Zice că odată, acù vreo sută și nu știu câți ani, a dat poruncă
Dardarot, împăratul Iadului, să s’adune dinainte-i diavolii, dela mare
pân’ la mic: unul să nu fie lipsă, că-i scurtează coada și’i lungește
urechile! Și dacă s’au adunat ei toți cu toții, împăratul s’a tras de
țăcălie, scrâșnind strașnic, a tușit de i-a pârâit jețul, a holbat ochii
la ei și le-a sbierat așà:
«Afurisiților! care dintre voi nu e zevzec să’i treacă pe sub nas toate
și el să nu bage nimic la cap, trebuie să fi luat seama, ca și mine, că
toți oamenii sosiți de pe la dânșii aici la noi nu se plâng decât numa
și numa de soțiile lor; toată vina pentru pierzarea lor o aruncă în
spinarea nevestelor; pe care’l întrebi de ce a ajuns aici: «femeia» și
iar «femeia». Măi, am zis eu în gândul meu, adevărat să fie asta?… Pe
spusele oamenilor, firește, mare temeiu nu putem pune, fiindcă-i știm ce
iubitori de adevăr sunt. Dar iarăș nu-mi vine să las așà lucru ciudat
fără de aproape cercetare; căci politica împărăției noastre cere să știm
tot, fără greșeală, nici îndoeală… Mai întâiu, erà să vă poruncesc a
supune la casne fioroase pe toate femeile, doar de-om puteà aflà dela
dânsele un crâmpeiu de adevăr; dar, pe urmă, m’am gândit că nici așà
n’ajungem la mare ispravă; le cunoaștem și pe dumnealor cât de
’ndărătnice și de ’ncăpățânate sunt… Așadar și prin urmare, după multă
chibzuință, am hotărît să trimit pe mititelul, pe Aghiuță… Ce? n’a venit
Aghiuță?… Unde-i Aghiuță?»
Mititelul stà pitit tocma printre diavolii mărunței dela urmă, și pe
când cuvântà Dardarot, el, trăgând cu urechea, își cântărià coada ’n
mâni. Cum și-a auzit numele, a lăsat coada și a țipat:
– Aici sunt, Intunecimea ta!
– Apoi, dacă ești aicea, ce nu te-arăți mai la vedere? Vino ’ncoace,
proclete! Te dai coadei, ai? Simțiși c’am să te pun la treabă și te
pitești, să nu-ți văd mutra, să nu-mi aduc aminte de tine, mititelul
taichii!
Și când s’a apropiat Aghiuță de tron, l-a ’nhățat Dardarot de urechi și
scutură-l, de-i trosnià junghietura – de dragoste multă ce aveà pentru
el, fiindcă erà mititelul mucalit, și când se plictisià împăratul, de
treburile împărăției, pe el îl chemà să-i spuie lafuri și să-i facă
giumbușuri.
– Ascultă-mă, Aghiuță puiule… Dumneata numai decât ai să iei din comoara
’mpărătească suta de mii de galbeni aduși alaltăieri cu sgârcitul pe
care’l îngropară cu talerul pârliții de mahalagii, că ’ncepuse să le
miroasă – zi o sută de mii de galbeni. Apoi, o să te ’mpelițezi din cap
până’n călcâie în chip de om muritor și să te duci pe pământ, în ce loc
ți s’o păreà mai potrivit. Acolo – ascultă bine, astâmpără-te cu codița!
– să te căsătorești și să trăești cu nevasta zece ani. Pe urmă să te
faci că mori; să-ți lași acolo trupul, și să te ’ntorci să’mi dai
socoteală una câte una de toate pân câte ai fost trecut ca om însurat…
Bietul Aghiuță! știà el de ce stà pitit printre plevușcă, măcar că erà
un drac și jumătate: bănuise ce-l așteptà, că iar o să-i dea cine știe
ce grea sarcină. Când a mai auzit că o să aibă aface și cu femeie, a
vârît coada ’ntre picioare; încă n’o puteà uità pe baba la care intrase
să slugărească trei ani… Ii dedese baba de lucru – să-i îndrepteze un
fir de păr creț: l-a tot muiat cu limba Aghiuță și l-a tras pân degete,
zi și noapte fără repaos; de ce-l muià și-l trăgeà, de-aia firul se
’ncârlionțà și mai tare; și așà și iar așà, până i-a ieșit dracului
părul pân căciulă; s’a lipsit și de simbrie și de tot, ș’a fugit dela
stăpână.
– … Și să știi, a adăugat Dardarot, după ce a stat puțintel la gânduri,
că în toată vremea de zece ani pe pământ, ai să fii supus la toate
necazurile, slăbiciunile și ticăloșiile pământenilor… la neștiință, la
sărăcie, robie, prostie și la mânie chiar, rămânând să te aperi de toate
relele cum ăi puteà și cum te-o tăià capul… Ințelesu-m’ai, puiule?
Ce să mai zică puiul? Nu mai încăpeà câr-mâr; că Dardarot, cât îi
vorbise, nu’l slăbise din ghiară.
– Ințeles, Intunecimea ta!
– Apoi, dac’ai înțeles, puiule dragă, ce mai stai?
– Dacă nu-mi dai drumul de ureche…
Mare haz a făcut împăratul de vorba asta, și zice râzând:
– Ptiu! să nu te deochi!
Și l-a stupit pe mititelul în vârful nasului. Pe urmă, i-a lăsat urechea
și, fără să mai zâmbească, răcnindu-i fioros «Ai plecat?», i-a tras un
picior drept unde ’ncepe să’i zică spatelui coadă. S’a dus
deaberbeleacul puiul până la comoara împărătească; a luat suta de mii de
galbeni, și, p’acì ți-e drumul! într’un suflet, la ’mplinirea datoriei.
Pe drum s’a prefăcut în chip de om, nici matur, dar nici prea țângău; om
tocmai în puterea vârstei, frumos și arătos; și, după ce s’a gândit în
care loc anume să meargă pe pământ, zice:
– Știi ce?… Am să mă duc la București… cunosc orașul… (că mai umblase de
multe ori p’acolo), e loc de petrecere. Banul e scump; învârtit bine,
aduce peste sută la sută; vorba veche: dacă ești sărac, du-te ’ntr’o
politìe bogată… din ce scapă printre degetele altora, poți culege
destul; dacă ești bogat, du-te ’ntr’una săracă… din orice firimitură dă
s’aducă un nevoiaș la gură, îi smulgi peste jumătate.
Gândind astfel, cum a picat în București a tras în miezul târgului, la
Hanul lui Manuc. Acolo, a chemat îndată un samsar și i-a spus să-i
găsească fără zăbavă o pereche de case frumoase, cu încăperi multe
pentru stăpâni, musafiri și slugi, la aer curat, cu grădină și fântână
’n curte, cu pivnițe, bucătării, spălătorii, cu grajduri și șoproane, în
sfârșit cu toate câte trebuiesc pentru așezarea cuviincioasă a unui
negustor chiabur. La vreo câteva zile, casele erau și dereticate cu tot
dichisul – niște case mari în mahalaua Negustorilor; și slugi peste
slugi, și cai la grajd, și calești în șopron…
Stăpânul casei, cunoscând păcatul oamenilor și mai ales al femeilor, că
or să’l descoasă care mai de care, că să’i afle rostul – că de unde e,
cine e, cu ce trăește, ce caută aici și câte altele – a chemat pe
jupâneasa bătrână, – o cotoroanță zugrăvită și smălțuită, pe care o
pusese mai mare peste slugi, să poarte cheile și să ducă grija de toate,
– a poftit-o să șază jos pe chilim, iar el, de pe divan, trăgând ciubuc,
s’a apucat a-i povestì păcum urmează.
– Uite, dragă kera Marghioalo… Mie, cum ți-am mai spus, îmi zice kir
Ianùlea… Eu sunt de felul meu din părțile de spre Sfântagora. Părinții
mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. Pe când
împlineam șapte anișori, le-a venit părinților dorința să meargă la
hagialâc; și așà, după ce au făcut rost de ceva parale, m’au luat
împreună și ne-am dus călare pe catâri până la portul Salonicului.
Acolo, ne-am suit pe o corabie mare, care așteptà cu pânzele ridicate,
vânt, ca să pornească spre miazăzì către Iafa. N’a trecut mult; a
’nceput să sufle vântul așteptat; s’au umflat pânzele, și am pornit.
Trei zile cu soare și trei nopți pe lună am mers tot drept înainte fără
nici o supărare. Noi mâncam, după datină, post. Cam a treia zi, am
mâncat la nămiez fasole și ridichi… Ce să te pomenești?… Așà pe la
toacă, au început amândoi părinții mei să se ție cu mâinile de pântece
și să se vaite grozav: «mor» și iar «mor»!… Căpitanul, văzându’i cum se
svârcolesc și se sgârcesc în dureri de moarte, a chemat degrab pe un
călugăr papistaș, care se suise cu noi pe corabie, om învățat, priceput
și la căutarea boalelor. Până să vie acela, bolnavii începuseră să
’nvinețească și d’abià i-au putut spune ce mâncaseră – fasole și
ridichi. Călugărul a ’ntrebat încă odată:
– Ințeleg, fiilor; dar trebuie să’mi spuneți: ați mâncat fasole și
ridichi, ori ridichi și fasole?
Iar mama i-a răspuns cu glasul leșinat:
– Ridichi și fasole…
– Atunci, nu prea e bine! a zis călugărul.
Și a poruncit să’i frece pe pântece cu câlți aspri… Dar de geaba i-au
frecat până le-au jupuit pielea; că, pe când răsărià luna, tata întâiu
și mama îndată după el, și-au dat otpustul… Eu, copil, ce să fac?… Mă
țineam plângând tot după căpitan și după călugăr, și i-am auzit vorbind
așà; zice căpitanul:
– Părinte, dac’o fi choleră, m’am nenorocit; patruzeci de zile nu’mi dă
voie să intru ’n port, mi-se strică marfa și rămâiu sărac pe drumuri!
Dar omul învățat i-a răspuns:
– Nu e choleră cum nu sunt eu călugăriță. Asta e un fel de boală care
bântuie mai cu samă în postul Paștelui la christianii răsăriteni…
Greșesc oamenii, – c’așà e bietul om, supus greșelii, – mănâncă întâiu
ridiche și pe urmă fasole… Vezi bine, ridichea își repede tărià ’n sus,
iar fasolea își năvălește puterea spre partea dimpotrivă; una ’mpinge,
alta nu se lasă; se ’ncinge luptă cu iuțeală mare în măruntaie, cârcei
peste cârcei, până se face încurcătură ’n mațe, de se sparge praporul –
și se prăpădește omul de _hùrdùharismos_ – așà zic Grecii la năprasnica
asta de boală.
– Dar nu se ia?
– Deloc; n’ai nici o grijă.
I-au înfășat frumos pe bieții părinții mei în niște cearșafuri curate;
le-au aprins câte o lumânare de ceară la cap; un alt călugăr grec i-a
prohodit și, de dimineață, când s’a arătat soarele d’asupra talazurilor
– «vecinica lor pomenire!» – una! două! trei! i-au aruncat în adâncime…
Pe mine, văzându-mă plângând, și-a făcut pomană căpitanul de m’a luat pe
procopseală – întâiu slugă, pe urmă ajutor, mai apoi tovarăș… Nu’ți mai
spuiu, dragă kera Marghioalo, pân câte necazuri am trecut; câte ocări,
înjurături și bătăi am înghițit; de câte ori erà să pier în vultoare; de
câte ori m’au amăgit împrejurările și înșelat lumea – mai ales de când
am încăpuit eu singur o corabie și m’am apucat de negoț pe seama mea,
fără alt stăpân nici tovarăș decât norocul meu! Nu’ți mai spuiu cum am
scăpat odată cu vieața numa’n pielea goală, că, după ce umblasem șapte
luni pe ape, tocmai când să intru în Țarigrad, mi s’a aprins corabia
încărcată cu cositor și chihlibar de peste două mii de lire, pe care le
cumpărasem cu piper și curmale nici de trei sute! Nu’ți mai spuiu câte
și mai câte am pătimit, prin atâtea depărtări, pe mări și pân țări cu
fiarele, și, încă mai grozave, cu oamenii!… Destul să-ți spuiu că,
încet-încet, m’am chivernisit cum se cade, ajungând să am o stare destul
de bună pe potriva mea… Am învățat, cât am colindat pân lume, purtările
cele frumoase; știu destule limbi străine – încai despre a românească,
pot zice, fără să mă laud, că o știu cu temeiu; măcar că de viță sunt
arvanit și nu prea am învățat buche, dar, drept să’ți spun, la asta nu
mă dau pe nici un rumân, fie cât de pricopsit cărturar. Imi plac cu
deosebire limba și lumea de-aici, și, așà, fiindcă m’am săturat de
atâtea primejdii ale călătoriilor, de atâta bătaie de cap și de inimă
ale negoțului, am venit să m’așez aici, în Valahia, la București; să mă
bucur în isihie de rodul îndelungatei mele trude…
– Doamne, kir Ianùleo, a zis kera Marghioala; pân multe ai mai trecut și
dumneata!… Dar să nu-ți pară rău! Incai n’ai pătimit ca atâția alții
degeaba! Frumos ești, voinic ești, bogat ești! de trăit știi să
trăești!… Halal să’ți fie!
Iar kir Ianùlea a adăugat:
– Uitam ceva… Ascultă, rogu-te bine, dragă kera Marghioalo: să nu care
cumva să aflu că ai spus la vreun vecin, ori altcuiva – da măcar tatii,
de s’ar întoarce din fundul mării – câte le aflași acù dela mine, că,
vezi dumneata? câtă nevoie am de slujba dumitale, ca femeie cinstită și
credincioasă ce te știu; cât sunt eu de blând și cât ești de bătrână,
nu’ți caut!… te cotonogesc! îți rup ciubucul ăsta pe șale și te dau
ș’afară din pâine, cu ocară!… Ai priceput?
– Vai de mine! a zis bătrâna; s’ar puteà?… N’am obiceiul!… In vieața mea
n’am mâncat labe de puiu!… Hei! kir Ianùleo; eu am slujit la case mari
boierești… Câte am văzut ș’am auzit eu!… n’am vreme acuma să ți le
povestesc!… dar, lasă…
– Ei, eu atâta’ți spuiu dumitale… te nenorocesc!… s’a ispravit!
– Să mă omori! a zis jupâneasa și n’a mai stat; s’a ridicat de pe chilim
și a plecat de grabă cu cheile la treburile ei.
Până seara, toți ai casei; până’n două zile, mahalaua ntreagă;
până’ntr’o săptămână, tot târgul… toată lumea a știut istoria lui kir
Ianùlea mai bine chiar de cât el; corabia arsese de trei ori;
chihlibarul prăpădit făceà douăzeci de mii de lire; iar de atunci, în
post, nu mai mănâncă nimeni ridichi cu fasole, toată lumea mănâncă
fasole cu ridichi.
Cu azi, cu mâine, a făcut cunoștință kir Ianùlea cu fel de fel de
negustori, ba și de boieri; a ’nceput să meargă pe la ei și să-i
poftească pe la el, la sindrofie. Și la toată lumea plăceà, fiindcă erà
om deștept și blând, cu multă știință despre ale lumii, cu purtări alese
și, mai vârtos, cu dare de mână: levent și galantom, pătruns de
filotimie și de hristoitie – într’un cuvânt, adevărat om de omenie.
Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe
copile decât stare, umblau cu dinadinsul să’l ginerească. In vremea
asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini – o chemà Acrivița, fata
a mai mare a lui Hagì Cănuță, toptangiu pe vremuri. Hagìul, văduv, erà
om de seamă, însă cam ififliu pe potriva greutăților casei lui, fiind
împovărat de trei fete, una după alta gata de măritat, și încă doi
feciori, – băieți buni, aminteri, da cam nepricopsiți; așà că puțină
nădejde de zestre dela Acrivița. Dar zestre’i trebuià lui kir Ianùlea?
Fata erà vestită de frumoasă; numai atâta cusur aveà și ea, că se uità,
uneori, nu totdeauna, cruciș; dar tocmai asta îi plăceà cu deosebire.
Fata’l plăceà și ea pe el… A cerut-o Hagiului, iar acesta, fără nazuri
multe, i-a dat-o.
Fiind și kir Ianùlea, ca tot omul, supus slăbiciunilor omenești, erà
stăpânit de patima fuduliei; îi plăceà să trăiască domnește, numa’n
petreceri scumpe, împărțind în dreapta și’n stânga daruri prețioase. Așà
dar, a făcut o nuntă strălucită cum nu se mai pomenise vreodată în
mahalaua Negustorilor; încât bărbații ziceau: «Trebuie să fie putred de
bogat, arvanitul!… Văzuși, nene, ce bine a lovit-o sărăcia de Hagìu!»,
iar femeile: «Poftim, soro, noroc pe chioara lui Cănuță!»
Cum a adus-o kir Ianùlea în casă cu lăutari, par’c’a întors-o pe dos.
Până la sfârșitul cununiei, duminecă seara, erà blândă și supusă ca o
mielușeà; dar, luni dimineață, s’a ridicat din pat ca o leoaică… A
chemat toate slugile, femei și bărbați; s’a uitat odată chiorâș de i-a
băgat în spaime pe toți și, de față cu bărbatu-său, le-a zis:
– Să știți că de azi încolo sunt eu stăpână aici! Și să mai știți că cu
Ianuloaia n’o să vă meargă cum vă mergeà cu prostul de Ianùlea! și încă
să mai știți că eu am toane: pe cine m’o supărà cu atitica măcar, îl
plesnesc și-l trimit numaidecât la Agie să’și ia merticul și de acolo!
Scurt!… Ați înțeles?… Aid’ acuma! ieșiți afară!
De atunci, zi cu zi, cocoana se făceà mai aspră și mai țanțoșă; și, de
ce erà ea mai țanțoșă și mai aspră, d’aia kir Ianùlea o iubià mai tare;
și de ce creșteà dragostea dumnealui, de aia’i creșteà și ifosul
dumneaei. Toată ziulica oftà omul după o vorbă mai dulce, ori după un
zâmbet… Ea stà tot posacă și ’ncruntată. Dacă s’apropià de ea și da s’o
mângâie, ca s’o mai îmbuneze: «Dragă Acrivițo, de ce ești supărată?»,
ea’l împingeà cât colo:
– Ah! Ianùleo, fugi că n’ai haz de loc… nu vezi?
Alt bărbat, în locul lui, și-ar fi pierdut răbdarea și ori îi puneà
picioru ’n prag, s’o potolească, ori o trimitea ’napoi la babacă-său, la
Hagì Cănuță… Dar el, unde? Când îl împingeà, el îi cădeà ’n genunchi:
«Dragă Acrivițo, iartă-mă!» și dà să’i sărute mânile; dar ea:
– Uf! Ianùleo, scoală-te! nu mai mă plictisì!
– Nu mă scol până nu mă ierți!
– Atuncea, stăi așà până poimâine, dacă poftești!
Și se sculà ea și plecà, după ce’i da cu tifla.
Kir Ianùlea, ce să facă? Se uità după ea lung, cum ieșià înțepată fără
să’și întoarcă ochii, măcar că o rugà cu lacrimi să nu’l părăsească așà…
oftà, se ștergeà la ochi și… o iubià și mai mult.
A mers așà cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să ’ntoarcă foaia,
să’l prăjească și pe altă parte: s’a prefăcut că’l teme, că e zuliară.
S’a prefăcut azi, s’a prefăcut mâine, până a ’nceput chiar să crează.
Omul da bani cu împrumut, și, firește, veneau la el boieri, cocoane,
negustori, slujbași, fel de fel de lume cu daraveri. Cocoana Acrivița
stà cu urechea la ușă, s’auză tot; și nu s’a mulțumit s’auză numai; a
sfredelit ușa cu un burghiu, ca să și vază. Și ’ncai, nu tăceà? Ii
spuneà fără sfială ce auzise și văzuse, și ține-te: că ăla ți-a zis așà
și i-ai răspuns așà; că pe aia ai strâns-o de mână și i-ai sărutat-o de
trei ori, și, pe urmă, când a vrut să plece, ai luat-o de mijloc și te
uitai la ea așà galeș, și ai dus-o până la ușă și iar i-ai sărutat mâna
– și câte alte ponosuri și mai și.
Iar dacă el se jurà că pe nedrept îl bănuește, că el e dator să se
poarte politicos cu lumea și mai ales cu cocoanele, ca orice negustor –
ea începeà să’l ocărască, făcându’l nerușinat și mincinos. Nu mai puteà
kir Ianùlea; îi venià să se strângă de gât ca pițigoii și mai multe nu.
Dar nici cu atâta nu se mulțumià cocoana. Nu’i erà de ajuns cum le
încornorà toate câte le auzià și le vedeà pe ascunsele; ca să afle și
mai multe, da bacșișuri la slugi să’l iscodească; ba a pus chiar pe un
frățior al ei să nu’l slăbească de pe urme, să’i descopere toate
«berbantlâcurile dumnealui». Firește că nici slugile, nici frățiorul,
n’au putut aflà nimica, fiindcă omul erà un bărbat nu se poate mai de
ispravă. Cocoana s’a pornit atunci cu ocări pe slugi, că’i mănâncă
pâinea, ca niște «păcătoase, ticăloase și necredincioase»; frățiorului
i-a strigat că ori e haple, ori «pe semne altceva», și i-a poruncit să
nu’i mai calce pragul, că’i rupe picioarele; iar pe slugi chiar în fața
lui kir Ianùlea, le-a smintit în palme și le-a dat afară.
Cum a schimbat slugile, alte bănueli și alte certuri… Dar nici nu putem
zice așà, fiindcă la ceartă unul spune una, altul alta, ori pe rând, ori
amândoi deodată; în sfârșit, are parte fiecare de cuvânt; pe când aicea,
țipà ocărà și blestemà numai dumneaei, iar dumnealui ascultà, înghițià
și tăceà. Aflând slugile că în casa asta nu cântă cocoșul, se dedeau
bine cu găina; îi turnau fel de fel de gogoși, care de care mai umflate,
pe placul dumneaei: că dumnealui face și drege, că umblă așà și pe
dincolo; și, fiindcă Ianuloaia erà mulțumită cu astfel de slugi, apoi și
ele ’și făceau de cap; furau de stingeau.
Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de
jucători, masă lângă masă – otusbir, ghiordum, ba și stos – și
dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste
ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă. Pe lângă asta, erà și
agiamie și ’nfumurată că nimeni nu știe jucà mai bine ca ea – și, se
’nțelege, pierdeà gros. Toate cheltuelile și pierderile astea îl dedeau
mult îndărăt pe kir Ianùlea; nu se mai ajungeà din venituri. De regulă
nu ziceà nimica; dar așà, uneori, cam în glumă, se ’ntâmplà să’i scape
și lui câte o vorbă, bunăoară:
– Numa’ de nu ne-ar bate odată toba cu atâtea cacialmale!