în capătul
scării.
Căpitan Manoli s’a rugat de stăpâni să ducă el pe Negoiță pân’ acasă.
Toată vremea, pe drum, l-a îngrijit căpitanul ca un frate ziua și
noaptea, cântându’i din gură și cu tambura manèle turcești și cântece de
palicari de pân munții lui depărtați – și cântà strașnic; aveà și glas
și pătrundere. I-a plăcut mult lui Negoiță tovărășia lui Manoli și,
ajungând acasă la moșie, s’a crezut dator să poftească și el în gazdă pe
căpitanul, care erà tot atât de plăcut și de bun, pe cât de voinic și de
viteaz… Seara au cinat împreună, cu vin vechiu de Drăgășani, cu cafele
și ciubuce, până târziu; iar, după cină, la care, osteniți cum erau de
drum, se cam trecuseră din pahare, căpitanul, cât erà de mare palicar,
înnecându-l deodată așà un parapon, s’a lăsat să’l podidească plânsul ca
pe o femeie, și căzând în genunche, i-a zis gazdei:
– Eu sunt sărac, _bei-mu_ (adică _prințul meu_), n’am să’ți dăruesc
nimica de preț; dar numai Dumnezeu și sufletul meu știu cât îți sunt de
recunoscător!… că, dacă se prăpădeà fetica, eu – uite, vezi hangerul
ăsta?… până ’n prăsele mi-l băgam în piept!… că fără copila asta, ce
s’ar mai fi făcut Manoli sărmanul, sărmanul Manoli?
Ș’a ’nceput să sărute mâinile lui Negoiță și l-a rugat să’i primească ’n
dar o pereche de mătănii dela Ierusalim.
Câtă vreme căpitan Manoli vărsà aici lacrimi de mulțumire, colo,
departe, la București, se jeleà de durere Mitropolitul, că una dintre
nepoțelele I. P. S. Sale începuse să aibă pandolii… Dar s’a ’ndurat
Pronia și nu l-a lăsat să plângă prea mult pe robul
Iubitorului-deoameni… Cum a intrat coana Acrivița pân gangul
clopotniței, par’că i-a luat tinerei boala cu mâna… Și a zis bodaproste
Ianuloaia când a plecat blagoslovită și mulțumită destul dela
Mitropolie.
Iar, noaptea aceea chiar, în adâncuri se adunà soborul demonilor
dinaintea lui Dardarot, să asculte pe Aghiuță, care se ’ntorsese și el
la urma lui cu coada ’ntre picioare, rupt de oboseală.
Le-a povestit el toate câte le pătimise dincolo, mai cu șart și mai
frumos decât vi le-am putut eu povestì dumneavoastră. Impăratul a făcut
un haz nespus și a zis râzând:
– M’am pătruns acuma cum merge pricina… Halal să’ți fie, dragă Aghiuță!
frumos te-ai purtat, n’am ce zice… Cu ce vrei să te răsplătesc pentru
atâta osteneală?
– Intunecimea Ta, spre răsplată, două hatâruri am să ’ndrăznesc a cere.
– Spune, puiule dragă.
– Intâiu, pe Acrivița și pe Negoiță să nu’i văz vrodată p’aici!… Ducă-se
la Raiu, să se ’mpace Sf. Petre cu ei cum o ștì.
– Bine… Și al doilea?
– Al doilea, să mă lăsați să mă mai odihnesc și eu puțintel acasă, că
m’am dăulat de atâtea trebușoare pe pământ.
– Bine, ș’asta!… ai dreptul să dormi trei sute de ani de aici ’ncolo
fără să te mai supere nimeni cu nimic!
Zicând acestea, Dardarot i-a tras un picior după obiceiu și l-a trimis
să se culce.
Și așà, au mers cocoana Acrivița și Negoiță, fiecare la ceasul său, în
Raiu; iar Aghiuță s’a pus să’i tragă la soamne… și dormì! și dormì! ș’o
fi dormind ș’acuma, dacă nu cumva s’o fi sculat, mititelul, să se apuce
iar de cine știe ce drăcii.