In sfârșit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor.
Doi ani de zile, vreo câțiva voinici, spoiți cu cărbuni pe ochi, foarte
’ndrăzneți și foarte cruzi, băgaseră spaima în trei hotare. Intâi
începuseră cu hoția de cai; apoi o călcare, două cu cazne; pe urmă
omoruri. Intre altele făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui
Popa Iancu din Podeni.
Popa erà un om cu dare de mână; rămas văduv, deșì foarte tânăr, trăià cu
maică-sa. Ii mergeau treburile cât se poate de bine. In timp de un an și
jumătate, cumpărase două sfori de moșie, ridicase un han și o pereche de
case de piatră; vite multe, oi, cinci cai, și mai aveà, se zice, și
bănet. Astea băteau la ochi, toată lumea credeà că popa găsise vreo
comoară. La așà stare, trebuià, se ’nțelege, să se oprească ochii
tâlharilor.
Intr’o seară părintele Iancu a făcut prostia să rămână acasă singur de
tot: pe bătrână a trimis-o cu trăsura la târg, cu un băiat; pe un argat
l’a mânat la câmp, pe alți doi, cu carele, după lemne la pădure. După
miezul nopții, iacătă oaspeții negri: l’au legat, l’au schingiuit și
i-au luat o groază de bani. Norocul bătrânei că lipsià; făceà poate
greșeala să țipe, și tâlharii o omorau, cum s’a și întâmplat în altă
parte cu o babă, peste câteva zile.
De mirare însă un lucru – popa aveà un buestraș minunat și două iepe de
prăsilă: nu i le-au luat. Dar ceva și mai curios – câinii din curte,
niște dulăi ca niște fiare, nu dedeseră măcar semn de vieață! Hoții au
fel de fel de meșteșuguri ca să adoarmă câinii cei mai sălbatici; le dă,
pesemne, un fel de mâncare descântată, ori cine știe ce.
Pe preot l-au găsit a doua zi într’un târziu legat butuc, cu mușchii
curmați de strânsura frânghiilor, cu călușu ’n gură, d’abià mai putând
geme. L-au deslegat degrabă și bietul om a povestit, gâfâind și cu
mintea pierdută de groază, tot ce pătimise.
Nu trecură două săptămâni și se auzì de altă călcare – aceea, în adevăr,
spăimântătoare.
Arendașul dela Dărmănești a fost călcat de cu seara. Omul trăià acolo cu
o rudă bătrână, o babă, care-i îngrijià de casă. Baba a făcut neghiobia
să țipe, și arendașul și mai neghiob a tras cu revolverul. Atâta le-a
trebuit! I-au chinuit, i-au fierăstruit până i-au dat gata. Nu se puteà
ști cât jefuiseră, desigur fusese o sumă însemnată – arendașul vânduse
de curând o cătățime mare de bucate.
Dar în sfârșit fărădelegea asta fusese cea din urmă. Oamenii spoiți cu
negru căzură în lanțurile justiției azinoapte, tocmai când se porneau la
o nouă ispravă. Vestea aceasta se împrăștiase într’o clipă ca o lumină
liniștitoare peste câte trele hotarele bântuite.
Către seară se întorceà acasă, călare pe buestrașul lui, popa Iancu. Și
calul și omul erau sdrobiți de umblet. De trei zile popa alergase după
daraveri de negustorie, – vindeà vite și cumpărà porci. Pe unde umblase
n’aflase nimica de prinderea tâlharilor. Maică-sa îl așteptà cu masa;
fiul n’aveà poftă de mâncare; îi erà degrabă să meargă la neica
Stavrache, hangiul, frate-său mai mare.
Hangiul erà foarte mulțumit: om cu dare de mână, cu han în drum – mare
greutate i-se luase de pe suflet. Câte nopți nu dormise el o clipă măcar
cum se cade, trăgând cu urechea și așteptând cu inima sărită pe
musafirii de noapte! negreșit trebuià să-i vie și lui rândul odată
și-odată.
Preotul intră în cârciumă, tocmai când d-l Stavrache se pregătià
s’o’nchiză.
– Neică, zise el privind ciudat și sperios în toate părțile, aș vrea
să-ți spui ceva numaidecât.
– Ce?
– Ai să vezi. Inchide și aide ’n odaie amândoi… am venit la d-ta ca la
un duhovnic…
După aerul și tonul tânărului, fratele mai mare nu știà ce să crează;
totuș înțelese că preotul aveà lucruri serioase de spus. Trimise pe
slugi și pe femeie să se culce, închise obloanele prăvăliei și poarta
hanului, și, după ce toată lumea se liniștì, intră în odăiță unde
așteptà popa trăgând tutun și oftând greu.
– Ce e, mă?
– Am venit la d-ta ca la un duhovnic… N’aude nimeni?
– Aș! cine s’auză?
– Neică Stavrache, zise popa înnecat, m’am nenorocit!
– De ce?
Popa a ’nceput să plângă cu hohot și să se bată cu pumnii în cap. Neica
Stavrache nu înțelegeà deloc.
– Ce să mă fac?… ce să mă fac, neică?… spune d-ta, că mi-ești frate mai
mare…
Ce aveà preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de ’nțeles, firește;
așà de greu că d-l Stavrache, mai întâiu, nici n’a voit să crează.
Cum s’a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atâtea acareturi și
cuprins, mai bogat decât multă lume dinprejur! – frate-său! preotul – să
fi fost capul bandei de tâlhari! Și cu toate astea erà adevărat. Dracu’l
împinsese! Și nenorocitul își povestì din fir în păr toate isprăvile.
Călcarea dela el fusese un marafet ca să adoarmă bănuelile. Cu câteva
zile înainte, un notar de sat – erà cam beat – dușman vechiu al popii,
întâlnindu-l la un han pe drum, i-a zis: «Bun buestraș ai, părinte! ăsta
nu mai e cal de popă, e cal haiducesc, să lase toate poterile’n urmă!»
și pe urmă: «Bine-ți merge, părințele! mai cumpărași o sfoară de moșie!
Cum de nu ți-e teamă să te calce tâlharii! pesemne că ești dres!»
Neica Stavrache ascultă în sfârșit și povestirea isprăvii din urmă dela
arendașul Dărmăneștilor… Dar nu popa îl omorîse; el luptase cât putuse
să-i oprească dela așà crudă faptă; ce erà să le faci însă? erau
îndârjiți: baba tipà și arendașul a tras cu arma – nu mai erà chip să
stăpânești pe băieți.
Popa scăpase din cursa întinsă la capătul pădurii numai prin întâmplare:
aminteri puneau mâna poterașii și pe el… Dar toți cetașii sunt prinși…
Or să-i pună la casne… ei au să spună tot… tot… Or să pună mâna și pe
el. Și popa, apucat de cutremur, își smulgeà părul din cap.
– Ce-i de făcut, neică Stavrache? scapă-mă!
– Cum?… Nenorocitule! să fugi! să piei! să te’nneci mai bine decât să
puie mâna pe tine! în fundul ocnei îți putrezesc oasele.
Pe când vorbià d-l Stavrache, deodată s’aud afară sgomot, strigăte și
bătăi puternice în obloanele prăvăliei. Amândoi rămân încremeniți.
– Nu deschide! zice popa scoțând un revolver de sub anteriu.
Dar bubuiturile se ’ndesesc, – sunt oameni mulți afară. D-l Stavrache,
fără să mai asculte de stăruințele popii, care tremură ca varga, îl
împinge cât colo și trece ’n prăvălie. Trăgând bine cu urechea, hangiul
înțelege că are a face cu o lume veselă: o ceată de răufăcători e mult
mai serioasă și mai tăcută; nu râde și nu chiuește așà cu chef pe la
miezul nopții. Și d-l Stavrache a ghicit bine. Strigând: «Numaidecât!»
aprinde lampa și merge să deschiză.
In adevăr, sunt vreo douăzeci de voluntari tineri, claie peste grămadă,
în câteva trăsuri, conduși de une ofițer și doi sergenți rezerviști,
către Dunăre – la răsboiu. Poposesc două-trei ceasuri acì, să odihnească
și caii; despre ziuă or să se pornească; trebuie s’apuce trenul militar
care trece dimineața la stația cea mai apropiată – cale de vreo
patruzeci de kilometri. Sunt mușterii buni, băieți cu dare de mână, și
cântă, și râd, și fac fel de fel de nebunìi.
D-l Stavrache face tot ce poate ca să ’ndatoreze pe bravii tineri. După
ce au băut binișor, se aștern unul lângă altul, ticsiți în cele două
odăi mai mari ale hanului. Foarte obosiți, tinerii fără grije dorm
buștean. Hangiul, posomorît, stă câteva minute la gânduri adânci; dar
deodată fața i-se luminează: înăuntrul frunții a scânteiat o mare
inspirație. Omul trece repede în odaia unde-l așteptà cu atâta nerăbdare
cainicul.
Ce și-au vorbit cei doi frați nu se poate spune, atât de ’ncet și de
discret și-au șoptit. E destul a arătà numai ce au făcut. Preotul Iancu
s’a așezat pe scaun în mijlocul odăiței. D-l Stavrache a luat o pereche
de foarfece și a ’nceput să’i reteze pletele; apoi tot mai scurt și mai
scurt, unde mai bine, unde mai cu scări, l-a tuns la piele, muscălește.
Apoi i-a tuns scurt barba, i-a săpunit-o bine și la urmă i-a ras-o cu
perdaf. Toate astea foarte de grabă.
La patru despre ziuă, voluntarii s’au deșteptat, s’au pus la rând și
s’au numărat. D-l Stavrache le-a făcut socoteala, a incassat suma de
douăzeci și cinci de lei și, mulțumindu-le, le-a zis:
– Uite ce e… e acì un tânăr care ar vrea să meargă și el volintir cu
d-v… Il primiți?
– E vârstnic?…
– Da.
– Are părinți? ori copii?
– N’are nimic.
– Are formele gata? a întrebat ofițerul.
– Forme n’are; dar… să le faceți d-v.
– Asta nu se poate; trebuie să se prezinte la divizie.
– Da’ nu s’ar puteà să’l luați cu d-v. și să-și facă formele acolo unde
vă duceți?
– Ba… s’ar puteà.
– Atunci…
Și d-l Stavrache aduse în fața camarazilor pe _domnul_ Iancu Georgescu –
un tânăr foarte voinic, frumos și curat, ras proaspăt – o înfățișare
demnă și severă. Camarazii l-au salutat cu un «ura» puternic de s’a
cutremurat hanul, și d-l Iancu Georgescu, după ce s’a sărutat de multe
ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela bandă, fără să se mai uite
’napoi.
* * *
De mult nu se mai pomenià acum în sat de preotul Iancu… Se ’nnecase? îl
răpusese cineva? Nici urmă nu lăsase, par’că intrase în pământ. In locul
lui se orânduise alt preot; nu’l putuseră așteptà oamenii, cât lumea; nu
puteà rămâneà sat de creștini fără liturghie.
Când d-l Stavrache se ’ntorceà dela parastasul de nouă zile al
maică-sii, pe la ’nceputul lui Decemvrie – (bătrâna, după ce zăcuse de
inimă-rea vreo câteva săptămâni, murise, dimineața, la 28 Noemvrie) – se
întâlnì cu factorul rural… O scrisoare cu timbrul dela Turnu-Măgurele și
cu data din ajunul morții bătrânii. Neica Stavrache a cunoscut slova.
Repede omul, deprins a nu mai așteptà zadarnic vești dela acela pe
care’l credeà pierdut deabinele, se închise în odăiță și desfăcù nervos
plicul:
«Iubite neică, mai întâiu nu lipsesc a cercetà despre scumpa d-v.
sănătate, a dumitale și a maichii»…
D-l Stavrache își șterse ochii cu colțul șorțului, și foarte înduioșat,
urmă semnele pe petecul de hârtie, sosit de așà de departe ca să aducă
în liniștitul sat un fel de răsunet al sbuciumului din locurile
răsboiului. Fugarul erà dinaintea Plevnei. Se bătuse cu mare curaj și cu
mult noroc în trei rânduri; luase un steag dela inamic, într’o
încăierare unde ai noștri erau aproape sdrobiți; fusese numit sergent pe
câmpul de onoare, căpătând «Virtutea militară» și o decorație rusească.
In curând Plevna erà să fie atacată cu toată puterea armatelor aliate.
Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neica Stavrache, presupunând
că acela ar fi fost un om deprins să descifreze înțelesuri din chipurile
omenești, ar fi rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui
mai mare nu se petreceà nimic analog cu bucuria la citirea veștilor
despre succesul de bravură al răspopitului.
Hangiul mototolì hârtia după ce mai privì bine data: în adevăr,
scrisoarea erà expeduită cu trei zile mai ’nainte de luarea Plevnei. Dar
acuma… Plevna erà luată – asta se svonise oficial în toate unghiurile
țării.
Primarul mai știà, tot din izvor oficial, că voluntării au să fie
liberați zilele acestea spre a se ’ntoarce pe la căminuri, fiindcă
răsboiul s’a sfârșit.
– Dar… întrebă distras d-l Stavrache, ce s’o mai fi făcut cu tâlharii
prinși astă-primăvară?
Tâlharii fuseseră osândiți la diferite pedepse și de sigur erau și
așezați la locurile de muncă.
– Care va să zică, clipì gândul hangiului, nici vorbă n’a fost la
judecată despre popa, despre capul și gazda tâlharilor. Aoleu! Ce mai
judecători!
… Dar o să ’ndrăznească să se mai întoarcă?
… Dar dacă îndrăznește și se ’ntoarce?… Atunci, ce-i de făcut?
… Da! dar sergentul se poate întoarce; popa, ba!
… Dar dacă ’i vine așà o nebuneală sergentului să spuie că el e stăpânul
averii, întâmple-se orice s’o întâmplà! că odată a purtat barbă și
plete.
… Da, dar atunci procurorul îl rade și’l tunde deabinele.
… O venì?… n’o venì?…
Pe când d-l Stavrache își ridică așà de sus interesanta-i clădire de
ipoteze, iacă-tă altă scrisoare: e tot dela Turnu-Măgurele – de astădată
însă e slovă străină… Slovă străină!… Ei! lucru Dracului!…
«Salutare, domnule Stavrache, n’avem onoare să vă cunoaștem, dar venim
să îndeplinim rugămintea unui brav camarad, sublocotenentul Iancu
Georgescu, voluntar înaintat din grad în grad în timp de campanie, mort
pe câmpul de onoare de trei gloanțe inamice primite în pântece. Am stat
la căpătâiul lui plângând până când a închis ochii. Mare păcat că s’a
prăpădit așà viteaz soldat! Un moment nu a arătat lașitate; deșì foarte
slăbit de atâta durere și pierdere de sânge, tot glumià; zâmbind și-a
cântat singur popește foarte frumos: vecinica pomenire! apoi ne-a dat
adresa dumitale și ne-a rugat să-ți scriem negreșit să-l ierți, fiindcă
acuma s’a spălat în sânge, și să-i spui maică-sii, bătrânei, pe care o
cunoști, să-i poarte regulat de grija sufletului. Pe urmă a ’nceput să
aiurească și s’a sfârșit.
Salutare: sub-loc. Marin Dobrescu; sergent-major, George Popescu».
D-l Stavrache a plâns mult, mult, sdrobit de trista veste. Dar un bărbat
trebuie să-și facă de inimă! Nu trebuie să se lase copleșit așà de
durere. A strâns bine scrisoarea; s’a spălat frumos pe ochi; a pus caii
la brișcă și a plecat repede la târg să întrebe pe avocat, cu ce forme
intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care
n’are alt moștenitor.