Erà o sloată nepomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș, de nu
mai știà vita cum să se ’ntoarcă să poată răsuflà. Deșì aproape de
nămiez, în tot satul erà astâmpăr desăvârșit ca’n puterea nopții; ba
nici glas de câine nu se mai auzià – cine știe în ce adăposturi se
odihneau paznicii curților! Drumul par’că erà pustiu: care om cuminte
să’nfrunte așà tărie de vreme? Pe la toacă, s’a hotărît vântul să bată
numai dintr’o parte; ploaia a contenit; a ’nceput ninsoarea mărunțică și
deasă, și s’a pornit crivățul s’o vârtejească. Așà vreme ține trei zile
și trei nopți: halal de cine n’are nici pentru vatră, nici pentru
căldare!
D-l Stavrache n’a mai ridicat oblonul prăvăliei. Singur la tarabă, ce să
facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se
gândește mai la una, mai la alta. Dar e frig în prăvălie. Mai înțeleg să
se canonească negustorul când știe pentru ce; dar așà, de geaba! Pe așà
vreme e de prisos să mai aștepți mușterii. D-l Stavrache încuie
cicmigeaua, pe urmă prăvălia și trece ’n odaie, la căldură: călători
n’or să mai treacă, și toată lumea din sat știe să intre pe portiță ’n
curte și să bată la ușa din dos.
In adevăr, după ce se desmorțește bine d-l Stavrache la gura sobei,
iacătă, pe ’nseratele, că bate cineva la ușă.
– Care-i acolo? întrebă hangiul.
– Eu, domn Stavrache, răspunde un glas slab de copilă… Deschide…
Hangiul trage veriga. Vântul de-afară duhnește pe ușă aruncând înăuntru
o fetiță foarte rebegită. Copila d’abià poate vorbì; fălcile îi sunt
înțepenite de frig, deșì, pe potrivă de copil sărac, e destul de bine
îmbrăcată: are peste cămășuță minteanul lui tată-său; pe picioarele
goale niște cismulițe vechi ale măsii, și pe cap un testemel.
– Ce vrei?
– M’a trimes maica, să-i dai de un ban gaz, și taica de doi bani țuică.
Și fata scoate de sub mintean cu băgare de seamă două clondire.
– Da’… zice să nu mai pui gaz în a de țuică și țuică’n a de gaz, ca
alaltăieri, că iar mă bate… și… să măsori bine…
– Da’ bani ai adus?
– Ba!… zice că să scrii.
– Iar să scriu?
Și d-l Stavrache, urmat de fetiță, trece ’n prăvălie bolborosind:
– Scrie-v’ar popa să vă scrie, de pârliți!
In prăvălie d’abià se mai vede. Fetița, apropiindu-se de d-l Stavrache,
care-i toarnă țuică, rămâne cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe
tarabă. Hangiul s’apleacă sub tarabă să ridice tinicheaua cu gaz; în
clipa aceea, fetița întinde mâna, ia covrigul și dă să-l vâre iute sub
mintean; dar d-l Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului, ori
știà că fusese un covrig pe tabară și acù pierise? că fără vorbă, lip! o
palmă peste obrazul înghețat.
– Lasă covrigul jos, hoațo!… De mici vă ’nvățați la furat, fire-ați ai
dracului!
Fata a lăsat covrigul și a pus mâna la obrazul încălzit. Apoi a luat
cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean și a pornit afundându-se în
negura nopții viscoloase.
Hangiul a încuiat ușa, a mai aruncat o răgălie în sobă, a mai băut un
păhăruț, a mai cotrobăit prin odaie… Să fi trecut așà ca la vreun ceas,
când prin urletul viforului, i-se pare c’aude glasuri de oameni afară…
Ascultă cu dinadinsul – urechea nu l’a amăgit. De astădată se aud și
bătăi în ușa dela drum a prăvăliei. Mușterii… călători… Cine dracu mai
umblă pe vremea asta! Hangiul aprinde o lumânare și trece ’n prăvălie la
ușe, unde cei de-afară bat mereu.
– Care-i acolo?
– Oameni buni!
E o sanie cu clopoței afară. D-l Stavrache deschide.
– Bună vremea! zice o momâie de om, înalt și spătos, cu o glugă mare, și
intră, pe când altul, tot așà de îmbrobodit, stă în fața cailor, cari nu
se pot astâmpărà locului de bătaia vremii.
– Bună să-ți fie inima! răspunde gazda.
– Ne rugăm dumitale, negustorule, de adăpost pentru la noapte. Nu mai e
chip să mergem înainte, caii prăpădiți, noi degerați. Să punem caii la
grajd și nouă să ne dai un colțișor până la ziuă.
– Bucuros, zice hangiul… Dar dacă o fi poarta nemețită, e greu de
deschis.
Din norocire, poarta erà nemețită numai pe din afară; pe dinăuntru,
fiind adăpostit dinspre partea hanului, locul erà limpede. Doi argați
ieșiră din grajd, poarta trosnì spărgându-și lipiturile de ghiață, sania
fù trasă în curte și caii puși la iesle.
Cei doi musafiri suiră pe prispă, își scoaseră glugile, se scuturară
bine de zăpadă și intrară ’n căldură. Se vedeau pe cât se poate vedeà pe
’ntuneric, oameni cu dare de mână, cirezari, orzari, ori cine știe ce…
Când d-l Stavrache se ’ntoarse peste câteva minute în odaie, aducând pe
tavă vin și pahare, găsì pe unul din musafiri în picioare, încălzându-se
lângă sobă, acela care intrase întâi; celălalt erà culcat pe pat cu fața
la perete: drumeț obosit, se ’ntinsese să-și desmorțească oasele.
– N’ai ceva mezelic?
Se aflà… Măsline, costițe de râmător, afumate, pastramă și telemeà… Pe
când gazda căutà în prăvălie, cu ușa dela mijloc deschisă, auzì pe
musafiri vorbind așà de încet că nu putù înțelege un cuvânt. Dar
întorcându-se cu mezelicul, văzù că fusese o părere. Amândoi musafirii
erau la locurile de mai nainte, ba cel culcat începuse să sforăie.
– Lasă-l să se odihnească: e foarte trudit! zise cel din picioare, și
așezându-se singur la masă, începù să guste cu mare poftă.
Mâncând, firește, începù vorba.
– Strașnic viscol, domnule!
– Da’ de unde sunteți dv.?
– De departe…
– Și încotro vă duceți?
– Nu știu… Să mă crezi că nu știu. M’a luat prietenul cu el așà, tovarăș
de drum, și uite ce sfântă de vreme ne-a apucat.
– Ciudată vorba dumitale! zise hangiul, ridicând sprâncenile; să umble
omul așà pe drumuri fără să știe unde merge…
– Ei, de! răspunse simplu musafirul; vezi?
– Și-și urmă gustarea liniștit. După ce se gândì nițel, gazda:
– Dumneavoastră sunteți… negustori?
– Nu.
– Foncționari…
– Știi, nici tocmai funcționari; dar… cam așà.
– Am înțeles: vorba vine, umblați la inspecții.
– Ba nu!
După o pauză, în timp ce musafirul băù unul după altul două pahare de
vin:
– Bravo! bun vin ai, domnule Stavrache.
– De unde știi că mă chiamă Stavrache?
– Mi-a spus prietenul.
– Da’… dumnealui… de unde știe?
– Știu eu? Mi-a spus pe drum, că mi-erà frică să înoptăm pe așà vreme;
zice: n’ai grije; mânem aici aproape, la han la neica Stavrache.
– Pe semne că m’o fi cunoscând dumnealui! zise hangiul și dete să se
apropie de pat, să vază mai bine pe omul care dormià cu fața la perete.
Când, deodată:
– Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem frați buni? zise
omul de pe pat, râzând și ridicându-se drept în picioare în fața
hangiului.
Tot viforul care urlà în noaptea grozavă să fi năpădit dintr’odată în
țeasta lui Stavrache, nu l’ar fi clătinat mai cu putere decât
înfățișarea și vorbele acestea!
Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un
sunet nu se mai putù închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute și
apoi rămaseră mari privind țintă, peste înfățișarea aceea, în depărtări
neînchipuite; mâinile voiră să se ridice, dar căzură țepene dealungul
trupului, care se’ntinse’n sus, înnălțându-și gâtul afară din umeri, ca
și cum o putere nevăzută l’ar fi tras de păr vrând să-l desprindă dela
pământ unde par’că erà înșurupat… Dar după acest moment dintâi, trupul
se înfundă repede mai jos chiar decât fusese; apăsându-și gâtul în
umeri, ca și cum puterea nevăzută îl scăpase de păr, mâinile se ridicară
și ’ncepură să frământe ’n sec din degete; ochii ’și întoarseră
privirile din adânci depărtări de afară, afundându-le treptat înnăuntrul
bolții capului, în alte depărtări mai adânci poate; gura se ’nchise și
fălcile se ’ncleștară.
– Șezi, neică, zise fratele mai mic, așezându-se la masă.
Hangiul ascultă.
– Te miri, firește, că mă vezi…
Hangiul zâmbì.
– Mă credeai mort, nu’i așà?… Aș! scrisoarea din urmă a fost o glumă…
Hangiul începù să râză.
– Uite, neică Stavrache, la ce-am venit noi… E vorba de dreptate
frățească… Dumneata ai la mână chezășie averea mea. Eu… de! până acuma
m’am învârtit în lume cum am putut; de-atâta vreme nu te-am supărat…
Acù… ce să-ți mai spui? Am umblat cu banii reghimentului… și de-aia am
venit… să nu mă lași! nu mai e vorba de dreptate: de pomană îmi dai… Nu
bei și d-ta cu noi?
Zicând acestea îi întinse un pahar. Stavrache luă paharul; îl duse spre
gură, dar gura rămase ’ncleștată, tremurând și, ca și cum ar fi băut,
deșertă paharul peste bărbie pe sân.
Musafirii se uitară lung unul la altul.
– … Dacă până poimâine n’am cincisprezece mii, trebuie să mă ’mpușc…
Neică! adaugă omul cu multă căldură; neică! să nu care cumva să mă lași…
Nu zici nimic?
Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniștit; se
duse drept la icoane; făcù câteva cruci și mătănii; apoi se suì în pat
și se trântì pe o ureche, strângându-și genunchii în coate.
Pe când musafirii steteau nedomiriți, uitându-se când la unul când la
altul, când la omul ghiemuit, acesta începù să horcăie tare și să geamă.