Să’l caute? unde?… Să aștepte? cât?… Să moară? cum?
Unde e?… Unde?
E aici foarte aproape… Se’ntoarce din depărtări la locul lui… El a
cugetat atâta vreme pe drumuri, și a ajuns să vază că nu poate lăsà pe
nenorocita în necăință, fără să-i zică o vorbă, fără să plângă amândoi
împreună păcatul săvârșit din neștiință… Dar dacă preotul, pentru
cuvinte de bigotism ori de eresuri sociale, o fi inventat o poveste de
fantazie?… Caldă speranță! dragostea lui atunci n’ar fi neiertată!… Dar
dacă ar fi adevărat?… Ei, și? la urma urmei, el strică?… Ea? Soarta!… –
Și de acì o întreagă filozofie păgână, în fața căreia orice convenție e
eres, superstiție orice credință.
Așà filozofând, a sărit pârleazul și trage cu urechea… Nu poate pășì
înainte… i-e frică… Un moment voește să se ’ntoarcă și să plece… acù
pentru totdeauna… Pune piciorul pe pârleaz… Dar se socotește mai bine…
Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc… Stă pe loc de mult între două
căi, fără să poată intrà nici pe una: trebuie târît ca să se urnească…
și are să fie târît.
Lumina dela fereastra părintelui s’a stins. Tânărul lasă să mai treacă
timp, apoi face un pas într’o parte ca să vază dacă la Ileana e aprins…
Nu e… Se apropie binișor. Câinele începe să latre… Omul îl chiamă șoptit
pe nume; animalul se gudură și se potolește… Acum s’aprinde iar lumina
la bătrânul. Tânărul se retrage lângă pârleaz. Preotul iese… merge la
poartă… se ’ntoarce, și Mitu îl vede cum trece prin bătaia luminii dela
fereastră și se ’ndreaptă după câine, ca după o călăuză, cercetând,
către fundul grădinii. Ușor, învățătorul trece afară peste gard și se
pitulă în dosul crucii mari de sub deal, la răspântie… Câinele sare și
el și vine să dea din coadă pe lângă cruce… Preotul se ’ntoarce în casă
și stinge iar. A început acù o luptă așà de ’ncordată, încât între
svâcnelile repezi ale inimii nu mai încape nici un moment pentru căință…
Câinele, gonit, ia drumul de ocol; omul sare înapoi în grădină… Ce face
femeia?… Să fie bărbatul acasă?… Nu e probabil… căruța nu e ’n șopron
și’n grajd nici un sgomot… Lumină deodată la fereastra Ileanii…
ștergarul înnodat… Il așteaptă… Inima ’n dinți!… și freacă cu mâna pe
ușe foarte discret.
Un țipăt năbușit înăuntru… Ileana suflă ’n lumânare și iese. Tremură
scuturată din rărunchi de friguri… Ea îl târăște în grădină, la locul
știut, unde de-atâta vreme așteaptă velința întinsă. Femeia se acață de
gâtul lui… El o strânge’n brațe cu putere și dă să’și apropie buzele de
ale ei… dar îl cuprinde un fior de groază ș’o împinge departe.
Acum pornește potopul ei de vorbe – jurăminte, blesteme, fără șir, dar
pline de înțeles: bănueli de necredință… teama de sațiu… amenințări de
crimă și sinucidere… plânsete și rugăciuni de milostivire. El retează
grav cuvântarea ei monstruoasă… și-i spune tot, tot… Ea rămâne ’ntâi
înlemnită… apoi începe să râză înnecat și din ce în ce mai nervos și mai
nervos, până când izbucnește cu hohot și, lovindu’l brutal peste brațul
vânjos, pe care i-l apucă și-l strivește sub degete:
– Prostule! A râs de tine!… Ai crezut? Nu-i adevărat! Minte!