A fost ce-a fost… a fost odată o văduvă, care aveà o fată, Lia, și
văduva erà săracă de nu mai știà cum să-și înoade zdrențele, iar Lia,
fata ei, se făcuse harnică de creșteau flori pe unde-i călcà piciorul și
dà muguri lemnul uscat când ea puneà mâna pe el.
Diminețile, când se deșteptà din somn, văduva suspinà din greu, căci
nopțile o visà totdeauna pe fata ei voioasă și fericită, înconjurată de
bogății și gătită ca o împărăteasă, și grea mâhnire o cuprindeà când o
vedeà săracă și îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste
puțin fața mamei iar se înveselià, căci Lia erà și în sărăcia ei tot
voioasă și fericită parcă ar fi încunjurată de bogății și gătită, cum o
visase, ca o împărăteasă.
Sculată în crepetul zorilor de zi, Lia se furișà tiptil din coliba
sărăcăcioasă, ca să nu turbure nici măcar prin răsuflarea ei somnul
maicii sale, și începeà să măture preajma casei, să curețe cotețele
celor trei găini, pe care le aveau, să-și adune porumbeii și să facă
rânduială puind fiecare lucru la îndemână după cum cere rostul lui. Și
cum măturà și făceà rânduială, Lia nu începeà dela pragul colibii, ci
dela cel mai depărtat colț al curții și mânà gunoiul spre ușa de
intrare, ca să nu rămâie nici un unghiu nescotocit și necurățit. Când se
sculà, văduva steteà mai bucuros afară de cât în casă, și Lia ridicà
gunoiul din prag, îl duceà la locul lui, apoi intrà, ca să dereticească
prin colibă cântând voioasă, și oglindă luminoasă se făceau toate sub
mâna ei, încât, împărat de-ai fi fost, ți-ai fi părăsit palatele, ca să
stai în coliba văduvei.
Iar când Lia ieșeà din colibă, curtea erà plină de flori răsărite pe
urmele pașilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi
ziceau întristate: Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce ești la
fire și totuși mult mai ai să umblì și să alergi, căci urzitul tău e dus
pe altă lume, de 9 ani acum în pământ.
Așa azi, așa mâne, multe zile de a rândul tot așa, până ce Lia n’a fost
cuprinsă de un nespus dor de ducă.
«Am să plec, mamă, în lume, că nu mă mai rabdă pământul și mă duce
dorul, – zise ea. – Sunt acum fată mare și eu, și mi-se cuvine să-mi
caut rostul în lume».
Văduva suspină, căci atâta copil aveà și ea și mult îi erà dragă fata,
dar mamă erà, ca ori și care mamă norocul copilului său îl visà, iar
norocul în lumea largă se găsește.
«Mergi, – îi zise dar, – copila mea, și nici spine, nici buruiană în
cale să nu-ți găsești».
Lia frământă aluat din făină neagră și-și făcù o azimă de drum, apoi
pornì în cale lungă – nu cu opinci de oțel și curele de vițel ca
Făt-frumosul din poveste, ci desculță ca o fată săracă, și se duse zi de
vară până în seară, peste văi și dealuri, cum o duceà potecuța, pe care
mai umblaseră și alții.
Cum se duceà așa, iată că dă peste o turmă de oi, care pășteà păzită de
dulăi în vreme ce păcurarii dormeau la umbră de mărăcini.
Liei i se făcù milă de ea, căci dulăii erau toți schiopi de toate patru
picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scăieți de se
fecuse pâslă bătucită lâna de pe ele.
«Oițelor, dragelor, – le zise Lia, – ià veniți la mama, ca să vă
curețe».
Oile alergară din toate părțile și se adunară împrejurul ei ca bobocii
plouați împrejurul cloșcii, iar ea se puse pe muncă grea și lungă, ca să
le scoată scăieții din lână, unul câte unul, încet și cu băgare de
seamă, cu degete subțiri și măiestre, ca nici pelcuța să nu le doară,
nici firele subțiri să nu se rumpă.
Mult a stat așa și le-a tot curățit și iar le-a curățit de s’au adunat
vravuri mari de scaieți și la dreapta, și la stânga ei, dar nu s’a lăsat
până ce nu le-a văzut toate curate și cu lâna moale și creață parc’ar fi
trecută prin darac.
«Câți scăieți ai scos, atâte zile să ai, – îi ziseră oile ușurate, – și
ori și cât de lung ți-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ți găsești»,
– mai ziseră și ele, parc’ar fi știut vorba mamei.
«Dar voi, cânilor, dragilor, de ce schiopătați fiecare de câte toate
patru picioarele», îi întrebă ea acum pe dulăi.
«Pentrucă suntem desculți ca tine, iar nu încălțați ca oile, –
răspunseră, ei, – și sunt mulți spini și mulți mărăcini, prin care avem
să alergăm».
Lia iar se puse pe muncă lungă și grea, ca să le scoată spinii din
tălpi, tot unul câte unul, tot încet și cu băgare de seamă, tot cu
degete subțiri și măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate.
«Câți spini ai scos, atâți ani să numeri în viața ta, – îi ziseră cânii,
– și ori și cât de lung ți-ar fi drumul, peste spini în cale să nu dai».
Lia plecă mai departe ușurată, căci ușurat se simte omul, care le-a
făcut altora vre-o ușurare, și-și urmă drumul pe potecuța cea netedă și
curată de erà mare mulțumire să calci cu piciorul gol pe ea.
Nu trecù însă mult, și dânsa iar se oprì.
In drumul ei se zbăteà în arșița soarelui o biată de râmuliță,
subțirică, străvezie și plăpândă. Ar fi vrut, sărmana de ea, să intre în
pământ, dar prea erà bătătorit locul pe potecă, s’ar fi târât mai
departe, dar i-se sleiseră puterile, și rău o ardeau razele fierbinți
ale soarelui, care usucă și seacă vieața.
Liei i-se făcù milă de ea, o luă frumușel și, dând cu ochii de un
mușuroi, scurmă puțin pământul din el, o puse în scurmătură și-o
acoperi.
«Scurtă să-ți fie și netedă calea, căci mare bine mi-ai făcut, – grăì
râma, – și să-ți aduci aminte de mine când te vei aflà în mare
strâmtorare».
Plecând înainte, Lia văzù în zarea depărtării o pădure, dar cum mergeà,
pădurea veneà, parcă, și ea și se apropià, încât ai fi crezut, că
aleargă – curat ca în poveste.
Nu făcù însă Lia decât puțin drum când dete peste o cârtiță, care
orbită, sărmana, de lumina zilei, umblà buimacă și desnădăjduită, că nu
mai poate să-și găsească mușuroiul, în care o așteptau puișorii
flămânzi.
I-se făcù Liei milă și de ea, o luă în poală și o duse la mușuroiul, în
care pusese râma.
«Bine cu bine să ți-se răsplătească, – îi zise cârtița, – căci mare bine
mi-ai făcut și în greu drum ai plecat. Să știi însă, că din drum n’ai să
te abați și unde ți-se va sfârșì poteca, acolo să te oprești.
Lia își urmă drumul încă mai ușurată, și haide! pe potecă înainte tot
mai aproape de pădurea deasă și plină de buruiană mare și de mărăcini
înțesați.
Fiindcă în lumea aceasta drumurile toate se înfundă, pe înserate, când
Lia a ajuns la pădure, s’a înfundat și poteca cea netedă și curată. Lia
s’a oprit dar și, ne mai știind încotro să apuce, s’a așezat pe iarba
verde și moale, s’a lăsat în paza duhurilor curate și, obosită, cum erà,
de drum, a adormit deodată cu asfințirea soarelui.
Dimineața, în revărsatul zorilor, când s’a pomenit din somn, ochii ei
s’au oprit asupra unei poteci netede și curate, care șerpuià prin
pădure, printre burueni și mărăcini.
Cârtița luase înțelegere cu râma, și peste noapte se adunaseră toate
cârtițele, ca să taie rădăcinile buruienilor și să afâneze pământul în
calea Liei, iar oile l-au bătucit cu unghiile lor cele tari și cânii
l-au netezit cu tălpile lor cele moi, încât erà o mare mulțumire să
calci pe el.
Lia își urmă dar drumul sprintenă și voioasă până în prânzul cel mic,
până în cel mare și până în amurgul serii, când iar i se sfârșì poteca
și dânsa iar se oprì, iar se așeză pe iarba verde și moale și iar adormi
sub paza duhurilor curate.
Când se pomenì a doua zi, ochii ei se opriră asupra florilor, care
crescuseră pe urma ei și se plecau, ca de obicei, spre ea și-i ziceau
mai înviorate: «Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce la fire și
miloasă ești, dar tot mai ai să umblì și să alergi, ca să ajungi unde
nimeni nu te așteaptă».
Iar în partea cealaltă se urmà poteca netedă și curată printre spini și
mărăcini parcă ar fi voit să zică: «Vino, fată, și mă calcă».
A doua zi ca cea dintâiu, iar a treia zi pe înserate poteca s’a sfârșit
la o derăpănătură de colibă pustie și părăsită în mijlocul pădurii, s’o
vezi și să nu te mai uiți la ea.
Lia cu toate aceste intră, căci acolo aveà să se oprească, unde i-se
înfundà drumul.
Să vezi cu ochii și să nu crezi cu gândul ceeace erà în colibă.
Erà parcă vântoasele au stat în ea și și-au făcut toate toanele
întrînsa: toate colțurile pline de păienjeniș îngreunat de praf și de
gunoaie adunate din șapte țări, eară pe jos și pe pereți, – să știi și
să nu mai spuì nimănui – ce erà și cum.
Lia se puse pe muncă lungă și grea, ca să dereticească și să curățe, să
adune gunoiul și să-l care și să-și facă cuibul atât de curat ca pe
iarba verde și moale, și în vreme ce ea lucrà, poteca, pe care venise,
se umpluse de flori, care cântau voioase în adierea vântului de seară.
După ce s’a înnoptat bine, deodată s’a pornit afară un viscol parcă
veneau vântoasele – și nu alta și răsunau prin văzduh sbierete și țipete
de te treceau fiorii.
Cuprinsă de spaimă, Lia nu mai știà ce să facă și unde să se ascundă,
unde să-și găsească adăpost. Ea sărì iute pe vatră și se furișă ’n
cuptorul, pe care-l curățise de cenușe, când de odată Ielele, nebunele,
deteră năvală val vârtej unele peste altele, care pe ușă, care pe
fereastră, care prin crăpăturile din pereți, căci se strecoară ele și
prin urechia acului.
Și erau, Neică, frumoase toate, care de care mai subțirică și mai ușoară
și mai sprintenă și mai sburdalnică, și gătite toate în haine țesute ca
păiengenișul, încât ochii Liei se deschiseră mari și rămaseră înțepeniți
în țâțânele lor, că nu se mai săturau să vadă și să se uite cu jind de
femee jignită.
«Ce e aici!? ce a fost? – ce are să fie!? – grăì cea mai mare dintre
ele, înspăimântată de curățenia, pe care o vedeà împrejurul ei. – Aici a
fost, ori e cineva… Simt parcă, miros, de ființă străină.
Inima Liei tâcăia pitiș, căci vai erà și de sufletul, și de trupșorul
ei, dacă Ielele, nebunele, care o zăpsiseră, îi și dedeau de urmă.
«Nu-i! – nu-i! nu-i! – strigară însă toate din toate părțile. – Nu poate
să fie! – Am dat roată împrejur, și nicăiri iarba nu-i călcată și nici
fir de păr, nici zdreanță de haină, nici urme de sânge țâșnit n’am găsit
pe spini și pe mărăcini, iar prin văzduh numai noi putem să străbatem.»
Văzuseră ele pârtia de flori, pe unde călcase piciorul Liei, dar nu
puteà chiar nici în bazm să le treacă prin minte gândul, că florile vii
sunt urmă de fată cu inima curată; se potoliră dar, se prinseră în horă
și începură să joace lin, bătând cu piciorul în pământ și cântând cu
glas adimenitor:
«Ieși, Limir, ieși, Limir Impărat, ieși să bem și să mâncăm! – Ieși,
Limir, să ne veselim! Ieși, ieși, ieși, Limir Impărat.»
Și atât de lin jucau și atât de ademenitor cântau, încât Liei îi venea
să iasă din cuptor și să se prindă în horă cu ele. N’a mai făcut-o însă
și asta, căci de odată pământul se deschise și în deschizătură se ivì
ridicându-se încetul cu încetul un tânăr și trupeș, și chipeș, să-l vezi
și să știi, că l-ai văzut, Limir el însuși.
Limir acesta erà – nu un făt frumos ca toți feții frumoși de prin
povești, vre-un fecior de împărat, care umblă razna prin lume și încurcă
mințile zânelor și ale fetelor de împărat, ci el însuși, împărat, care
aveà și împărăție întinsă, și oștiri nenumărate, și palaturi strălucite,
și slujitori credincioși, toate câte se cer pentru o stăpânire mare și
puternică. Toate le aveà, ba mai erà și blând, și drept, și milos, și
dornic, cum unui Impărat i-se cuvine să fie, dar aveà și un păcat: prea
se credea, prea se socotia mai și mai decât toți, prea erà doritor de a
eșì din lume și prea nemulțumit, că nu poate să iasă, și văzându-i
slăbiciunea aceasta, Ielele s’au făcut stăpân pe el și-l ademeneau și
furau cu momeli, ca să-și petreacă nopțile veselindu-se în felul lor cu
dânsul.
Și cum ieșià Limir Impărat din pământ, ieșeà dimpreună cu el și palatul
lui cel strălucit, încât Ielele, nebunele, se pomeniră într’o sală
întinsă și împodobită tot cu aur și cu petre scumpe, în mătăsuri și
catifele, iar acolo unde stà Lia pitită, erà un dulap de cristal, din
care vezi fără ca să fii văzut, iar la o parte erà întinsă și încărcată
de toate bunătățile masa cea mare, pe care ardeau lumânări de-ți luau
vederea.
«Care va să zică – de asta vă erà vouă!? – grăì Lia înciudită. – De asta
vă ardeà! – Aici vă ducea gândul!»
Așa ziceà și iar îi veneà să iasă, dar nu ca să se prindă în horă, ci ca
să răstoarne și masa cu toate bunătățile încărcate pe ea, și tot ceeace
îi mai cădeà în cale și să le alunge pe Iele, nebunele, căci multă erà
întristarea în fața lui Limir, pe care nu-l lăsau în pace, și rău îi
ședeà să fie trist.
Deodată însă răsună de undeva din văzduhuri o muzică, – să stai,
s’asculți și să-ți ieși din minți, nu alta, și Lia rămase încremenită și
cu ochii duși la Limir, care, prins în horă, săltà îndelete și mândru
fără ca să se uite fie la dreapta, fie la stânga și fără ca să
zâmbească, parcă nu-i în lume nimeni alăturea cu dânsul și nu vede,
sărman de sufletul lui, pe zânele ce-l sorbeau cu ochii.
Așteptà fata să-l mai vadă și așezându-se la masă cu ele, căci nu știà,
că zinele se veselesc numai gândindu-se cu gândul, beau și mănâncă numai
mângâindu-și vederile la masa încărcată și simt plăcerile numai
închipuindu-și-le. Când erà colo spre miez de noapte, luminile începură
să se stângă una câte una, și, când nu mai rămase decât una singură
arzând, iar se pornì vântul, palatul cel frumos se prăbușì și se cufundă
dimpreună cu Limir-Impărat în pământ, iară Ielele, nebunele, se deteră
valvârtej unele peste altele și se depărtară ca volbura în timpul verii.
Lia rămase câtva timp frecându-și ochii. Nu mai știà nici ea: i s’a
părut, a visat, a aiurit ori le-a văzut toate în aievea.
Intr’un târziu a ieșit din cuptor.
Coliba luminată de un muc de opaeț iar erà cum o găsise, plină în toate
colțurile de păiengeniș îmgreunat de praf și de gunoaie adunate din
șapte țări, iar pe jos și pe păreți – nici să te uiți.
Acum însă Lia nu se mai apucă de muncă grea și lungă, ci începù sà bată
cu piciorul în pământ și să cânte cu glas adimenitor:
«Ieși, Limir, să ne vedem față în față. Ieși, Limir-Impărat, să grăim și
să ne bucurăm! – Ieși! – ieși! ieși!»
Nimic nu se mișcă.
«Ieși, Limir, – stăruì dânsa din nou, – ieși, ca să văd, dacă ești om în
toată firea, ieși, Limir-Impărat, ca să te ating cu mâna, să-ți aud
glasul și să simt bătăile inimii tale».
Tot nu se mișcă nimic.
Când bătù însă de-a treia oară cu piciorul și zise «ieși Limir, că vreau
și vreau să mă uit în ochii tăi!» – pământul s’a deschis și iar a ieșit
la iveală Limir în mijlocul altei săli încă mai frumos împodobite, tot
în roșu și verde, și i-a întins mâna, ca să se prindă în horă cu ea.
Ei se cutremurără amândoi: el pentru că mâna ei erà caldă de se
înfierbântà sângele în vinele lui, iară ea pentru că mâna lui erà rece
de înghețà sângele în vinele ei.
Și se uitară uimiți unul la altul: el o vedeà cu obrajii rumeni, cu
ochii plini de văpaie și cu zâmbetul pe buze, desculță și îmbrăcată în
cămășuța ei curată, iară ea îl vedeà pe el în podoabe împărătești, dar
cu fața albă ca varul, cu ochii stinși și cu buzele supte.
«Dar tu, sărman de sufletul tău, cum ai răsbit până aici?» – grăì dânsul
pe șoptite.
«Întreagă, sănătoasă și curată», – răspunse ea.
«Nici buruiana n’ai călcat-o, nici hainele nu ți s’au zdrențuit, nici
trupul nu ți s’a sângerat, nici tălpile nu ți s’au umplut de spini?» –
întrebă el.
«Nu!» – răspunse ea.
Limir simți, cum i se desmorțește trupul și i se înviorează sufletul.
«Lucru ne mai pomenit, – grăì dânsul, – dar tot vai de sufletele
noastre, căci mari chinuri ne așteaptă pe amândoi. – N’ai întâlnit în
calea ta o turmă de oi păzită de niște câni?»
«Ba da», – răspunse ea.
«Oile acelea sunt tot fete, care au îndrăsnit să vie, iar cânii tot
voinici, car au încercat să scape de aici, – răspunse el, – și amare o
să ne fie zilele, dacă Ielele dau peste tine. Eu, muncit mereu de
dorințe ce nu se pot împlinì, am să te iau într’una la goană și să mușc
în carnea ta, iar tu, ca să scapi, ai să alergi prin bălării și prin
mărăcini cuprinsă de spaimă. – O singură scăpare ar fi: să nu stai aici,
nici să nu te întorci, ci să răzbești înainte și mereu înnainte prin
desișul pădurii până ce nu vei dà de altă colibă ca aceasta, în care stă
mama Ielelor, și să deslegi întrebările, pe care ți le va pune ea.
Perduți suntem amândoi, dacă nu răzbești și nu ești în stare să dezlegi,
căci numai așa se perde puterea vrajei».
«Duce-mă-voiu și mă voiu tot duce, – grăi Lia, – și voiu răzbì și-mi
voiu adunà toate puterile, dacă e vorba să scap un suflet.»
Și nici c’ar fi fost adevărată povestea, dacă n’ar fi grăit așa și nu
i-ar fi fost fapta ca vorba.
Indată dar ce Limir-Impărat s’a cufundat iar dimpreună cu palatul lui,
Lia a prins inimă și a pornit-o înainte.
N’au mai venit însă acum nici râmele, nici aricii, nici oile, nici
dulăii, ca să-i netezească drumul, ci trebuià să răzbească, vai de
trupușorul ei, prin bălării, printre spini și mărăcini, încât
fășii-fășii i s’a făcut cămășuța, fire-fire i s’a zmuls părul din cap
prin scăieți, trupul i s’a sângerat și tălpile picioarelor i s’au umplut
de spini. Nu poate însă nimic în lume să moaie voința tare, și Lia a
mers și tot a mers, cum se zice, zi de vară până în seară și azi, și
mâne, și poimâne, trei zile dearândul.
A treia zi pe însărate, a zărit, în sfârșit, din depărtare coliba cea
încă mai dărăpănată, în care ședeà, precum îi spusese Limir-Impărat,
mama Ielelor.
Asta, o hârcă bătrână și colțată, cu nasul cârlig și cu ochi de șarpe
călcat pe coadă, o simțise de mult și o așteptà în pragul colibii
răzămată de bățul ei noduros.
Lia simțì că-i trece prin inimă fier roșu și prin vine sloiu de ghiață
când se uită în fața ei: s’o facă scrum cu ochii și nu alta.
«Bună seara, maică, și bine te-am găsit!» – grăì Lia cu glasul ei de
turturică speriată.
Bătrâna mișcă puțin din cap, dar nu-i răspunse nimic, ci-și ridică numai
bățul și bătù cu el în pământ parc’ar fi voit să vestească pe cineva, că
a sosit cine avea să sosească.
Nu mai văzuse ea în vieața ei, – și tânără nu mai erà, – picior de om
pământean pe acolo și stà și se uità și nu se puteà dumerì, cum a putut
o fată plăpândă să răzbească printre Iele, nebunele, și să ajungă așa de
departe.
A răzbit însă, și parcă nu se simțià destul de tare, ca să se prindă cu
dânsa.
«De! – îi zise ea într’un târziu cu glas pițigăiat. – Vei fi venit tu de
ce vei fi venit, te va fi ispitit cine te va fi ispitit, te va fi ajutat
cine te va fi ajutat, dar de geaba ți-ai sângerat trupul, că nu sunt eu
aceea, pe care o cauți, ci soacră-mea, bunica lor, care șade peste nouă
țări și nouă mări, și mult ai mai avea să umbli și să-ți sângerezi
trupul, ca să ajungì la ea, bătrână, colea ca mine, ai fi când te-ai
întoarce, dacă te vei mai întoarce, de acolo. Fă-ți mai bine calea
întoarsă, – adause ea cu glas dulceag și momitor, – și bucură-te c’ai
scăpat până acì cu obrazul curat».
«Nu nouă, – îi răspunse Lia, – ci nouăzeci și nouă dac’ar fi țările și
tot atâtea mările, eu tot înainte aș merge».
Baba se încruntă odată, își încrețì sprâncenele stufoase și bătù iar cu
bățul ei noduros în pământ.
«Ia să-ți văd vîrtutea!» zise apoi, și deodată se iviră ca ieșiți din
pământ o mulțime de dulăi îndârjiți și se repeziră cu toții lătrând și
cu dinții rânjiți asupra Liei, ca s’o sfâșie în bucăți. Lia-și urmă însă
inimoasă drumul, deși dulăii i se ațineau în cale. Degeaba-i asmuțà
baba, căci nici unul nu sărià la fată, ci făceau potecă sărind peste
buruieni și călcându-le, culcând mărăcinile la pământ și curățindu-le de
spini, care toți intrau în tălpile lor.
Erau cânii, cărora Lia le făcuse un mare bine, și cu cât mai mult turbà
în mânia ei baba și cu cât mai rău îi asmuțà, cu atât mai mulți erau și
spinii intrați în tălpile lor: în cele din urmă ei nici nu mai lătrau,
ci chelălăiau schiopătând ca vai de ei din toate patru picioarele.
I-se făcù Liei și astădată milă de dânșii, dar, vorba aia, «Milă mi-e de
tine, însă mă arde de mine»; ea nu se mai oprì, ca să le scoată spinii,
ci-și urmă drumul în vreme ce baba îi bătea pe dulăi cu bățul ei
noduros.
N’a mers însă Lia mult și se auzià încă din depărtare chelălăiturile
cânilor când se iviră în calea ei o mulțime de șerpi mărunți, care se
uitau cu gurile căscate și cu limbile scoase la ea și-i sâsăiau în
urechi de te treceau fiorii. Ea mergea înainte printre ei și peste ei
băgând de seamă, ca nu cumva să calce pe vre-unul pe coadă. Cu cât însă
ea înaintà, cu atât șerpii ieșiți în calea ei erau mai mari și mai
furioși, cu atât sâsăiturile lor erau mai ascuțite și cu atât spinii de
prin mărăcini erau mai lungi, mai groși și mai ascuțiți. Nu e însă în
lume nimic ce poate să țină în loc pe cel ce vrea cu tot dinadinsul să
meargă înainte.
«Bălauri cu șapte capete dac’ați fi, eu tot calc peste voi!» – grăì Lia
și-și urmă drumul.
Deodată se ivì în calea ei un șarpe mare, de tot mare, cu gura ca șura
și cu limbile late de-o palmă și lungi de trei coți, s’o înghită într’o
îmbucătură și să-i cauți degeaba urma.
Lia își făcù de trei ori cruce gata în gândul ei de ori-și-ce.
Când însă șarpele se repezì cu gura căscată printre mărăcini la ea, un
spin lung și gros și ascuțit apucâ între falca de jos și se înțepenì în
cerul gurii lui negre și i-se făcù căluș înfipt.
Cuprins de dureri sfâșietoare, șerpoiul începù să se încolătăcească, să
se sbată și să se salte.
Liei i se făcù milă de el, și, luându-și inima în dinți, ea se apropiè
și-i scoase spinul din gură.
«Puțin ai ostenit, dar mult bine mi-ai făcut și mare o să-ți fie
răsplata!» – grăì șarpele ușurat și începù s’o mângăie cu limbile lui,
și, cum o mângăià, rana i-se vindecà fiindcă nu e în lume leac ca limba
de șarpe, și cât ai bate în palme, ea se făcù de o sută și de o miie de
ori mai zdravănă, mai gingașă și mai frumoasă decum fusese.
«Incalecă acum pe mine, – îi zise dup’aceea, – și ține-te bine, că am să
te duc – nu ca armăsarii hrăniți cu jăratic, nici ca pajurile ’n sbor,
ci ca zmeii ce se iau la întrecere.»
Lia încălecă, și șarpele cel mare se aruncă în săltate de-o ridică
de-asupra mărăcinilor, apoi se răpezì înainte încât ochii ei se
împăiengeniră de nu mai vedeau nici la dreapta, nici la stânga, ci numai
zare nesfârșită înainte.
Cât dai în palme, ajunseră la mare și șarpele se avântă în valuri și-o
duse lunecând printre ele înainte până la celalalt țărmure.
Așa au trecut trei țări și tot atâtea mări, alte câte trei și iar câte
trei, de s’au făcut câte nouă în cap, cum zisese mama Ielelor, dar le-au
trecut pe toate parc’ar fi ațipit aici și s’ar fi pomenit acolo.
Sgripțoroaica cea împetrită de bătrână simția după miros, că vine și se
apropie ceva ce n’a mai fost prin partea locului, dar nu puteà să dee cu
socoteală, ce și cum și de ce, și sta în pragul colibii dărăpănate
gârbovă, răzămată în două bețe noduroase și clănțănind din cei doi dinți
ce-i mai rămăseseră în gură.
Când fură aproape, șarpele se oprì și se întinse, ca Lia să descalece.
«Acum urmează-ți drumul în pace, – grăì dânsul scuturându-și solzii, –
și când vei mai aveà nevoie de mine, bate de trei ori în palme, că eu,
ori și unde aș fi, te aud și, vară fie, iarnă fie, viu într’o clipă la
tine.»
Lia-i mulțumì cum se cuvine și-și urmă drumul.
Bunica Ielelor începù, când dete cu ochii de ea, să tremure mai de
mânie, mai de îngrijare, căci simțià, că și-a găsit nașul.
Cum o vedeà – așa de tinără, și frumoasă, și dulce la fire, și întreagă
și nevătămată, înțelegea, că mare trebuià să-i fie puterea și multe
farmecele, ca să fi putut răsbì cale atât de lungă fără ca să
îmbătrânească și drum atât de greu, fără ca puterile să i-se sleiască.
«Acum e acum!» – își zise dar intețindu-se.
«Bună seara, mamă!» – grăì Lia și astă-dată.
Bunica Ielelor nu îi răspunse nici ea, ci o măsură cu ochii ei țepoși de
sus până jos și de jos până sus.
«Nu sunt mamă, ci babă», – îi răspunse apoi într’un târziu morocănoasă,
și mult erà fioroasă când își dedeà astfel răspunsul.
«Nu-ți știu anii și n’am să-i număr, – întimpină Lia cu glas de pisică
lingușitoare, – dar îți văd fața și bunătatea din ea, și, ori-și-cum te
vei fi socotind, mie îmi ești cum îmi pari.»
Baba se mai muiă puțin. Ori și cât de bătrână ar fi baba, i-se
’nveselește inima când o crezi încă tinără, și cel mai rău om se moaie
și el nițel când alții îl cred bun.
«O fi, n’o fi cum zici, – grăì dânsa, – de mare lucru te-ai apucat, și
mult mi-e milă de tine, că de venit ai venit, cum ai venit, dar nu știu,
cum o să te întorci.»
Mult ar fi dorit ea să știe, cum a potrivit Lia lucrurile, ca să
răsbească întreagă și nevătămată și să vie cale atât de lungă fără ca să
îmbătrânească.
«Ce te-a adus?» adăugă ea, și asta erà întâia din cele trei întrebări.
«Ajută, ca să te ajuți! – îi răspunse Lia. – Cum am venit, așa o să mă
și întorc, și val-vârtej dacă s’ar răsturnà toate, drumul degeaba n’o
să-mi fie.»
Când auzì asemenea vorbe, bunica Ielelor iar începù să tremure, însă mai
puțin de mânie și mai mult de frică.
«Cum mă vezi?» întrebà iar dânsa.
«Cu ochii», răspunse Lia fără ca să știe, că răspunde la a doua
întrebare.
«Și ce cauți?» fù a treia întrebare.
«Omul, – răspunse Lia, – cât umblă pe pământ, tot moartea o caută.»
Acum baba se cutremură.
«Ia să mă uit mai bine ’n ochii tăi, – îi zise și se apropie
răzâmându-se în cele două bețe de dânsa, i-se uită în ochi și-i puse
mâna pe umărul gol.
Ochii Liei erau stânși, iar trupul ei erà rece ca sloiul de ghiață.
Nu știà Lia, săraca, că-i vindecase șarpele mângăindu-o cu limbile lui
toate rănile și-o făcuse nevătămată ca nici sabia să n’o taie, nici
focul să n’o ardă, dar îi făcuse și sângele rece ca al lui, stânsese tot
focul vieții din ea și-i oprise viața în loc, ca, ori-și-cât ar mai
custà pe pământ, tot așa, cum e, să rămâie.
N’o știà Lia aceasta, dar o știà baba cea înrăită, care vedea acum, că
nu mai are nici o putere asupra ei – câtă vreme nu e om în toată firea.
«Vai de sufletul tău, – îi zise dar luându-i mâna: – nu vezi tu, nu
simți, nu-ți dai seamă, că nu mai ai nici o viață în trupul tău, că
sângele nu mai curge în vinele tale, că ești rece ca sloiul de ghiață. –
Uite! – Fiindcă ești fată bună și mi-ai vorbit frumos, mi-s’a făcut milă
de tine și am să-ți gătesc o alifie, ca să te freci cu ea și să te faci
iar cum ai fost. Ori și cine, bărbat fie ori femee, scapă chiar și de
cea mai spurcată vrajă, dacă se freacă cu alifia acea».
Lia se simțì chiar mai rece decum erà: își aducea aminte de vorbele, pe
care i-le grăise Limir Impărat, și știà acum, că după alifia aceasta a
venit ea aici.
«Bună ești și miloasă, – îi zise dar, – și cât o fi lumea n’o să te
uit.»
Orișicât de îndrăcită ar fi fost însă, bunica Ielelor nu putea să facă
alifia aceea ea singură, ci numai ajutată de o fată nevinovată, care
trebuia să adune șapte flori dela șapte buruieni, de șapte-ori câte
șapte frunze dela tot atâți copaci și șaptezeci de rădăcini dela
șaptezeci de alte buruieni și să le pună toate în cazan, ca baba să le
fiarbă toate în bale dela șaptezeci și șapte de șerpi.
S’a apucat dar Lia și astădată de muncă lungă și grea: a adunat de prin
pădure cele șapte flori, cele de șapte-ori câte șapte frunze și cele
șaptezeci de rădăcini, a frecat cazanul cel mare, pirostriile de fier și
linguroiul de aramă de le-a făcut lucioase, a strâns șaptezeci și șapte
de brațe de vreascuri uscate șvarog, ca să aprindă focul, a pus flori,
frunze și rădăcini în cazan, a ridicat cazanul pe pirostrii și se
bucurà, sărmana, că a scăpat și de aceste, căci nu se gândeà, că perirea
și-o pregătește.
Baba a bătut apoi din palme, și au venit din șaptezeci și șapte de părți
cei șaptezeci și șapte de șerpi, toți cu limbile scoase și gata de a
umpleà cazanul.
Intre aceștia se aflà însă și cel scăpat prin Lia de grele suferințe: el
se furișă lunecând pe lângă dânsa și-i zise pe sâsăite la ureche:
«Să nu te pună păcatele să te freci cu alifia, că-ți pierzi toate
puterile, ci scuipă în palme și fă ca și când te-ai fi frecând cu
alifie.»
El știà, că nu are alifia putere decât frecată fiind cu mâna unei fete
nevinovate.
«Așa o să fac!» – zise Lia și, dupăce șerpii își făcură și ei rândul,
voì să aprindă focul.
«Oho! – mai va, fată, mai va!» – grăì bătrâna. – Pentruca fiertura să se
prindă, trebue să mai dereticești prin colibă și să curăți curtea din
dosul colibii, ca toate să fie ca la casa unei fete mari.
«S’o mai fac, – zise Lia, – și pe asta.»
S’o facă – vai de capul ei!
Ea rămase încremenită când deschise ușa colibii: de când bunica Ielelor
a fost fată mare n’a mai dereticit nimeni prin colibă, gunoiul se
adunase mormane, iar prin colțuri păiengenișul încărcat de praf sta
perdele groase, și pretutindeni mișunau păiengeni mari cât pumnul,
muscoi înțepători și fel de fel de alte bâzdâgănii, care, simțând
mirosul de sânge curat, deteră năvală asupra Liei, ca s’o sleiască
într’o clipă.
Știau, afurisitele, că ea, care lasă locul curat pretutindeni, pe unde
trece, e dușmanca lor cea mare.
In curând simțiră însă, că n’au ce să-i facă și i se deteră rușinate din
cale.
O știuse și baba aceasta și-o pusese pe Lia să dereticeaseă numai
pentruca să le îndârjească.
«Puișorilor, drăguților, – le zise dar, – mai aveți puțintică răbdare,
că în curând vi-o dau gata.»
A curățit dar Lia și păiengenișul, și păreții, a cărat gunoiul, a
măturat și a șters praful, a făcut coliba curată de-ar fi putut să stee
chiar și Limir-Impărat în ea.
Ea rămase și mai încremenită când ieșì în curte.
Aici își ținea baba hoarele, găini moțate, rațe deșelate, broaște
țestoase, șopârle râioase și fel de fel de alte jigănii spurcate, cu ale
căror ouă trăia și care umpluseră curtea de găinaț și de fel de fel de
alte murdării, încât te cuprindea leșinul chiar și când te gândeai
numai, că ai să simți mirosul. Iară prin murdăriile acelea colcăia gadul
de vermi, prin văzduh roiau fel de fel de muște, pretutindeni mișunau
jigănii, care se hrănesc cu vermi și cu muște, și șoareci, și guzgani,
și conopiștirițe, și lilieci, bufnițe cu capul cât banița și șerpi fel
de fel, să vezi cu ochii și să nu crezi, ci să te miri și să nu mai
știi, ce să zici.
«Las’, că vă viu eu de hac!» – grăì Lia și intră cu bărbăție în curte.
«Intr’o clipă deteră cu toate năvală asupra ei, unele târîș, altele
pitiș, iar altele alergând ori sburând. Degeaba însă, că nu puteau să-i
facă nimic: ea se scutură odată și toate căzură la pământ.
«Puișorilor, dragilor, – grăì baba și de astădată, – aveți puțintică
răbdare, că vi-o dau deodată gata.»
Poate ori și cine să dea cu socoteală, cât și cum a trebuit să muncească
Lia, ca să curețe și curtea bunichii Ielelor, – muncă nu șagă! Las’ că
de aici cărà și colo se adunà, dar afurisitele acelea de lighioane se
îngrămădeau în urma ei și unde ea curățea, acolo se spârcăiau ca să le
umple toate de alte murdării, și iar trebuià să curețe și iară și iară
și – și până ce n’a ajuns să curețe și mațele din ele.
«Uf!» – grăì dânsa când o mântuì și asta și se duse să aprindă focul la
cazan.
Au fiert florile și frunzele și rădăcinile și tot au fiert în clocote în
vreme ce baba mestecà mereu cu linguroiul și boscorodea cum știà, și
tocmai pe la miezul nopții văzduhul se umplù de un miros plăcut și
începù să se prindă pe deasupra un fel de pojghiță ca smântâna. Asta erà
alifia, care desghiață sângele, desmorțește vinele și pune în mișcare
viața, ca omul om să fie.
«Ia, fată, – grăì baba cu glas momitor, – și freacă-te și la ochi, și la
tâmple, și la crucea pieptului, și în palmă, c’o să te simți ca înviată
din morți»!
Asta erà dar taina.
«La ochi, la tâmple, la crucea pieptului și în pălmi, – grăì Lia, – atât
voiam să știu»!
Ea se duse apoi, luă un țest de broască, îl curățì bine, și începù să
adune în el alifia până ce nu-l umplù. Când venì însă rândul să se
frece, ea făcù precum îi zisese șerpoiul: dădeà pe deasupra alifiei cași
când ar fi luând din ea, dar făceà parcă-i erà greu mirosul și se țineà
de nas cu mâna stângă, iar pe supt ea scuipà pe deget, apoi se frecà.
Așa s’a frecat și la ochi, și la tâmple, și la crucea pieptului, și în
pălmi, iar bunica Ielelor nu se îndoià, că cu alifie s’a frecat.
«Țo pe ea – puișorilor, dragilor!» – strigă dar cu toată răutatea ei și
bâzdâganille toate și toate jigăniile deteră năvală asupra Liei, ca
într’o clipă s’o facă miș-fărămiș, încât numai oase albe să se aleagă de
ea.
Lia însă se scutură odată, răsturnă cazanul de pe pirostrii și pe acì îi
fù drumul – cu țestul plin de alifie.
«In ceas bun să fie!» – strigă șerpoiul, care îi ieșì peste puțin în
cale. – «Cum ai pornit-o, așa s’o și scoți la capăt. – Acum scuipă încă
odată pe deget, ia cu el alifie și freacă-mă în frunte, la ochi și la
crucea pieptului.
Lia făcù precum i-se zise și șarpele se sbătù puțin, se dete odată peste
cap și se făcù armăsar cu nări umflate și cu ochi focoși.
«Eu sunt armăsarul lui Limir-Impărat, – îi zise, – pe care nimeni afară
de dânsul nu l-a încălecat. – Incalecă-mă și ține-te bine, că am să te
duc cum nici pe el nu l-am mai dus».
Lia a încălecat, ș’apoi a pierdut vederile în repeziciunea goanei, în
care a fost dusă și dusă mereu – într’o răsuflare până la turma păzită
de cânii cu picioarele pline de spini.
Aici armăsarul se oprì.
«Uite! vezi oile acelea!? – grăì armăsarul. – Sunt tot fete, care au
făcut ca tine încercarea de a-l scăpà pe Limir-Impărat și-au fost
vrăjite de Iele, iar cânii sunt tot feți frumoși, care duși de dorul
lor, au răsbit până la mama Ielelor, ca să le scape pe fete, și-au căzut
în urgie. – Descalecă și dute de le freacă și-i freacă, cum știi, cu
alifie, dar bagă de samă, ca să nu ți-se prindă alifia de deget».
Lia făcù precum i-s’a zis, și una câte una oile se scuturară, se deteră
peste cap și se făcură fete care de care mai frumoasă, încât tot să stai
și să te uiți la ele.
Armăsarul necheză odată, și din lărgimile câmpiei veniră în goană mare
cai frumoși, pentru fiecare fată câte unul, iar, după ce încălecară,
fetele se pomeniră gătite în haine scumpe și frumoase cum li-se cuvine
călărind pe asemenea cai.
Lia văzându-le atât de frumoase și atât de frumos gătite, erà cuprinsă
de ciudă și-i păreà rău, că le-a făcut bine, dar tot îi frecă și pe
câni, care se scuturară și ei, se deteră peste cap și se făcură feți
frumoși, care de care mai voinic.
Armasarul iar necheză și iar veniră cai frumoși, pentru fiecare câte
unul, și voinicii, încălecând, se pomeniră și ei îmbrăcați în haine
scumpe și frumoase.
«Dar aceia cine sunt și de ce dorm când ar trebuì să steie treji și să
poarte grijă deturmă»? – întrebă Lia arătând asupra păcurarilor.
«Așa li-e rostul – grăì armăsarul. – Sunt sfetnicii lui Limir-Impărat,
care prin momelile lor și-au amețit stăpânul și i-au umplut capul de
fumuri. – Haid să mergem mai departe».
Lia încălecă și abia acum își dete seamă, că ea însăși e gătită în haine
încă mai frumoase și mai scumpe decât ale celorlalte fete și împodobită
tot cu aur și cu pietre scumpe. Pe când însă ceilalți vorbiau și râdeau
în voie bună, ea se ținea țeapănă, rece și mândră în scări, erà
posomorâtă și înfumurată parcă n’ar fi nimeni vrednic să stea alături cu
dânsa, nici să simtă mirosul alifiei ce mai rămăsese în țestul, pe care
îl ducea cu multă grijă în mâna ei stângă.
Mult ar fi voit, Doamne, să se vadă în oglindă și rău erà mâhnită, că
erà pustiu împrejurul ei și nu se adună de nicăiri lume, ca s’o vadă și
să stea uimită.
Mare-i fu dar bucuria când, așa cum mergeau în jocul câmpiilor, li se
ivì în preajma vederii un sat. Peste puțin însă ea zărì mai la o margine
și coliba, în care crescuse și din care plecase în lume, și-i venì să-și
schimbe drumul. Ii erà greu afară din cale să-și vadă sărăcia și să deie
ochi cu mama ei cea îmbrăcată în zdrențe înodate.
«Ei! – grăì însă prinzând inimă. – Ce-mi pasă!? – Ei tot nu știu nimic,
nimeni n’o să mă cunoască, iar eu fac ca și când n’aș fi știind nimic».
Așa a și fost.
A mers iute vestea, că vine o împărăteasă cu curtenii ei, ca să-i ducă
lui Limir-Impărat daruri neprețuite, și multă lume li s’a adunat în cale
ca să-i vadă.
Erà și văduva cea săracă, mama Liei, acolo și cum văzù din depărtare
alaiul, își aduse aminte, că așa’și visà dânsa fata.
«Lio, fata mea, Lio! – strigă ea dupăce alaiul se apropiè.
Lia însă se ținea țapănă, rece și mândră în scări și trecù posomorâtă și
înfumurată înainte parc’ar fi fost din altă lume.
«Nu-i Lia, fata mea, – grăì văduva întristată. – Și totuși parc’ar fi
aidoma ea. – Ce s’o fi ales de Lia mea!?»
Așa au trecut prin sate și prin orașe multe, mereu prin mijlocul
mulțimei uimite, și Lia se simțea din ce în ce mai nemângăiată, că toți
o vedeau, dar ea însăși nu puteà să se vadă pe sine.
A mers în cele din urmă vestea până la Limir Impărat, care-și petrecea
zilele în marele lui palat, încunjurat de sfetnici și de slugi fără de
număr, dar singur în mijlocul lor, tot tânăr și frumos, dar mereu
posomorât.
«Doar o da Dumnezeu!» – ziceau supușii lui când o vedeau pe Lia atât de
frumoasă și cu alaiu atât de strălucit. Mult ar fi dorit să-l știe și pe
el om cu rost la casa lui, și păreche mai potrivită nu puteau să-și
închipuiască.
Limir Impărat mai zâmbia parcă și el din când în când și o așteptà cu
oarecare nerăbdare. Când a aflat însă, că ea e mândră și se ține țapănă
în scări, el a început să-și încrețească sprâncenele și să dea porunci,
ca să i se adune oastea.
«Nu cumva!? – își zicea. – N’ar voì cumva să se sămuiască cu mine!?»
Asta ar fi voit el s’o vadă!
Când curtenii l-au vestit, în sfârșit, că Lia a sosit cu alaiul ei,
Limir s’a gătit în cele mai strălucite podoabe și a poruncit să i-se
adune curtenii în sala cea mare, unde-și aveà tronul făcut din aur și
așezat la înălțimea de șaptezeci și șapte de trepte.
După ce el urcă cele șaptezecì și șapte de trepte, se așeză în tron și
luă schiptrul în mână, sfetnicii și curtenii își plecară capetele și
îngenuchiară pe trepte fiecare după rangul lui, cei mai umiliți și mai
vrednici mai sus și mai aproape de stăpân, iar cei mai îndoielnici ceva
mai jos și mai departe de el.
Așa-l găsì Lia când intră cu alaiul ei în sală și cât dete cu ochii de
el, îl și cunoscù și fu gata să-i aducă aminte cele petrecute în coliba
Ielelor.
La dreapta tronului erà însă o oglindă mare și la stânga alta, și Lia
rămase, când se văzù în oglindă, într’un fel de aiurire; nu mai vedeà
acum nici sală, nici curteni, nici tronul cu cele șaptezeci de trepte,
ci, uimită de frumuseța ei, se simția cu trei palme mai înaltă și-și
ridicà cu atâta mândrie capul, încât toți începură să tremure în fața
ei.
Limir-Impărat își aduse aminte de ea și nu-și mai putù stăpânì firea.
«M’a întrecut, m’a răpus, m’a dat gata!? – își zise el și coborî printre
curtenii săi umiliți cele șaptezeci și șapte de trepte, ca să meargă la
ea și să i-se închine ca ori și care muritor.
«Lie, – îi zise – parcă ne-am mai văzut», – și plecându-se îi întinse
mâna.
Lia înghițì un nod: îi erà peste putință să facă mărturisirea, că dânsa
e ceeace umblà odată desculță și în cămășuță curată.
«Ți se va fi părând», – îi răspunse, – dar îi întinse și ea mâna – așà
mai din depărtare.
El îi ținù câtva timp mâna, dar nu mai simțià fiorii, pe care îi
simțise, nu se desmorția, nu i-se încălzea sângele în vine.
«Da, mi-s’a părut numai! – Alta erà și altfel în toată firea ei aceea,
pe care o știu», – grăì posomorât și se întoarse, ca să urce cele
șaptezeci și șapte de trepte, să șadă în tron și să ia schiptrul în
mână.
Lia însă nu-l lăsă, ci-l ținù în loc.
Acum i se înfundă însă și Liei.
In zadar îi spuse c’a umblat și a ostenit, a trecut prin multe și s’a
canonit, ca să caute alifia ce desmorțește vinele, în zadar îl
încredință, că a găsit-o și vine cu ea de peste nouă mări și nouă țări,
în zadar stăruì să-l frece fie măcar și numai la ochi și la tâmple, căci
el țineà una și bună, că alta e aceea, pe care o știe dânsul și o
așteaptă, o luà drept o vrăjitoare, care vreà să-l peardă cu farmecele
ei, ba în cele din urmă se îndârjì și voì s’o deà afară din palat și s’o
alunge din împărăția lui.
Toate ca toate, dar asta n’o mai puteà suferì Lia.
Atinsă în mândria ei, ea-și perdù sărita și cu ea toată rușinea. Băgă
dar mâna în țestul cu alifie și se frecă la ochi, la tâmple la crucea
pieptului și în pălmi, apoi se scutură ca trezită din somn și rămase în
fața lui așa, cum o știà el, desculță și în cămășuță curată.
«Asta e!» – strigă Limir Impărat și sărì să o cuprindă în brațe, dar
nu-i simțì bine trupul cald când Lia îi dete brânci atingându-l la
obraji și la crucea pieptului cu mânile ei pline de alifie și se desfăcù
din brațele lui ca șarpele lunecos.
«O să alergi tu după mine cum am alergat eu după tine!» grăì dânsa, apoi
se depărtă iute dimpreună cu alaiul ei, încălecă și plecă în goană mare.
A și alergat Limir, bietul de el.
Atins și ici, și colo de alifie, el nu mai erà nici viu, nici mort, ci
numai așa – leșinat și lihnit.
Poruncì dar, ca iute-iute să încalece cu toții și s’o urmărească pe Lia.
A trecut însă vreme multă până ce slugile au scos caii din grajdurile
împărătești, li-au pus șelele și frânele și până ce sfetnicii și curteni
au încălecat, căci, de! erau boieri, nu oameni de rând. Erà departe Lia
când ei au plecat în urmărirea ei, și nici vorbă nu puteà fi, ca s’o
ajungă în drumul ei spre coliba văduvei.
Mare a fost, Doamne, bucuria mamei când și-a văzut fata întorcându-se
tot cum a fost, dar cu alaiu frumos și mare de nu-l mai încăpeà nici
coliba, nici curtea, nici preajma curții.
Răsăriau florile și acum pe urmele pașilor ei și se clătinau plecându-se
spre ea, dar nu mai erau triste, ci-i cântau voioase: Bună ești, harnică
ești, frumoasă și la fire dulce ești și puțin ai să mai stai cu noi, că
vine într’o răsuflare ursitul tău.
A și sosit în curând, și văduva cea săracă nu mai știà ce să înceapă
când s’a pomenit la coliba ei cu Limir Impărat el însuși, venit ca să
cerșească alifie și să-i pețească fata.
Că i-o dă, ori nu i-o dă, – despre asta nu mai puteà să fie vorba: s’a
făcut, Neică, o nuntă împărătească de se vestește și astăzi despre ea,
și șapte zile și șapte nopți, împărăția întreagă a tot mâncat, băut și
s’a veselit, a tot jucat și jucat de-a schimbat fiecare flăcău de dai
Doamne câte trei perechi de opinci.
Numai sfetnicii și curtenii lui Limir Impărat erau cam puși pe gânduri,
căci, de! multe s’au întors cu susul în jos și mulți dintre cei de pe
treptele de sus s’au coborât ceva mai în rând cu talpa scării.
Iar Ielele, nebunele, au rămas cum fuseseră, dar de atunci încoace, când
se întâlnesc pe la răscruci, se mai prind și numai singure în horă.
[Footnote 1: «_Suveica_» se numește instrumentul cu ajutorul căruia
«_năsădeala_», adică firul țesut, se trage prin «_urzeală_», adică
firele lungi, în care se țese.]
[Footnote 2: „_Crimpiță_“ este termenul pentru încurcarea firelor. Acea
femee țese bine, care nu «roade», adică rumpe și leagă «nod» în pânză
care «bate des», încât firele crucișe nu se deosibesc, ci sunt dese unul
lângă altul.]
[Footnote 3: Aici povestea variază. Unii zic: «Feciorul împăratului a
poruncit ca să lege pe crișmăriță de cea mai sălbatică eapă din țară și
să încunjure țara de șapte ori cu ea». Alții zic: «Împăratul cel bătrân
rugă pe Dumnezeu, ca atunci când crișmărița va trece pe poartă, să crape
pământul și ea să se cutrupească». Și iarăși alții zic: Florița s’a
rugat de împăratul ca să nu pună pedeapsă aspră pe capul maicei sale
celei bune, ci precum am zis mai sus. Aceste deosebiri sunt
caracteristice, pentru aceea le amintesc. Ele ar împedecà cursul
poveștii pentru aceea le pun în notă.]
[Footnote 4: Păcurar la Românii de peste Carpați însemnează păstor.]