Trupul tânăr se simțì furnicat din creștet până ’n tălpi de un fior
fierbinte… Căldura toată i-se urcă la frunte… Ascunse în sân hârtia și
floarea, cercetă de jur-împrejur cu ochii să nu fi văzut cineva din
școală cele petrecute, și fugì înăuntru fără a mai cutezà să ridice
ochii la fereastra unde se mișcau perdelele.
Bolnav… Friguri și bătaie de inimă, încât nu se puteà ține pe picioare.
Părintele-directorul s’a convins că e rău băiatului, și l-a trimis să se
odihnească. Niță s’a suit în dormitor, s’a aruncat în pat, a scos din
sân floarea și biletul ș’a citit încă odată, iar, și mereu:
– Ești frumos… Dacă ai vrea, te-aș iubì mult.
… Dacă ar vrea!…
Cine să fie? El nu e copil; e flăcău de douăzeci și trei de ani… Cine?…
O femeie!
Bolnavul sare din pat, iese din dormitor și fără să mai anunțe pe
cineva, după cum cere regulamentul, iese pe poartă. Pe dinaintea caselor
vecine, el își potolește pasul și trece peste drum ca să poată apucà
toată fațada dintr’o singură căutătură. Ferestrele dela pod sunt toate
închise și perdelele lăsate.
El știe că e frumos… Mama i-a spus-o adesea, poate mai adesea fetele din
sat, dar de sigur, mai mult decât toate, sora lui Cuțiteiu, Sultana,
care nu i-a spus-o niciodată… Cu dragoste amestecată și cu puțină
mândrie zâmbește el când îi vine acù în minte mama lui.
S’a înserat bine și seminaristul tot se plimbă de colo până colo pe
dinaintea casei unde se află acea femeie care l-ar iubì mult «dacă ar
vrea el»… Clopotul pentru cină sună la școală. Asta’l deșteaptă; el
grăbește și intră.
Sunt toți la masă; lui nu-i e foame… Merge și se culcă, așezând sub
pernă biletul și garoafa, după ce iarăș privește îndelung icoana acelor
vorbe, pe care de-acù nu le mai poate uità vreodată.
Sgomotul celorlalți băieți venind în dormitor îl supără foarte. La
intrarea lor, el vâră iute mâna sub căpătâiu, apucă bogăția ascunsă și
stă nemișcat… Unii îl întreabă câte ceva… nu înțelege bine ce… el nu
suflă, prefăcându-se adormit.
Aproape de miezul nopții… Dorm în sfârșit toți. Niță se scoală încetinel
și cu cea mai mare precauție iese; găsește ușa sălii pe pipăite și
coboară în curte… La fereastră lumină… geamurile deschise și perdelele
lăsate. El rămâne cu ochii pironiți acolo, rătăcind în altă lume, pe
care o visase par’că adesea, dar nu sperà s’o vază vreodată.
Flăcăul își umflă pieptul, întinzându-și brațele, amorțite de friguri,
până-i trosnesc încheieturile, când perdelele se dau într’o parte și o
femeie pune mâna pe geamuri să le închiză. Seminaristul îngheață; vrea
să strige, dar nu poate, și, până să treacă efectul loviturii, fereastra
e închisă, perdelele lăsate la loc și lumina stinsă.
Se apropie de ziuă când tânărul se hotărăște să se întoarcă ’n dormitor…
Se trântește pe brânci în pat, își reazimă inima, în care simte o
strânsoare nedefinită, pe mâna dreaptă, și pe cea stângă fruntea caldă –
adoarme și doarme dus până la clopotul de gustare.
Trei nopți de pândă… patru… cinci… și tot atâtea zile mai grele ca
nopțile: ceasuri de cursuri și de meditații… sgomotul camarazilor,
neputința de a stà singur cu închipuirea lui… și frigurile… și
ferestrele tot închise… și perdelele veșnic lăsate.
Doctorul, un om de spirit, când părintele-directorul i-a prezentat pe
Niță, l-a mângâiat pe tânăr, apucându-l în glumă de tuleiele din barbă,
ș’a zis:
– N’are nimic, părinte… să se plimbe mai des… și ’i trece.
Dumineca… In sfârșit!
Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la
plimbare; el a preferit să steà la școală ca să se poată ajunge cu
lecțiile, rămase ’n urmă din pricina frigurilor… Firește că superiorul a
fost încântat de atâta sârguință.
Dejunul s’a isprăvit… Acum școala este iar deșeartă. Silitorul
seminarist trece către curtea din fund… Dar dacă ferestrele or fi tot
închise?… Nu – și n’apucă să ridice ochii doritori, și vede venindu’i
prin aer un nou ghem, care ’ntr’o clipă îi cade la picioare… Ăsta nu mai
e prins cu un ac – e legat cu o cordeluță roșie:
– Treci la miezul nopții… Te aștept… O să vezi cât te iubesc.