Dar n’apucară să-și pună din ochi atâtea întrebări, și horcăelile se
porniră ca un clocot, întrerupte de gemete din adânc, în timp ce trupul
tremurà tot mai tare și mai tare clănțănind din dinți.
Fratele se apropiè de pat și atinse cu mâna umărul omului chinuit de
cine știe ce vis. La acea ușoară atingere, un răcnet! – ca și cum i-ar
fi împlântat în rărunchi un junghiu roșit în foc – și omul adormit se
ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vâlvoi, cu
mâinile ’ncleștate, cu gura plină de spumă roșcată. Ca o furtună se
repezì, apucă masa și o trântì de dușumeà, făcând tot țăndări.
Lumânarea căzând se stinse, și odaia rămase luminată numai de candela
icoanelor și de tăciunele din vatră.
Stavrache rămase o clipă cu mâinile ridicate cât mai nalt, dete alt
răcnet sguduitor și se năpustì asupra lui frate-său: îl doborî la
pământ, năruindu-se peste el.
– Săi, că mă omoară!
Tovarășul voì s’apuce pe Stavrache dela spate; acesta părăsì pe cel
trântit, se ’ntoarse ’n loc și ’nhăță pe celălalt de gât: într’o clipă
la pământ.
– Mă strânge de gât! vrea să mă muște!
Atunci începù o luptă crâncenă. Pe lângă o necovârșită putere față de
amândoi uniți, hangiul mai aveà și o repeziciune de mișcări
ne’nchipuită. S’ar fi sfârșit rău pentru musafiri înfiorătoarea
tăvăleală, dacă nu’i dedeà fratelui prin minte o stratagemă. Scoase
repede cureaua dela brâu… Stavrache ocupat cu tovarășul nu luà seama că
i-se întâmplă ceva la picioare; fratele i-le apucă, le ’nfășură de două
ori strâns bine și închise căpatul curelii în cataramă; apoi îl apucă pe
la spate dându-i cu sete pumni în cerbice. Stavrache lăsă pe tovarăș,
dete să se ’ntoarcă în loc; dar picioarele nu se mai putură cumpănì.
Fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului, așà că Stavrache,
șovăind, nu-l mai ajunse cu mâinile și se prăbușì ca un taur, scrâșnind
și răgind.
Viscolul afară, ajuns în culmea nebuniei, făceà să trosnească zidurile
hanului bătrân.
Până să se ridice hangiul într’un cot, îl răstigniră jos. Ii prinseră
fiecare câte o mână, i-le răsuciră în loc, frângându-le degetele pe dos,
apoi cu mare silă le împreunară pe amândouă din susul capului și i-le
legară strâns cu brâul tovarășului, pe când Stavrache îi scuipà și râdeà
cu hohot. Acù erà legat butuc.
Tovarășul se suì în pat, luă candela dela icoane, să caute lumânarea
printre lucrurile risipite pe jos. O găsì și o aprinse. Cum îi dete
lumina’n ochi, Stavrache începù să cânte popește.
– Ce-i de făcut? zise tovarășul cu groază.
– N’am noroc! răspunde fratele.
Sdrobit de luptă și de gânduri, omul se așeză încet pe pat și privì lung
asupra celui țintuit jos, care cântà ’nainte, legănându-și încet capul,
pe mersul cântecului, când într’o parte când într’alta.