O sprinceană alburie se ivește pe coama dealului de către răsărit… Pe
lângă crucea din răspântie scârție roatele căruțelor ce pleacă din vreme
să nu le-ajungă zăduful pe drum… Mitu tresare din somn.
– Se face ziuă, Ileano! scoală degrab!
Sprinceana albă crește și alte roate venind din deal la vale se aud
apropiindu-se… o doină din frunză, cântec de drumeț fără griji… și
vorbă… Tânărul ridică femeia de jos ș’o ajută, cum erà amețită, să
ajungă până la ușa casei…
E grea despărțirea… O să fie chiar peste putință!
… Bătrânul a dormit rău: bătăile inimii l-au deșteptat prea de multe
ori… Se ridică năbușit din pat; îi trebuie aer: merge să deschiză
fereastra, dă perdeluța ’ntr’o parte și i-se năzărește că vede’n pragul
din față două umbre albe ce vor par’că să se topească una ’ntr’alta… Se
șterge la ochi și se uită mai bine… Da!… Ia pușca din cuiu și iese ’n
prag:
– Cine-i?
O flacără roșcată, un trosnet, la care răspunde prelung deal după deal –
Mitu a picat fulgerat.
– Ce-ai făcut, nebunule! răcnește femeia și pornește un pas.
A doua țeavă! Ileana cade ’n genuchi… se sbuciumă în zadar să se scoale…
Vrea să strige… o gâlgâitură de sânge o podidește pe gură… Se moaie dela
junghietură și târându-se cât colo, se așază deabinele.
Popa aruncă jos pușca, a cărei guri tot fumegă mirosul înnecăcios de
silitră… Trece gardul, suie în clopotniță, se atârnă cu amândouă mâinile
de funiile de teiu și ’ncepe să le smucească cu o înaltă energie: cele
trei clopote mici și sărace se pornesc deodată să țipe și să se vaite cu
o jale nebunească…
Se strânge multă lume.
Popa ia de mână pe Cuțiteiu și pornește urmat de obștea satului. El
merge cu toți la locul unde zac cei doi copii nenorociți… Sprânceana
mică alburie câtă vreme s’au jelit clopotele, s’a făcut trandafirie și
mare.
– Eu i-am împușcat, zice bătrânul liniștit… Intâi pe el și pe urmă pe
ea… Da, eu!
Și se ’ntoarce să-i privească… Ileana a adormit, strângând în brațe
genuchii lui frate-său… Popa se apleacă la ea:
– Nu așà, cățea! zice el zâmbind crud… Nu așà, că-i păcat!
Și descleștându’i mâinile calde încă, o dă greoiu mai la o parte… A
sburat în sfârșit surâsul înțelept de pe chipul prietenului Cuțiteiu…
Omul își acopere prostește buzele învinețite cu o mână, cu alta ochii
uzi… Toți stau cu capul gol… Nici o suflare.
Popa se ridică, se ’ntoarce spre mulțime cu privirea țintă și ’nfricoșat
de ’ngrijată.
– Inima! zice el… I!… și se culcă să doarmă somnul ăl bun lângă copiii
săi.