Omul legii dictă:
– Dispunem dar…
Cuțiteiu întrerupse, cerând foarte respectuos iertăciune magistratului
să-i spuie ceva… și ieșiră amândoi în tindă.
– Domnule procuror, șoptì primarul cu o anume privire, popa este un om
foarte de treabă… Nu-l cunoașteți… Poftiți, poftiți!
Și deschizând ușa, introduse foarte politicos pe junele licențiat în
odaia unde-l așteptà, nerăbdător, părintele… Și așà… se făcură toate
bune… Procesul-verbal nici nu trebuià schimbat: totul stà în încheiere.
Procurorul întrebă pe notar:
– Unde am ajuns?
– Dispunem dar… răspunse notarul cu toată gravitatea.
– Nu așà, zise procurorul: dispunem _însă_.
Și spre mulțumirea tuturor, reprezentantul ministerului public dictă:
– Dispunem însă – considerând informațiile cele mai amănunțite, care
unanim arată pe sfinția-sa părintele Niță din Dobrenii-de-plaiu ca pe un
om cu cele mai frumoase calități; considerând pe de altă parte
progresele fizice și morale realizate, sub îngrijirea sfinției-sale, de
către minorul Mitu, supranumit «Boerul» – dispunem a rămâneà
sus-menționatul minor, în completă lipsă de ascendenți, sub paza și
răspunderea acestui meritos și caritabil preot.
Seara a fost masă mare la popa Niță. Domnul procuror a trebuit să cedeze
rugăciunilor tuturor și să-și amâne plecarea pe a doua zi. El «s’a
crezut dator» să facă la prânz cele mai sincere și mai călduroase laude
sentimentelor umane ale părintului, «al cărui exemplu nu s’ar puteà
îndeajuns recomandà». – Domnul procuror vorbeà mult și frumos – erà
foarte vesel; diplomatul Cuțiteiu zâmbià cu mult înțeles, făcând
preotului cu ochiul, pe când acesta țineà între genuchi pe Mitu și, cu
gândul pe altă lume, îi treceà încet cu mâna prin părul bălan și moale.
Unei femei ca preoteasa Sultana, așà de bună cu un copil sărman străin,
trebuià să-i dea Dumnezeu o bucurie – și i-a dat-o: în acelaș an a avut
o fetiță… Dar ce bucurie! Multă bătaie de cap și trudă i-a trebuit ca
s’o crească – pentru că erà și un copil ciudat! De mirare cum dintr’o
mamă atât de blajină și supusă, să nască așà fire!…
Aveau odată un vițel; îl scoseseră din necaz – se prăpădise vaca și
rămăsese bietul fără țâță… Cine-l îngrijià? – Ileana – să fi fost
p’atunci fetică de vreo doisprezece ani. Cine-l hrănià? Cine se rugase
cu cerul și cu pământul de mă-sa s’o lase să culce vițelul plăpând cu ea
în casă? – Ileana. Erà o dragoste nemaipomenită. Intr’o dimineață însă,
ea se sculă bufnind: nu vrea să vorbească nici cu mama nici cu tata; ei,
ca părinții, văzând-o iar în toane rele, o ocărîră; ea fugì în grădină.
Aici s’apucă să se joace ca de obiceiu cu Priian ăl mic: îl prinse să-l
mângâie și, încleștându-și dinții, îl strânse tare de bot. Ori n’aveà
nici el chef de joc în dimineața ceea, ori îl supărase prea tare semnul
ei de dragoste, animalul se smucì și se depărtă țâfnind. Ea îl chemă –
el n’ascultă… Merse după el – el nu vrù… Se răstì la el – Priian fugì…
Și tot așà și iar așà… Incăpățânarea lui creșteà potrivit cu stăruințele
ei. Nu vrea și pace… Obosită, cu tot sângele ’n obraji, tremurând de
ciudă, ea se duse, luă o bucată de mămăligă și o bardă și se’ntoarse
iar… Cum o văzù venind, Priian se’nfipse în copite și bârligă coada… Ea
se apropià binișor-binișor… cu mâna stângă întinsă, cu dreapta ascunsă
la spate, spunând prietenului ei, care o necăjise, vorbe mângâioase… El
țintì asupră-i ochii mari și proști, și cu și fără încredere,
aruncându’i din afundul nărilor umede duhoarea dulce de lapte… Stete
nemișcat… Fata înaintă lin mâna… Priian întinse botul fraged, dar până
s’apuce bucățica, Ileana îi trase una cu sete în stuful creț din frunte:
tăișul se’nfipse adânc în osul încă necopt. Capul drăguț al lui Priian
se ’nnecă în sânge… Sărmanul se tăvălì și ’ncepù să svâcnească grozav
din picioare…
Mama o văzù venind întunecată și stropită de sânge pe obraz, pe mâini,
pe piept.
– Ce e?
– Am tăiat pe Priian în fundul grădinii… Hai să’ți arăt!
Când ajunseră, Priian se isprăvise de tot.
– Haìnă-haìnă! strigă mama… De ce?
– Iac’așà!
A bătut-o rău… ea a răbdat – nici o vorbă, nici o lacrimă. – Mama însă
s’a văicărat mult de mâhnire și de grije…
Dar când s’a supărat pe tat’său și i-a trântit candela din cuiu și a
umblat fugară trei zile p’în pădure, de nu mai știau und’ s’o caute?…
Dar mai târziu – fată mare! – când, dintr’o vorbă de nimica, a înșfăcat
în brațe pe Stanca Radii, și nici una nici alta s’o arunce de sus de pe
tăpșan, unde se făceà hora, de râpă?… Au trebuit doi flăcăi să lupte s’o
scape pe Stanca… Păcat de așà frumusețe și mândrețe de femeie să fie așà
de cruntă și dârje!
Pe biata preoteasa Sultana a chemat-o Maica Domnului de vreme… A plâns-o
mult bărbatul pe blânda femeie, pe care o iubise atâta pentru sufletul
ei cel bun, pentru mila ei de sărmanul cules de pe drumuri.
Văduvul nemângâiat și-a măritat fata curând după moartea nevestii: nu
mai erà de traiu – trebuià odată căpătuită.
E un om de treabă ginerele; dar e slab de înger… urît și moale de
genunchi… vorbește peltic… pricepe greu… Bun om, cum se cade… dar nu e
ce-ar fi să fie – mai ales pentru astfel de femeie, alt bărbat trebuià.
Mitu a crescut mare și voinic… Astăzi el este învățător în Dobreni.
Părintele Niță a dorit mult să’l aibă aproape și a isbutit să-l permute
aici de acum șase luni, ca să-l poată însurà și așezà.