I
Un băietan voinic – barba deabià-i mijește și sub căciula de oaie părul
creț și des… și niște ochi blânzi și mintos tânăr. Când a plecat
de-acasă să meargă la București p’atâția ani în școli, mama lui – de
treabă femeie! – l-a sărutat de atâtea ori, i-a potrivit părul, i-a
netezit căciula și iar l-a sărutat, și i-a zis:
– Niță, mamă, te duci frumos și sănătos: să-ți ajute Dumnezeu și Maica
Domnului să-mi vii înapoi tot așà!
Și cât erà de cuminte bătrânica, nu s’a mai putut stăpânì… a biruit-o
plânsul. De multe ori a dat el să plece, și ea l-a ținut să-l mai
mângâie încă. Lui i-ardeà să se ducă, și măcar că-i erà dragă mama,
par’că aveà acum necaz pe ea că’i prea întârziază plecarea. A plâns și
el, ce-i drept, de plânsul ei; dar pe când ochii-i erau triști,
închipuirea sburà cu bucurie pe drumul ce i-se deschideà lung și
necunoscut înainte.
Trei ani de o neclintită monotonie… Aceleași ceasuri… aceiași pași… trei
ani întregi! Al patrulea, deșì se anunțase dela început a urmà aceeași
neabătută cale, păstrà pentru mai târziu o noutate, o ciudată
surprindere.
Alături cu seminarul, o casă veche boierească… Dela ferestrele și de pe
pridvorul din spatele ei, se vedeà peste zid în curtea de recreație a
școlii. Odată, într’o zi de sărbătoare, Niță se plimbà singur p’în curte
cu o carte în mână: rămăsese în școală să se prepare de examenele
apropiate. Erà o dogmă încâlcită: el ocolià curtea repețind pe de rost
cu cartea ’nchisă ’n mână. Anevoie se puteà ține minte așà fraze
torturate… Deschise iar cartea…
Trecând prin dreptul zidului, seminaristul tresărì: un ghemotoc de
hârtie îl lovì pe mână și alunecând peste cartea deschisă, sărì cât colo
înaintea lui. Niță se oprì pe loc… Neapărat, iar o glumă a vreunui
camarad… un miez de pâine muiat în cerneală… sau cine știe ce.
Se uită ’mprejur… In curtea școlii nimeni… Lovitura venise dinspre
casele de alături… Ridică ochii ’n sus și văzù la cea mai apropiată
fereastră vecină, care erà deschisă, perdelele mișcându-se ca și cum ar
fi fost cineva ascuns îndărăt… Ce-o fi?
Să vedem… Seminaristul s’aplecă și luă ghemotocul: erà ceva înfășurat
înăuntru… Voì să-l desfacă… O înțepătură… Un ac cu gămălie! Ce păcăleală
proastă!… Supărat, trântì ghemotocul și începù să șteargă degetul
împuns, în vârful căruia, după fiece storsătură, creșteà repede la loc o
mărgeà mare, roșie.
Ghemotocul, izbit cu necaz de pământ, se desfăcù… între cutele lui o
floare!… Cu mirare și cu mai multă luare aminte ca ’ntâia oară, el
ridică binișor hârtia… In adevăr erà o garoafă – ca sângele ce’i curgeà
din deget – ruptă de curând…