II

Toate acestea trec acum prin mintea părintelui Niță și deaceea bătrânul

e foarte mâhnit. Zadarnic luptă să gonească gândurile care-l frământă, –

cântecul de-afară i-le încarcă și mai tare: Ileana fata lui, nevasta lui

Matache, șade în curte cu bărbia rezemată în mână și cântă.

Ileana cântă frumos, e știută; dar acuma căldura cântecului este

deosebită; glasul ei arde. Omul, care învățase atâtea, ascultà

mușcându’și buzele: el bănuià… nu, înțelegeà bine ce putere a ridicat

așà de înalt coardele cântăreței.

O melodie simplă și monotonă, – dar câte înțelesuri, câtă pierzare de

suflet, câte făgădueli fără margini și poftă oarbă! Fata cântà

tinerețele lui. Cântecul acela îl luà în sus, ca pe niște aripe largi și

puternice, și-l duceà îndărăt cu treizeci de ani… Intorcându-se de acolo

’ncoace către clipa de față, numărà el unul după altul exact toate

belciugele ce-i făcuseră lanțul vieții.

Cântecul Ileanii dureà prea mult; nu mai erà de suferit: trebuià

’năbușit. Tatăl ieșì pe prispă și-o chemă brusc. Ea tăcù și s’apropiè.

– Ileano-Ileano! zise popa mustrător și fulgerând-o cu privirea. E

păcat!

– Taică!

– E păcat, adăugă popa și mai apăsat. Rușine și păcat! și ieșì pripit

din ogradă fără să se uite înapoi.

El merse drept la învățător… Omul acesta scoteà pe Ileana din minți… da,

el!

Aici s’a urmat o scenă foarte neplăcută: amare împutări de

nerecunoștință de o parte, de alta protestări călduroase de nevinovăție.

Tânărul jurà că n’au fost decât poate glume umflate de gura rău-voitoare

a oamenilor sau mai bine a femeilor din sat, care dacă nu bârfesc, nu

trăesc. Bătrânul țineà ’ntr’una, fără s’asculte, că un bărbat în toată

firea nu se cuvine să se rătăcească după o minte slabă de femeie. Și la

urmă, scurt: o voință hotărîtă până la sânge a împiedicà rușinea și

păcatul… Numaidecât învățătorul trebuià să ceară permutarea în alt

județ; protul aveà mijloace să capete aprobarea imediată. Ii dedeà o

sumă însemnată; îi găsià o fată bună să-l însoare… îl iubià ca pe un

scump copil al lui… cu mult mai mult decât pe Ileana… Ș’asupra

cuvintelor din urmă bătrânul, simțind că’i scade energia, se grăbì să

plece făr’ a mai răspunde la observațiile tânărului, care nu știà să

merite această izgonire.

Preotul pornì spre casă; dar deodată se oprì… un moment nehotărît… apoi

își întoarse pașii – nu vrea să vază pe Ileana… să meargă la Cuțiteiu…

Nu că doar aveà să’i spuie ceva, dar simțià nevoia să nu fie singur.

Primarul erà acasă. Bătrânii prieteni se așezară pe pălimar… De mâncare

n’aveà părintele poftă; dar un pahar de vin bun e bun oricând… Cuțiteiu

scoase din beciu o cană cu spumă… Primarul erà foarte vesel și fiindcă

nu’i erà somn, ca de obiceiu, aveà poftă de lafuri.

Intre un om și altul este adesea ca dela o stea la alta. Arde colo un

soare uriaș și dincolo altul. Printre învârtitoarea pulbere de lumi, un

colos de flacări d’abià zărește pe celălalt ca o scânteie ce clipește

pierdută în negura fără fund… Ba câți încă nu se mai zăresc deloc și

unul de altul nici măcar nu bănuesc. Adesea tot așà se pricep oamenii

’ntre ei și-și pot înțelege unul altuia sufletul.

Steteau acì față ’n față cei doi bătrâni și buni prieteni, dar erà atât

de nemăsurată depărtarea dintre ei! și aceasta reduceà pentru Cuțiteiu

la proporții ce nici nu mai merită socotite, spaimele părintelui. La

urma urmelor, ce lucru mare și grozav?… E ceva să se ’ntâmple mai des și

mai lesne?… Ce?… Se iubesc doi oameni tineri… Ei! ș’apoi?… Lume nu e?

– Eu știam dela ’nceput că o să fie ’ncurcătură, zise Cuțiteiu cu

zâmbetul lui obișnuit… Nici că se puteà altfel… Intâiu numai bănuiam –

acù mi-aș pune capul… Stăi să vezi… Duminecă, vreo două săptămâni, nu

știu ce roboteam p’în grădină… Numa ce să’i vezi: veneà amândoi dinspre

gârlă, treceà pe lângă gard încet și vorbià șoptit… N’am putut auzì mai

nimic… Atâta doară mi s’a părut că ziceà ea: «Nu te crez!» da el zice:

«O să vezi!» Am sărit repede din grădină și până s’ajungă ei pe linie,

cum umblà domol și se tot oprià pe loc, le-am ieșit înainte la poartă…

Se legănà alături par’că mergeau pe o apă… Erà să treacă pe lângă mine

făr’ să mă vază.

– Bună dimineața, fină, zic; zice: – Sărut mâna, nașule. – Da’ncotro? –

Mergeam și noi la biserică… Ne-am întâlnit mai colea cu neica Mitu… –

I-am tras cu ochiul, și zic: – Cale bună, fină. – El a tăcut și s’a

făcut roșu ca ardeiul; da ea, diavoloaica, a ’nceput să râză; zice: –

Sărut mâna, nășicule! și-au plecat amândoi înainte.

– M’am uitat lung după ei până a intrat în curtea bisericii… așà

mândri!… Ei! ce să mai vorbim de geaba, taică? Dacă așà a făcut Dumnezeu

lumea noastră… Am zis și eu: așà da, așà’mi place și mie!…

– … Ș’apoi, adică ce-ar fi – adăugă Cuțiteiu după o scurtă tăcere – ce

ar fi să’l lase pe pârlitul de Matache și să ia pe Mitu?

– Cât oiu trăì eu, asta nu se poate, zise popa.

– Ce se potrivește!… De ce?

– Că nu voiu eu!… Și popa înghițì în sec și, simțindu-și gâtul uscat,

băù două pahare unul după altul… ș’apoi încă unul.

– Ei! asta-i… Or să te ’ntrebe ei pe tine!… Și dacă-i vorba, tot mai

bine să-i fie nevastă decât țiitoare… Uite popa cum se miră! par’că

’ntâia oară a văzut d’alde astea… Ce, mă, tu n’ai fost tânăr niciodată?

Nu ți s’a ’ntâmplat… Iacă mie, cum mă vezi, mi s’a ’ntâmplat… și încă la

mine… a fost ca nelumea… Acuma pociu să’ți spuiu ca la un duhovnic, c’a

trecut de mult… Eu mă ’ndrăgisem de cumnată-mea…

Popa făcù o mișcare.

– Da, da, de nevasta lui frate-meu răposatul… Să murim și eu și ea, și

mai multe nu… Satul tot știà și frate-meu nimic… Bietul răposatul!… bun

om, da prost! Par’că-l împingeà dracul să m’ajute el. Țiu minte odată

zor-nevoie să mă duc eu la târg cu ea, că el aveà treabă la deal…

Bucuria noastră! Mă și suisem în căruță cu Smaranda, când iacătă

maică-ta… Venise s’o luăm și pe ea cu noi. Ce să faci? Am luat-o… O zi

întreagă n’a fost chip s’o rătăcim p’în târg…

Taica mă dăscăleà pe o parte, maică-ta pe alta… Și unul ș’altul o păzeà

pe Smaranda… Unde să te apropii? – Ce mi-a dat păcatu’n gând? Să fug cu

ea ’n lume… Cine să le fi spus… cum or fi aflat-o și p’asta… nu știu…

știu numai atâta că m’a vândut alde taica – să scape de mine și pe mine

de păcat.

– Cum?

– Iaca lesne… M’am pomenit într’o dimineață cu larmă mare ’n sat,

chiote, țipete de muieri și de copii… Ce e? ce e? Alergau aleșii cu

ceaușii să prinză flăcăi la miliție… N’apucasem să’mi puiu minteanul, și

numa iacă Smaranda într’un suflet: «Fugi, Constandine! după tine umblă…

fugi că te ia!» Odată mi-a scăpărat p’în cap: «Tii! asta hoțul de taica

mi-a făcut-o!» că’mi spusese cu vreo câteva zile mai nainte: «Mă,

Constandine, tu ai fi bun de dorobanț… ce nu vrei tu să te bagi la

miliție?» «Acù, zic, tot mă ia ei, încai…» Am apucat-o pe Smaranda ș’am

smucit-o înăuntru ’n odaie… Ți-ai găsit!… Nici n’am atins bine clanța,

și iacă și taica turbat cu toporul ridicat: «Ticăloșilor, vă trăsnește

Dumnezeu! vă crăp capul ca la niște câini!»…

Ăia intraseră în curte… Ii dau brânci bătrânului – Dumnezeu să’l

odihnească! – cât colo, ies pe prispă și puiu mâna la brâu pe prăsele:

«Mă! zic; ăl dintâi de-o pune mâna pe mine… îi vărs mațele!» ș’o iau la

fugă spre pârleaz… Ei după mine. Un ceauș de dorobanți veneà înainte

mâncând pământul și ’nvârtià peste cap ștreangul… par’că’l văz ș’acù,

nalt și spătos cât o namilă. «Dă-te!… nu te da!… ține-acì!» Când să puiu

piciorul peste gard, mi-a și aruncat lațul de gât și m’a întors înapoi

lat pe spate. M’am sbătut cât am putut… da’mi luase apa. Ce să mai lupți

cu beregata strânsă ’n ștreang! M’a legat cot la cot… și m’a dus…

– Ei, și?

– Ei! și m’a dus. Cine erà să mă plătească? taica? M’a dus la tact și

d’acolo la oraș… Am fugit odată cu gândul să viu să iau pe Smaranda și

să m’apuc de hoție. A pus mâna pe mine, m’a bătut și m’a închis… Am

sărit într’o noapte peste zid… A prins de veste straja, s’a luat după

mine și m’a’mpușcat în picior – ș’acù am semnul… Mi-a tras o bătaie

strașnică… Am stat închis multă vreme până a venit să mă scape – și cu

ce cheltuieală! – cine te gândești?… Bietul neica, frățină-meu!…

M’am întors acasă… Smaranda aveà doi copii… fusese bolnavă… se făcuse

urîtă… Când ne-am văzut, ne-a apucat și pe mine și pe ea o rușine…

– Pe urmă?

– Pe urmă m’am căsătorit ș’am trăit cum mă știi… Bodaproste lui bietu

taica: el m’a mântuit de păcat… că după cum eram nebun, îl făceam – îl

făceam și erà făcut…

Venise popa să caute, chipurile, liniște la cumnatul Cuțiteiu! Nu cu

vin, cu otravă ’l cinstise. Și deaceea se întorceà părintele într’un

târziu cam pe două cărări, căutând o inspirație luminoasă și neputând

apucà, în mintea-i turburată, calea spre o hotărîre. O oboseală nespusă,

un fel de desgust mai sdrobitor decât chiar desnădejdea apăsà greu pe

amândoi umerii bătrâni.

Care va să zică el cereà o jertfă – știà dealtminteri și el asta tot așà

de bine ca și Cuțiteiu – o jertfă care nu se dă de bunăvoie, care

trebuie luată cu de-asila… «Cu de-asila!…» Și omul grăbì pasul… Ajunse

acasă, luă din fundul lăzii și vârî în sân un pachet învelit într’o

basmà, încălecà și pornì… Când răsărià soarele erà departe.

Drumul a fost și scurt și lung: lung de neastâmpăr, scurt de gânduri… O

să se ’nvoească prefectul?… Un învățător nu poate fi luat în armată… Cum

să propuie? ce să zică? cum să înceapă?… Dar dacă n’o izbutì?… dacă nu

s’o puteà?… Ei! numai să vrea prefectul și se poate…

Prefectul erà o veche cunoștință – procurorașul de odinioară. Fost

deputat, om bogat acuma, cu putere și influență nemăsurată… S’ar puteà

dacă ar vrea el… In mâna omului aceluia stăteà liniștea călătorului.

Acesta și-aduceà aminte cât de bun fusese acela cu el… Da, dar acù nu

mai erà tânărul vesel de p’atunci: trebuià să fie un om matur… Lucrul

poate că n’o să meargă așà de ușor ca altdată…

Și astfel, bătându-se cu socotelile, călărețul se trezì înainte-i cu

sclipeala turnurilor de tinicheà din oraș… Incă o fugă de cal… In

sfârșit!

Intră pe aceeaș barieră pe unde acù mai bine de douăzeci de ani ieșise

ducând în căruță comoara găsită lângă altarul lui sfântu Ion… Călărețul

ocolì cu dinadinsul stradele principale și piața, nevoind să mai vază

locurile ce fuseseră odinioară teatrul talentelor micului bufon.

Prefectul locuià la marginea orașului, într’o casă de jur-împrejur cu o

grădină mare… La prefect erà lume multă… Preotul așteptă în sală. D’abià

se așezase cu sfială pe un colț de scaun, și auzì deodată în o odaia

de-alături un sgomot grozav: ceartă, palme, bușeli, țipete; ușa odăei se

deschise smucit, o slujnică urîtă și lălâie, răgind ca o bestie, cu

nasul și gura pline de sânge, ieșì zăpăcită; după ea, numaidecât, o damă

mititică și uscată, cu capul plin de funde de hârtie, fierbând și

spumegând, cu un clește de sobă în mână, și strigând: – S’o puie la

coteț! la coteț! – Una după alta pieriră ’ntr’o clipă pe altă ușe.

Popa se ridică ’n picioare mai mult de frică decât de respect. Până

să’și dea bine seama de ce văzuse, auzì un hohot de râs strașnic ș’apoi

alte țipete, de astădată jalnice și sfâșietoare – o femeie se chinuià

par’că să’și dea sufletul. Ușa se deschise înapoi, și un ungurean intră

purtând în brațe pe dama cu capul înfășurat în hârtii… Membrele-i erau

înțepenite, gâtul și mijlocul strâmbe, fața ca varul, și din ochii ei

mari, deschiși peste măsură, se vedeau numai gogoșile albe… Gemeà și

scrâșnià din dinți. Slugoiul, ajutat de două femei, o duse în odaia ei.

Peste un moment, el ieșì ștergându-se pe mâini – îl mușcase.

– Ce e? îndrăznì popa aiurit.

– Iacă niște păcate!

Și fără multă stăruință, popa află cât e de rea și de bolnavă stăpâna

casei, nevasta prefectului… O scorpie!… bate slugile până la sânge, le

’nțeapă cu ace, le frige cu fierul de frizat, roșit în spirt… și când

ostenește, o apucă: râde, plânge, țipă și rămâne ceasuri întregi

țeapănă… Trebuie frecată cu perii aspre, bătută cu nuiele subțiri și

afumată cu niște doftorii tari până să’și vie iar în fire.

Popa își făcù cruce și s’așeză la loc s’aștepte. Tocmai târziu,

prefectul ieșì să conducă până la scară pe un boier bătrân. Isprăvind,

dete cu ochii de preot, care stà umilit în picioare. Din două vorbe cei

doi vechi cunoscuți se recunoscură. Preotul zise încet:

– Aș vrea, să trăiți, domnule prefect, să vă spuiu un foc al meu… între

patru ochi… dar între patru ochi…

Fiindcă mai aveà doi musafiri, prefectul poftì foarte politicos pe popa,

cu toate protestările de rigoare ale acestuia, în salonul de-alături, și

intră în biurou să expedieze pe cei doi.

Popa trecù în salon și se oprì un moment la ușe… De mult nu mai intrase

în așà apartament! de mult nu’i mai lovise vederile așà combinație de

forme și colori! Erà în adevăr minunat. Salonul da în grădină, și

reflexul copacilor, trecând prin perdeluțele de rețea, dădeà și mai mult

farmec acestui interior și bogat și de gust.

Omul făcù un pas, înaintând ca un călător într’o vale plină de

încântătoare amintiri, pe care o revede deodată după o îndelungată

pribegire… Uimit, privì de jur-împrejur; dar când ajunse cu privirea în

colțul unde băteà ’n plin lumina verzuie dela trei ferestre mari,

călătorul rămase trăsnit… Un strigăt i-se ’nnecă în piept: ochii lui

întâlniseră căutăturile unui portret mare…

Erà o arătare din altă lume – mai dulce, mai bună… fericită! Zâmbià cu

acelaș zâmbet neuitat, în care se amestecà multă blândețe cu multă

patimă, atâta inteligență limpede cu atâta oarbă pornire… Bătrânul stete

mult… mult înaintea ei, și, voind par’că s’aprinză cu privirea lui ochii

nemișcați de sus și să-i facă să clipească odată măcar, măcar odată,

clătină din cap și șoptì:

– Ei!… să știi tu ce e acuma pe sufletul meu!

– Poftim, părinte, zise prefectul.

Bătrânul tresărì:

– Cine e? întrebă el, întinzând mâna spre chipul din perete și fără să

se uite la omul ce-l trezià așà de brusc din vis.

– Soacră-mea… mama nevesti-mi… O femeie nenorocită: a murit tânără,

sărmana!

Bătrânul se ’ntoarse mașinal.

– Ei! ce e? spune-ți păsul, adăugă prefectul; poftim de șezi.

Popa șezù și tăcù.

– Ai vreo pricină?… vreo daraveră?… spune.

Popa nu zise nimic.

– Suntem singuri, n’ai nici o sfială… Nu ne-aude nimeni… Spune, zise

foarte binevoitor, deșì cu oarecare nerăbdare, prefectul. Dacă e

posibil, te cunosc ce om ești, fac tot pentru sfinția-ta.

Bătrânul alunecă de pe scaun și căzù mototol pe covorul moale…

Polițaiul, care așteptà afară ordine, erà din norocire acì, gata la

chemarea superiorului, să ajute pe omul bolnav: l-a descheiat la gât, la

sân, la brâu… l-a frecat cu oțet la tâmple și la inimă… Când își venì în

fire, preotul erà întins în biurou pe canapeà… Se încheiă de grabă, își

cerù iertăciune – erà bolnav, bătăi de inimă și amețeli – simțise cum îl

ia ca p’o apă, cum i-se ’ntunecă tot împrejur și cum adoarme… Se ridică,

salută și pornì să plece.

– Bine, nu mi-ai spus nimic, zise prefectul, făcând semn polițaiului să

iasă.

Polițaiul ieșì foarte mulțumit de serviciul umanitar ce realizase… Popa

se căutà mereu în sân, la brâu, prin buzunare, fără să spuie o vorbă…

Prefectul, obosit, zise:

– Ei! spune-mi odată…

– Am pierdut-o! răspunse popa naiv, salută și ieșì grăbit.

Prefectul dete din umeri… Chemă pe polițaiu… Polițaiul lipsià, dar

trebuià să se întoarcă la moment: plecase în fuga mare – «uitase

raportul de noapte la canțilerie!»

Oricât erà de tânără Ileana, înțelesese că taică-său citeà în sufletul

ei tot așà de bine ca’n cărțile lui dela biserică…

Dacă-i așà, care va să zică, știe și el… Ș’apoi?… să știe! Cine ce

treabă are?… Frică?… De cine? de ce?… De Matache?… tontul?… cârpa? O

să’l lase și pace bună: traiu cu de-asila nu se poate. – Cinste?… Vorbe.

– Rușine?… N’are. – Da, să știe tot satul!… I-ar păreà rău să nu știe

lumea toată!… Are să spuie chiar dânsa… Da, pentru că nu mai poate

ascunde focul ce-o arde; trebuie odată să-l dea afară… și cântecul și

plânsul pe’nfundate nu-i mai ajung pentru asta. Are să iasă pe drum… nu;

are să meargă la biserică și, când o fi tot vileagul strâns, o să strige

’n gura mare că’i plesnește inima de atâta chin mut, că fără omul ăsta

înnebunește, omoară pe cine i-o ieșì înainte și se strânge singură de

gât cu ghiarele, ca o fiară nebună!

Și cu mâinile înfipte în păr, femeia își legănà ca de durere capul

frumos într’o parte și’n alta… De din dosul caselor pornì – așà de

târziu! – semnalul cunoscut: fiara nebună dintr’o săritură fù de gâtul

prăzii.

– Ci vino odată! gemù ea. De ce mă chinuești? Ce vrei? – să mor? Zi tu

că vrei să mor… Pe sufletul mamii din groapă, – s’ajung să mă gunoesc la

garduri până or fugì și câinii de mine! să-mi pice carnea putredă de pe

oase! să mi-se macine oasele până la măduvă! jigăniile pământului să

mi-se ’ncuibe în coșul pieptului și’n țeasta capului: zi tu că vrei să

mor… acușica, acilea, mor!

Ochii i-se închiseră, obrajii și gura îi înghețară, și căzù moale în

brațele lui. Când, de suflarea bărbatului, femeia își căpătă iar glasul,

se puse să-i spuie cât de nedrept se supărase el pe ea, cât de

copilărească și fără temeiu fusese cearta lor și cât suferise ea de

lipsa lui.

… Se sbăteau de mult unul în brațele altuia, când se auzì portița

trântită: sosià părintele călare. Amândoi rămaseră nemișcați. Călătorul

descălică, luă șaua și dete drumul calului să pască… De departe, din

fundul grădinii unde erau ei, se văzù fereastra dela odaia bătrânului

luminându-se.

– Să știe el că sunt aici, zise Ileana râzând înfundat și strângându-se,

ca de teamă, lângă Mitu, m’ar omorî!

Preotul stinsese lumina și se trântise pe pat să-și adune gândurile și

să facă un plan nou, altă socoteală…

Deșì obosit de atâta drum călare, de-atâtea ș’atâtea, nu puteà adormì…

Incet-încet însă p’acì să ațipească. Erà tocmai să pășească hotarul

fericit dincolo de care gândurile scapă din știrea noastră ca să alerge

și să-și țopăie libere danțurile bizare…

… El sărì în sus.

… Umblă cineva p’în curte… O ușe se deschide și se ’nchide în casele din

față ale fie-sii… Vorbă tainică!… Bătrânul ieșì repede… Nimic… S’auzià

numai prin răcoarea nopții ronțăeala calului… Fusese o părere bolnavă…

Ocolì împrejurul caselor… Iar nimic… Besnă… Nici o mișcare…

Bătù la fereastra Ileanii… încă odată… mai tare… tare de tot… Nici un

răspuns…

… Să spargă ușa!… Se duse, luă toporul și se ’ntoarse; dar când pipăì să

găsească clanța, dete cu mâna de verigă: erà pusă și ’ncuiată cu

lacătul… Nimeni!… Cu capul gol, cu pletele-i cenușìi desfăcute și lăsate

’n voia vântului, bătrânul ieșì pe poartă ’n goana mare… La școală

încuiat cu lacătul… Indărăt!… Erà lumină la Ileana: se desbrăcà să se

culce… Inapoi!… La școală lumină!

El suì dintr’un pas cele trei trepte ale prispei și se uită pe

fereastră: Mitu sta la masă cu capul rezemat pe mână… Frumusețea

tânărului, privirile lui pierdute cine știe unde, aerul extatic care’i

luminà capul, încremeniră pe omul de-afară: acesta ’și acoperì ochii să

nu mai vază spăimântătoarea icoană. O clipă stete așà, apoi bătù hotărît

în ușe, intră desfigurat, se înfipse în prag și izbucnì:

– Ce ai tu cu mine? ce? om fără suflet, fără lege și fără Dumnezeu!… Nu

răspunzi… ai?… Te-am strâns de pe drumuri, te-am încălzit la sânul meu,

și tu vrei necinstea casei mele? tu vrei să mă omori pe mine?… Ce rău

ți-am făcut eu ție? Cu ce ți-am greșit? Spune: să mă căesc și să mă

ierți!… Iartă-mă!… Fie-ți milă de un biet păcătos de bătrân… Mitule,

copilul meu!…

Și bătrânul cu părul despletit se târà în genunchi și luptà să-i apuce

și să-i sărute mâinile cu zorul…

– Părinte! zise tânărul tremurând și căutând să-și scape mâinile. Tu să

mă ierți pe mine… Iartă-mă!… Eu nu uit ce-ai fost pentru mine; nu voiu

să’ți fac nici un rău, nici o rușine. Ea nu mai poate trăì cu

bărbatu-său… ea dacă se desparte, eu… o iau.

– S’o iei tu?

– Da, eu: nu mai pociu trăì fără ea…

– Omule, ți-e soră!

– Pentrucă m’ai crescut.

– Nu!… ți-e soră bună.

– Cum?

– Tu ești copilul meu adevărat… Carnea mea!

– Părinte… vrei să mă amăgești…

– Nu, nu te amăgesc… Am greșit… am păcătuit, și Dumnezeu a vrut să mă

bată, și te-a trimis pe tine să mă bați… Trebuià de mult să-ți spuiu

taina asta: erai tânăr și eu eram duhovnic… mă puteam eu spovedì unui

copil?… Dar atâta dragoste câtă ți-am purtat eu ție… niciodată n’ai

înțeles, n’ai bănuit măcar că eu îți sunt tată cu adevărat?… Pentrucă

n’ai înțeles, iacătă viu eu, duhovnicul, la tine, și mă spovedesc ție și

te rog: nu-mi lăsà sufletul în frică de moarte!… Dacă simți că nu poți

biruì păcatul care te târăște, pleacă, fugi departe: aici e iad și

pentru tine și pentru ea și pentru mine!… Să știu eu numai unde ești…

Lasă… ție o să’ți treacă… o să te ’nsori cu o fată frumoasă… o să ai

copii… Las tot aici… și vine taică-tău bun să trăiască lângă tine și să

moară fericit, fără buba asta grozavă care’mi roade inima!

Bătrânul se oprì pentrucă nu mai puteà. Mitu ascultase galben. Fără să

răspunză, sărută mâna preotului, care-l strânse ca și odinioară la

piept, stropindu-i capul cu lacrimi bogate și calde.

– Acù mă duc, taică, zise el; mă duc!

Și se duse.

De două zile… Acù e a treia noapte de când părăsita anină la fereastră

semnul știut, ștergarul înnodat, de geaba… Nu vine. Ea geme în chinurile

așteptării, nesiguranței, desnădejdii.