Ziua trece încet… e însă uneori atâta dulceață și’n chinul așteptării!
Dar noaptea! niciodată n’au adormit seminariștii așà de târziu!… Din
norocire, mai pe urmă nici o piedică.
Sare peste poartă fără sgomot și se ’ndreaptă sigur către ținta știută.
O femeie în umbra gangului!… El se oprește înnecat. Ea îi șoptește:
«Vino, te așteaptă!»… Atunci… nu e chiar asta!
El se lasă să-l ia de mână și să-l ducă p’în întuneric încetișor… O
scară strâmtă… încăperi întunecoase… iar câteva trepte. Voinicul merge
mașinal, lăsându-se târît ca un copil somnoros de mâna femeiei. La fiece
pas nesigur, la fiece șovăire, o oprire de un moment, o povățuire
discretă, o șoaptă de încurajare și înainte!
Se opresc… Femeia îl lasă de mână… O clipă, părăsit în locul orb și
necunoscut, el e ’n pierzare – o coloană aplecată căreia i s’ar smulge
propteaua de siguranță, – aude urechile cum îi țiuiesc de tare și simte
genuchii părăsindu-l.
Acum femeia lovește surd cu vârful unghiilor pe o ușe – sunt lângă o ușe
– care îndată se deschide.
E lumină înăuntru – lumină albastră… un albastru molcom și leneș… Femeia
care l-a condus p’în întuneric îl împinge binișor în lumină. Coloana
cedând se apleacă, cu toată greutatea trupului puternic de douăzeci și
trei de ani, în albastru… și ușa se ’nchide pe dinafară.
Vorbe?… Incap vorbe?
Cum o femeie știe alintà – cum degetele ei delicate se înfig în mușchii
încordați – și gura ei rece ca ghiața – și ochii ei beți – și puful
mărunt de pe obrajii aprinși sbârlit de fiori – încovoeala lâncedă a
trupului – izbiturile inimii ei de pereții sânului – și mirosul fără
nume ce’i radiază din rădăcinile părului – și cât e de bine să te
părăsești în stăpânirea acestor atâtea simțiri ce te ’nvăluesc din toate
părțile ca niște vârteje de aburi calzi saturați de esențe adormitoare…
Cu vorbe să le spun?… Astea se simt și se gândesc, de spus nu se pot
spune… A fost o smăcinare a sufletului, dulce și dureroasă, o exaltare a
simțirii, îngrozitoare și delicioasă.
Multe nopți asemenea și fiecare neasemănate… Libațiuni sub razele lămpii
albastre; toate nebuniile închipuite și neînchipuite; anecdote picante
de care el aveà un repertoriu popular așà de bogat; scene de gelozie
fără cuvânt și din chiar senin; și jocuri, și mușcături; și lupte, atât
de inegale, pentru ea ca putere, pentru el ca farmec… ș’apoi, după atâta
oboseală, povestirea reciprocă a celor întâmplate mai nainte de-a se
cunoaște.
El aveà puțin de povestit… Așà erà de strâmt satul unde trăise și așà de
puțin însemnată vieața lui până când «l-a înțepat un ac cu gămălie!»…
Șiret țăranul – țineà mult la această cădere de frază; știà el bine că,
însoțită de sugerea degetului înțepat și de o privire pe sub sprâncenele
posomorîte cu bunătate, are să fie cu prisos răsplătită.
Ea însă aveà mai multe de spus, și povestea ei erà destul de tristă. –
Cinci ani de vieață cu un om istovit, apoi nebun și paralitic; în urmă,
văduvă, cu un copil bolnav și càpiu, – o fetiță, care roade și mănâncă
lucrurile din casă și care trebuie păzită foarte de aproape să nu dea
foc. Interese mari… o avere colosală… consiliu de familie… soacră și
cumnați – niște creaturi aspre și brutale, care fac împrejuru-i o
poliție desgustătoare.
Și acì, față cu fraza lui de predilecție, venià așà de potrivit:
– Inchipuie-ți ce sete mi-e de vieață! ce dor mi-erà de tine!
Căldura strânsă atâta vreme în ființa aceea frumoasă, se revărsà acuma
’n afară cu o pornire nebiruită: a fost pentru el scurtă, dar plină acea
vreme fericită.
S’a sfârșit însă.
El a trebuit să renunțe la ea, când între ei s’a ridicat zidul
consiliului de familie. Acesta, firește, nu puteà îngăduì o așà
rătăcire… Plângeri… revoltă – de prisos. O ultimă sforțare din partea
desperatului a fost întâmpinată într’un chip deciziv.
Când seminaristul a îndrăznit să nesocotească recomandațiile imperioase
ce-i fuseseră comunicate și să calce pragul, pe care altdată pășià la
fericirea ce-o socotià un drept câștigat scump, a trebuit să-și
plătească pasul imprudent. A fost o maltratare meritată poate, dar
oricum prea sălbatică. Sbirii însărcinați cu corecțiunea cutezătorului,
au făcut exces de zel: nenorocitul, luat fără veste, a fost strivit de
lovituri… capul spart, pieptul pisat cu călcâiele. In stare de completă
nesimțire, a fost aruncat în poarta școlii, unde l-au găsit, a doua zi
dimineața, oamenii de serviciu mai mult mort decât viu.
Toate alergăturile și stăruințele părintelui-directorul ca să facă a se
descoperì și pedepsì criminalii, care atentaseră așà de crunt la vieața
elevului favorit, au trebuit să înceteze. Bătrânul a fost chemat
înaintea înaltelor fețe păstorești. Acelea i-au adus aspre mustrări că
nu-și vede de datorie, că nu îngrijește destul de serios de moralitatea
școlarilor, și l-au făcut să înțeleagă că, dacă voește să mai rămână
director, n’are să se amestece în cele ce se ’ntâmplă afară din poarta
seminarului: asta e treaba obrazelor judecătorești, nu a celor
bisericești!
Niță a stat mult între vieață și moarte; luni întregi au trecut până să
se poată întremà. El n’a murit din asta; dar poate că nopțile pe care
mama, chemată în grabă, le-a petrecut la căpătâiul nenorocitului, să-i
fi scurtat cu mult zilele bietei bătrâne. De atunci el a rămas cu o
boală de inimă, care i-a cauzat până la moarte multe momente neplăcute.
Dar erà întremat… El pornì să caute norocul pierdut… Prea târziu… Casele
se dărâmau și lucrarea începuse din aripa unde altdată erà odaia
albastră… Femeia murise… Copila bolnavă erà într’un institut de educație
în străinătate… Consiliul de familie nu stăteà cu mâinile ’n sân.
Mai întâiu o resemnare sfântă, apoi puțin câte puțin dacă nu uitarea,
cel puțin potolirea dorului sub grămădirea anilor. Zece ani!…
Seminaristul este acuma preot, – preotul Niță din Dobreni – om așezat și
foarte bine văzut de toată obștea.
De dimineață, orașul de reședință al județului e foarte animat – târgul
anual. Preotul Niță umblă prin strada mare cum se umblă la târg de colo
până colo, ori încotro, fără o țintă hotărîtă…
Inaintea cafenelii din centru e strânsă lume multă, care privește la
ceva și râde în gura mare… Poate un animal savant, care denunță vârsta
și vițiile spectatorilor; ori vreo paiață… ori altceva. Grămada de lume
sporește necontenit… Popa urmează după mulțime. Pe trotoarul cafenelii,
pe scaune și în picioare, stau notabilii orașului – reprezentanții
județului în vacanță parlamentară, membrii tribunalului, funcționari
dela prefectură, primărie, casierie, ofițeri; de jur-împrejur lumea
pestriță de toate treptele stă în semicerc. In mijloc se petrece
comedia. Popa Niță se vâră și el.
Ce este? Ce face atâta sensație?
Un copil de vreo opt nouă ani, sdrențăros și murdar, cu picioarele
goale, îmbrăcat în haine nepotrivite – un gheroc mare, a cărui talie îi
vine până la glesne, în cap un cilindru turtit – face caraghiozlâcuri.
Este un mititel măscăriciu foarte destrăbălat – jigărit, sfrejit și
galben; pulpele-i uscate care se văd prin sfâșiitura nădragilor, sunt
pline de jupuituri. Așà de prăpădit, este totuș foarte îndrăzneț.
Fumează o țigară lungă, se strâmbă ’ntr’un chip straniu, păcălește și
’njură pe boieri, chemându’i după porecla știută. Incepe să cânte un
cântec rușinos, jucând giamparalele, făcând gesturi și mișcări
neiertate… Lumea face un haz nespus… O țărancă bătrână, care e’n rândul
întâiu al spectatorilor, rușinată de refrenul pe care copilul i-l aruncă
ei cu o intenție diabolică, își caută loc să scape de privirile întoarse
asupră-i, se ’nchină și zice depărtându-se:
– Cine știe ce păcate! Să ferească Dumnezeu pe orice copil!
Mititelul, obosit, s’a oprit; merge să salute foarte comic cu cilindrul
lui enorm, pe boieri, și s’așează pe un scaun picior, peste picior,
alături cu domnul senator… Altă țigară… Domnul senator îl tratează cu
cafea și rom. Alt «amic» îl mai îmbie încă cu un păhărel… și încă unul…
Copilul se scoală și ’ncepe iar jocul… Acù mișcările și gesturile sunt
și mai deșuchiate… Cu ’ncetul însă membrele pierd siguranța și simetria
mișcărilor; cântecul e surd, articularea inegală… Incă o strofă! Dar
gâfâeala îl înneacă… Cântărețul se oprește un moment clătinându-se,
moale de mijloc: e galben ca ceara; ochii-i crucesc stinși în fundul
capului… O sforțare, excitat de îndemnul unanim al amatorilor!… Oftează
adânc, dă să ridice piciorul, se’nvârtește în loc și trupșorul sdrobit
atâta se prăbușește greu pe marginea trotoarului. – Beat mort!
Se grămădise lume prea multă… circulația din obor în oraș erà
întreruptă… Polițaiul chemă pe un vătășel care ridică de acolo pe micul
desfrânat, ca să risipească aglomerația.
Popa Niță, cu pumnii încleștați, se suì pe trotoar și apostrofă, cu
accentul celei mai mari indignări, pe cei ce râdeau:
– E păcat, Domnilor! gândiți-vă! Creștini!… Frumos!… Mare păcat!
Se’nțelege că lumea care se amuzase așà de bine, n’a găsit nicidecum la
locul ei apostrofa moralistului și i-a plătit-o cu sarcasme groase. Popa
nu’și puteà găsì liniștea: el băteà nervos cu degetele pe tabla de
marmură a mesii, mormăind între dinți fel de fel de exclamații de
indignare.
Cafegiul, care știà multe, fù gata să-i dea toate amănuntele asupra
acelui copil. De necrezut, dar adevărat… și popa ascultà încremenit:
– E un copil de familie bună – O văduvă a unui boier nebun – Inamorată
cu un băiat dela țară, un seminarist – Insărcinată – Rușinea lumii –
Merge să nască la moșie – Moartă din facere – Copilul e aruncat; crește
la o țărancă bătrână care moare ș’aceea și el rămâne pe drumuri – Acì în
oraș e pripășit de vreo șase luni: a venit să cerșească și, fiind drăcos
de fel, din jucărie ’n jucărie a ajuns în halul ăsta – O fată bolnavă,
fugită dela școală prin străinătăți, ajunsă rău pe-acolo; găsită pe urmă
de epitropi și’ntoarsă în București; acì fuge cu un ofițer, dela ofițer
pleacă cu altul. – Cu băiatul a vrut să’și facă pomană un cismar: l-a
luat ucenic: aș! pungașului nu’i ardeà de lucru – soiu rău! învățat să
ceară, să fumeze și să bea. Meșterul l-a bătut odată părintește;
neprocopsitul a fugit, și de atunci trăește așà: spune obrăznicii,
măscări, caraghioslâcuri, și capătă și el o bucățică de pâine;
se’nțolește dela unul ș’altul de pomană, și doarme Dumnezeu știe unde-l
ajunge oboseala. – Istoria asta de aminteri tot orașul o știe; de-aia-l
și cheamă «Mitu Boerul».
Popa, cu coatele pe masă, strângându-și tâmplele ’n pumni, rămase,
înnecat de sudoare, cu ochii țintiți la o muscă ce umblà mărunțel pe
tabla de marmură albă: el urmărì insecta până la marginea mesei. Ce
socoteală ș’o fi făcut în capul cel mic cât un bob de mac, nu se poate
spune: destul că musca stete pe loc, își desmorțì labele de dinapoi,
împleticindu-le una de alta, își netezì frumos mustățile cu labele de
dinainte, apoi deodată se ’nălță și pierì. Omul, deșteptat, se ridică de
pe scaun și ieșì.
Cercetări zadarnice… Nu puteà găsì copilul. Toate informațiile
vătășeilor de noapte erau greșite: la cazarma pompierilor, nu erà… în
gangul poștii, nu… sub șopronul primăriei asemenea: nici aici, nici
acolo. Trei, patru ceasuri de goană după o știre exactă. In piață,
vătășelul știe sigur că Mitu Boerul a intrat adineaori cu mai mulți
ofițeri și funcționari la cafeneaua din colț, unde «cântă fetele
teatru».
A făcut o nepomenită sensație popa intrând cu figura lui sperioasă în
localul muzelor profane.
– Uite și părintele! a strigat procurorul cu tonul de satisfacție cu
care se ’ntâmpină de regulă un musafir întârziat. Iar una dintre
cântărețe, care ședeà pe genuchii casierului, la aceeaș masă cu tânărul
magistrat, a adăugat: «Blagoslovește, taică părinte!»
Atunci s’a pornit un hohot, aplause, tropăituri, șuiere, răcnete:
«Bravo, popa! Bis popa!» – Infernal! o menagerie care arde…
Succesul colosal și spontaneu n’a afectat câtuș de puțin pe omul nostru:
sgomotul din fundul acestui suflet covârșià furtuna veselă de afară.
Popa a ’naintat hotărît până în mijlocul sălii, a căutat cu ochii în
toate părțile și a plecat grăbit de sub ploaia de râsete, de glume
răutăcioase și de huidueli…
Nu e nici aici… Dar nu se poate să se întoarcă la gazdă singur… Peste
putință… Inainte!… Incă un vătășel: poate la sfântu Ion, în curtea
bisericii; doarme băiatul uneori și acolo, când e vremea bună…
… Erà în adevăr acolo…
La spatele altarului, unde un felinar din răspântie aruncă razele-i
afumate, se odihnià mototolit, cu capul pe un mormânt fără nume nici
îngrădeală, un om mic… Tocmai acuma luă seama preotul cât umblet făcuse
și se așeză binișor jos să’și potolească mișcările inimii. El întinse cu
sfială mâna spre capul băiatului: atunci simțì distinct la arătătorul
drept o înțepătură de ac… Da – erà acì lângă el, pe pământul gol, rodul
nopților petrecute în lumina albastră. Copil în răsboiu cu lumea, așà de
timpuriu, el par’că ’ntr’adins poposise lângă altar, doar o puteà intrà
pe furiș sub ochiul lui Dumnezeu, care, de când îl împinsese la vieață,
nu se ’ndurà să-i arunce odată măcar o căutătură.
– Doamne! șoptì popa plin de obidă; uite-te la el, Doamne; uite-te și la
el!
Și apucând bine în brațe mototolul adormit, se sculă puternic în
picioare și pornì. Băiatul, deșteptat de sgudueală, mormăì somnoros o
înjurătură și adormì iarăș în brațele care-l strângeau cu atâta patimă.
Pe stradele întunecate ale orașului, omul care-și duceà comoara avù
norocul să nu dea de nici o piedică: erà ceasul când și felinarele pot
fi stinse, când și vătășeii trebuiesc să doarmă. Ajunse la gazdă,
deșteptă vizitiul și pe hangiu, plătì și plecă. A doua zi, înainte de
nămiezi, erau în Dobreni acasă.
Preoteasa nu puteà fi tocmai mulțumită de ce-i adusese bărbatul dela
târg. Nu-i puțină greutate să aduci la o stare cuviincioasă, un așà
gunoiu de copil. Tot trupul i-erà numa jupueli și bube din pricina
scărpinăturilor și necurățeniei. Câte lăuturi, câte leșìi și alifii au
trebuit pentru ca să ridice treptat, de pe ființa părăsită, coaja în
care o înveliseră atâția ani de mizerie!
Copilul s’a lăsat bucuros să facă cu el ce-au vrut. Mai greu de tămăduit
decât bubele erau apucăturile și năravurile… Pân’ la urmă însă și
acestea au fost să fie învinse: povețele, blândețea, o vorbă aspră la
soroace, devotamentul oamenilor buni care-l luaseră la sânul lor cald,
și mai ales o boală îndelungată au gonit, dacă nu cu desăvârșire, cel
puțin în cea mai mare parte, și pornirile și deprinderile rele. Nu e
peste putință grădinarului priceput și răbdător să îndrepteze un copăcel
fraged pornit să crească strâmb.
Când, scăpat cu totul de vermină, l-au îmbrăcat într’o duminecă în haine
nouă, – mintean cu șireturi de fir, ițărași albi cu șnur negru de mătase
și pălărie cu panglicuță tricoloră, și i-a zis părintele: – Să le porți
sănătos, Mitule; să crești mare, cu minte și noroc! copilul a pus
mâinile în buzunare, s’a privit serios și ’ndelungat în oglindă și s’a
pornit pe un râs… și râzi! De râsul lui a ’nceput să râză și femeia și
bărbatul. Dar când s’a ’ntors copilul cu fața la ei și li s’au întâlnit
privirile, părintele l-a luat în brațe, l-a sărutat de multe ori și s’a
pornit pe un plâns… și plângi!… ș’a ’nceput și copilul și femeia.
S’au dus pe urmă la biserică. Mitu în hainele nouă a făcut sensație… Mai
ales femeile care mai de care l-au alintat, că erà ș’un copil curățel.
Atâta numa rău de tot, Mitu erà bolnav – tuse seacă, dureri la lingurea,
nu mâncà nimic și câtu-i ziua ’l trăgeà la somn… Friguri?… Deochiu?…
Lingoare?…
Erà boala câinească… zăceà pe prispă la soare… d’abià se mai târà…
Doftorii, descântece, de geaba: se gunoià, se istovià văzând cu ochii!…
Scurtă căutà să fie bucuria, și cu cât omul o vedeà scurtându-se, cu
atât îi creșteà fioroasa închipuire că azi-mâine o să se sfârșească
fericirea găsită pe neașteptate… Iată acum se stingeà de tot lumina ce’i
răsărise în cale fără veste… opaița erà pe isprăvite.
Preotul ațipise despre ziuă, îmbrăcat… Femeia stà tot deșteaptă lângă
bolnav, care dormià de o zi și mai bine. Ea puse mâna pe obrazul
copilului – rece; aplecă urechea la gura lui deschisă – nimic!
– Scoal’, părinte! țipă ea îngrozită… Nu mai suflă!
Omul sărì în picioare, luă băiatul în brațe și fugì în curte strigând:
– Săriți, oameni buni! săriți!
Se arătà, peste culmea dealului, soarele… O mulțime de bărbați și mai
ales de femei, se strânse. Preotul pusese copilul țeapăn pe prispă și’l
boceà în genuchi… O femeie țineà lumânarea.
Dar nu-i mort încă… Un descântec cu apă ne’ncepută… Copilul pare că
mișcă… Il ridică de mijloc încetinel… El deschide lin ochii, răsuflă și
zice cu glasul stins:
– Mi-e foame!
Bun doftor aerul Dobrenilor! Acea ființă curățită pe dinafară, trebuià
și pe dinăuntru premenită: asta erà treaba lui și a luat-o foarte
binevoitor asupră-și. A fost dureroasă și crudă operația; dar erà
neapărată și din norocire a izbutit.
Băiatul scăpat cu desăvârșire, sânge proaspăt începù să’i rumenească
obrajii, așà de veștezi mai ’nainte, și să umple ochii lui, posomorîți
și ’ntunecoși până acì, de lumină și veselie. Fusese o luptă extremă
înfricoșată: vieața pășià acuma înainte, strălucitoare și mândră de așà
biruință.
Pe când preoteasa Sultana atârnà în biserica din Dobreni o icoană
frumoasă dăruită Maicii Domnului pentru că’i dăruise ce a fost rugat-o
ea, în orășelul de reședință erà oarecare mișcare la cafeneaua din
centru: se aflase de urma lui Mitu Boerul.
Dispariția lui nu putuse trece neluată ’n seamă: erà o pagubă reală
pentru atâția amatori de giumbușuri. Nu se știà ce să fie: fugise?…
murise?… In sfârșit se aflase adevărul. O notiță publicată în gazeta
locală arătà că, în vremea bâlciului, un popă de țară, care umblase
noaptea beat pe la _Café-Chantant_, întrebase din vătășel în vătășel
despre băiat… Popa de sigur îl luase.
Procurorul luă afacerea în mână și, «cu o inteligență și un zel care’i
fac adevărată onoare», descoperì că «victima raptului» se află la Popa
Niță din Dobrenii-de-plaiu. Atunci tânărul magistrat, însoțit de forța
publică, a plecat la cuvenita cercetare locală.
Revoltat că vrea să-i ia băiatul, preotul a făcut o elocuentă apărare a
cauzei sale…
Un copil bântuit de foame; în prada unor porniri rușinoase și omorîtoare
chiar pentru un om copt; desfrânat prin îndemnul lumii batjocoritoare,
nesățioasă de petreceri… Scăpat de așà vitregă soartă, întors dela o
atât de rătăcită cale – dela moarte la vieață… Dormià pe pământul gol,
bolnav și îmbătat, cu trupul fript din creștet până în tălpi de
pecingine murdară, cu inima smintită de ticăloșie… Ce ar fi făcut
copilul ăsta fără adăpost nici milă, când ar fi început zloata și gerul?
– Ar fi murit pe o grămadă de gunoiu, ca un câine hârbar fără stăpân. Și
să zici c’ar fi putut înfruntà atâta vijelie înverșunată! – ce-ar fi
ajuns?… Spitalul de nebuni… Temnița… Ocna!
Cuvântul oratorului câștigase aproape pe toți asistenții… Se vedeà pe
chipurile tuturor o impresie binevoitoare. Procurorul însă a răspuns
scurt și răspicat:
– Popo, nu poți secuestrà minorul! minorul trebuie restituit cui
aparține de drept: legea e cu el, legea protege pe minori!… _Dura lex,
sed lex!_
Tonul magistral și sever, cuvintele înalte și demne ale procurorului,
neapărat că trebuiau să răstoarne impresia ce preotul obținuse cu
elocuența-i sentimentală. Și notarul începù să scrie, sub dictarea
omului legii, procesul-verbal.
Erà hotărît: îi luà copilul! El nu-l puteà lăsà însă!… Dar… i-l ia!
Popa clipì aiurit și văzù înainte sânge… Chiar pentru o faptă sau numai
pentru o demonstrație, însuș n’ar fi putut-o spune – el se repezì ’n
odaie și luă pușca din cuiu, când cumnatu-său. Cuțiteiu, primarul, om
văzut și umblat prin multe, intră după el și-l apucă de mână… Și popa
înțelese că niciodată, în clipe așà de înalte, inspirația nu trebuie
căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas – cine se uită departe,
firește, n’o s’o vază… Popa puse pușca ’n cuiu – descuiè lada, scotocì
în fund, și lăsă cu multă discreție capacul, așezând la loc velința pe
deasupra.