Un om stăpânește o avere; cu drept ori fără drept, o stăpânește. Câtă
vreme nu’l supără nimeni, câtă vreme nu se ridică nici o pretenție
asupră-i, el n’are nevoie să ia nici o măsură legală. Și mai la urmă,
situația d-lui Stavrache este mai limpede decât a oricărui proprietar.
– Averea a fost a Popii?
– Da, a Popii.
– Făcută de el, din munca lui?…
– Cea mai mare parte.
– Popa are copii?
– N’are.
– Are femeie?
– Nu.
– Are părinți?
– Nu.
– Mai are alt frate?
– Nici unul, decât pe mine.
– Atunci… stăpânește sănătos, a adăugat avocatul, și dacă te-o supărà
cineva, atunci vino la mine… Numai unul singur te-ar puteà călcà…
– Cine? întrebă d-l Stavrache.
– Popa.
Moștenitorul zâmbì și cu siguranță răspunse:
– Aș! nu mai poate călcà, săracul!
Apoi, văzând că răspunsul său prea sigur face o impresie ciudată
avocatului, se grăbì s’adauge cu tonul cel mai duios:
– Cine știe unde s’o fi prăpădit bietul frate-meu, dacă n’a mai venit el
la avutul lui de atât amar de vreme!
Au trecut cinci ani dela răsboiu și nimeni, în adevăr, n’a supărat pe
d-l Stavrache, afară decât popa Iancu volintirul, care venià din când în
când, de pe altă lume, să turbure somnul fratelui său. Avocatul avusese
dreptate. Singur popa aveà dreptul să neliniștească pașnica stăpânire a
hangiului.
Dar orice se ’ntâmplă des, nu ne mai mișcă; orice minune a treia oară,
trebuie să ni se pară lucru foarte firesc. Pentru aceea, hangiul primì
fără multă emoție vizita înstrăinatului, care venià cine știe de unde,
de departe.
D-l Stavrache stà în odăiță, căutând să desfacă niște socoteli
încărcate, când intră nenorocitul fugar.
Stins de oboseală, bolnav, cu fața hiravă, și cu ochii’n fundul capului
ca în clipa morții, ocnașul erà îmbrăcat în haina vărgată dela ocnă, de
unde scăpase ca prin minune, pilindu’și lanțurile.
Umblase prin codri, nemâncat; trecuse prăpăstii; haina și nădragii îi
erau numai sdrențe; opincile sfâșiate; palmele și tălpile picioarelor și
gleznele pline de sânge. Dar în sfârșit, ajunsese la frate-său.
– Ticălosule! strigă d-l Stavrache, ne-ai făcut neamul de râs! Să piei
să nu te mai văd! Pleacă! Du-te înapoi de-ți ispășește păcatele!.
Fugarul a plecat oftând și când a ajuns în prag:
– Nene, zice, fă-ți pomană, dă’mi o bărdacă de apă.
Atâta a putut să zică și a picat jos moale ca o cârpă.
Lui d-l Stavrache i s’a făcut milă; s’a repezit să-l ridice ca să-l puie
pe pat: nu-l puteà lăsà să moară ca un câine. Ocnașul în luptă cu
moartea, s’a acățat de frate-său cu o mână de gât și cu alta de brațul
stâng. Hangiul a dat atunci să-l salte de jos; a încercat odată, de
două, de mai multe ori din răsputeri – de geaba: toate opintelile și
sudorile fuseseră de prisos; trupul greu ca plumbul erà peste putință de
deslipit dela pământ.
Hangiul simțind că se frânge dela mijloc, voì să dea drumul murindului
și să se ridice în picioare ca să răsufle și să-și recapete puterile.
Dar încercarea aceasta fù și mai grea decât cea dintâiu: ocnașul, în
ceasul morții, se încleștase cu o putere covârșitoare de gâtul și de
brațul hangiului.
Se opintì încă odată cu supremă energie, ridică dela pământ pe
nenorocit; dar acesta fù apucat de un cutremur grozav, se sbătù din
toate încheieturile și, biruind cu greutatea-i de mortăciune, cea din
urmă putere de împotrivire a lui Stavrache, îl îngenunchiă, îl trântì
jos și-i puse, ca un luptător teafăr, genunchiul pe piept. Apoi, începù
să râză ca un nebun, scrâșnind din dinți, și-i zise:
– Gândeai c’am murit, neică?
A stat mult astfel d-l Stavrache supus sub călcâiul ocnașului; mult a
suferit în ochi rânjeala acelei fiare. Dar când nebunul a voit să-l
sugrume, atunci hangiul, smintit și el de frica morții, a făcut o
săritură desnădăjduită… Ocnașul a sărit cât colo ca un mototol, a bufnit
în ușă, ușa s’a deschis de perete, și mototolul a pierit în întunerecul
nopții.
D-l Stavrache erà ’n picioare, în mijlocul odăiei, tremurând din toate
încheieturile și făcându-și cruci peste cruci… Dor de frate – bine; dar
urîtă vizită.
Până la ziuă, d-l Stavrache s’a plimbat p’în odaie de colo până colo;
s’a ’nchinat într’una rugându-se fierbinte pentru odihna sufletului
răposaților, și a băut mereu rachiu bun, ca să-și îndepărteze gândurile
rele.
A doua zi s’a dus la biserică și a aprins lumânări pentru sufletele
morților. Apoi, deșì sdruncinat, și-a văzut omul de daraveri, mai pe
ici, mai pe colea… mai cu seamă și-a petrecut vremea cu niște vin care
pornise să se turbure și să se oțețească… acù erà limpede ca untdelemnul
franțuzesc și dulce ca mustul năsprit. Toată ziua nu i-a cerut inima
nimica; a băut doar două-trei năstrape de zeamă de varză; tocmai în spre
seară de tot a gustat nițel pește sărat cu usturoiu și a băut câteva
pahare de vin nou. Pe urmă s’a ’nchinat frumos și s’a culcat cu gândul
la cine știe ce.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
Afară plouă mărunțel, ploaie rece de toamnă, și boabele de apă
prelingându-se de pe streșini și picând în clipe ritmate pe fundul unui
butoiu dogit, lăsat gol într’adins la umezeală, făceau un fel de cântare
cu nenumărate și ciudate înțelesuri. Legănate de mișcarea sunetelor,
gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi
încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce
mai largi, și tot mai domol, și tot mai larg. Când cercul unui gând
ajunse ’n fine așà de larg încât conștiinței îi erà peste putință din
centru să-l mai urmărească din ce se tot depărtà – omului i-se pare
c’aude afară un cântec de trâmbițe… militari, de sigur.
Hangiul ascultă mai bine: cântecul strălucește din ce în ce mai tare. Se
apropie.
D-l Stavrache iese afară pe prispa cârciumii.
E o zi luminoasă de primăvară.
In adevăr sunt niște militari, o companie care urcă la deal în marș de
paradă. Tot satul: oameni, copii, câini fac alaiu după militari.
Au ajuns în fața hanului. Căpitanul comandă oprirea pe loc.
Hangiul rămâne trăsnit: Căpitanul!
Căpitanul bagă sabia în teacă și înaintează către d-l Stavrache; acesta
se dă pas cu pas mereu înapoi până în cârciumă, închide repede ușa și
’ncearcă s’o încuie; dar până să clipească, ușa sare din țâțâni, și
căpitanul s’arată ’n prag și, râzând cu hohot, strigă:
– Gândeai c’am murit, neică?
Stavrache trece ’n tindă – căpitanul după el; fuge în odăiță – de geaba:
nesuferita arătare îl urmărește de aproape.
Ne mai putând răbdà prigonirea, hangiul se repede sălbatic și apucă de
gât pe căpitan; acesta se lasă fără a face o mișcare.
Hangiul se ’ndârjește și-l strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai
tare: simte cum degetele-i pătrund în mușchii grumazului, strivindu-i,
afundând beregata, sfărâmând încheietura cerbicei. Dar cu cât strânge
mai tare, cu atât chipul căpitanului se luminează; cu cât el scrâșnește,
cu atât militarul râde mai sgomotos și mai vesel. Și când d-l Stavrache
își descleștează degetele amorțite și cade pe o laviță, căpitanul îl
întreabă:
– Gândeai c’am murit, neică?
Și rămase multă vreme în picioare, cu mâinile încrucișate și cu privirea
țintă asupra lui Stavrache. Apoi făcù un semn poruncitor, la care
hangiul se supuse. Ieșiră amândoi pe prispa din drum. Căpitanul dete
comanda plecării, trâmbițele sunară, soldații își ridicară armele și,
urmată de obștea satului, compania plecă, în frunte cu căpitanul al
cărui râs acoperià cântecul trâmbițelor și sgomotul mulțimii.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
Disdedimineață, d-l Stavrache, tremurând de friguri, erà la popa satului
rugându-l să vie negreșit până seara să-i facă sfeștanie acasă…