Se uită la cap și la coarne și zise. «Așa cap și așà coarne – mai
înțeleg și eu! – Ei, ce să-ți dau pe el?»
«Un leu, – răspunse Petrea, – și un gologan și o para: nu mai am din ce
să scad».
Omul se uită încruntat la dânsul.
«Spune vorba de om cu minte, – îi zise, – și nu-ți bate joc de mine.
Prea e frumos taurul, ca să mi-l dai cu așà preț și să vede că vrei să
mă iei drept cine știe cine».
«Ahaha! – își zise Petrea înviorat. – Știu acum și eu, de ce nu vreà
nimeni să-l cumpere: prea e frumos, și se tem, precum se vede, toți, ca
să nu le fie pricină de gălceavă, cum mi-a fost mie, la casă».
«Să vii mai târziu, – îi zise apoi omului, c’o să ne ’nțelegem.»
După ce apoi omul își urmă drumul și se mai depărtă, făcù Petrea ce făcù
și rupse unul din cele două coarne, ca să nu mai poată zice nimeni, că
ele sunt prea de tot frumoase.
«Frumos taur! – grăì un trecător. Păcat, că are numai un corn.
Iar făcù Petrea ce făcù și-l rupse și pe acesta, ca să nu se mai
oprească ochii lumii asupra lui.
Mai merse cât mai merse așà cu taurul ciut și ciuf. Călcà țanțoș și-și
purtà nasul în vânt ca omul, care a știut să facă treabă bună. Acum însă
drumeții treceau înainte fără ca să-l mai întrebe, dacă vinde ori nu
taurul și cât cere pe el.
«Se vede că-i supără urechile cele mari, care atârnă de să văd cât
colo,» zise el și-i tăiè taurului mai întâiu urechia dela dreapta, apoi
cea dela stânga, ba în cele din urmă și coada ca, să nu-i mai atârne
nimic.
Te prindea mila când te uitai la bietul de dobitoc ciopârtit și pocit,
dar Petrea mergea tot țanțoș în urma lui, căci știà, că nimeni n’o să
mai zică și acum, că prea e frumos, nimeni n’o să se mai gâlcevească
pentru el.
Nu-l mai întrebà însă nici acum nimeni, care e prețul, la care ține, și
i se urâse omul să-l tot ducă și să meargă după el.
«Păcatele mele! își zise el. Ce-a căzut taurul acesta năpaste pe capul
meu!? Imi vine să-i dau una ’n cap, ca să se mântue, odată!»
N’a făcut-o aceasta, dar, ca să-l mai dreagă, a potrivit-o cum a putut-o
și l-a spetit de unul din picioarele de din napoi, încât călcà biata
vită șoldiș și abia se mai mișcà de ici până colo.
Drumul de țară treceà când printre țarini, când printre livezi și
fânețe, când iar printre crânguri și păduri cum trec toate drumurile,
care duc departe. Sosind acum iar la o pădure bătrână, codru-nu alta,
taurul, chinuit cum erà, s’a oprit în umbra unui copac bătrân și
noduros, s’a lăsat jos și n’a voit să meargă înainte.
«Bună și asta, – zise Petrea, – că obosit sunt acum și eu și zor prea
mare nu avem. Așa e când mergi la târg: mai mergi, mai te oprești, ca să
faci popas, și iară mergi și iar te oprești, că vreme e destulă pentru
omul, care n’are altă treabă.»
Erà așa cam prin amurgul serii, și se pornise vântul, încât fremătà
codrul.
Copacul cel bătrân și noduros pare-mi-se că erà scorboros, căci începù
să scârție din când în când în bătaia vântului, și de câteori scârțâià
se porneà din el un sunet parc’ar fi scuturând cineva de undeva o pungă
de bani.
Petrea trase cu urechea.
Lihnit, cum erà, să-și vândă taurul, ca să scape de el, erà în stare să
intre în târg și cu copacii din codru.
«Mare minune! – își zise. Te pomenești că e fermecat copacul acesta,
copac năsdrăvan, care vorbește pe scârțâite! Nu cumva-ți vine să cumperi
taurul de s’a oprit tocmai aici la tine?» întrebă dânsul.
«Scârți! – scârți!» – făcù copacul clătinat de vânt, și iar s’auzì ceva
par’că s’ar fi scuturând o pungă cu bani.
«Cum ai zis!? – grăì Petrea. – Marți, – Marți!? – Să ți-l dau, că-mi dai
banii Marți?»
«Scârți! – scârți!» – făcù iar copacul.
«Bine, fie și Marți, – grăì Petrea. Se fac daraveri și pe așteptare și
mare lucru nu e să aștept până Marți. Vorba omului e vorbă: un leu, un
gologan și-o para, și vin Marți să-mi iau banii.»
«Scârți, scârți, scârți!» – făcù copacul și-a treia oară, și de aci
înainte puteà Petrea să se’ntoarcă cu gândul împăcat acasă.
S’a și întors liniștit și a’ndelete ca omul, care și-a făcut treaba și
știe, că nu mai are nici o grije.
A dat însă de dracul după ce a ajuns în fața fraților săi.
Se bucurà, ce-i drept, cel mare că n’o să mai poată vedeà cel mezin
taurul, cel mezin, că cel mare n’o să-l mai poată vedeà, și se bucurau
amândoi, că nu-l mai are nici Petrea, care se bucurà și el, c’a scăpat
de gâlceavă: au sărit însă amândoi frații ca înțepați de vespe când au
aflat, cui i-a fost vândut taurul.
«Auzi – prostul târgului, – strigară ei. Curat ca în poveste, să intre
în vorbă cu copacii dela marginea drumului și să părăsească așa
frumuseță de taur zicând, că l-a vândut!»
«Las pe mine, că știu eu ce-am făcut!» răspunse Petrea tare încredințat,
c’o să-și ià banii, prețul taurului.
S’a și dus Marția viitoare, cum fusese vorba, ca să și-i ceară, dar
copacul făceà și acum, «scârți, scârți!»
Imprejurul copacului erau risipite ciolanele taurului, pe care-l
mâncaseră, precum se vede, lupii.
«Cum ai zis!? – grăì Petrea. Iară Marți, – altă Marți!? Taurul l-ai
mâncat, precum văd, până la ciolane și cu banii mă amâni!? Haid, fie și
asta! Te mai aștept, că pe așteptate ți l-am dat, dar să știi, că Marția
viitoare nu mai vin cu mâna goală, ci iau cu mine securea și ori îmi iau
banii, ori te tai – parc’că n’ai mai fi stat în picioare.»
Așa a și făcut.
Marția viitoare a luat cu el securea, un securoiu, nu glumă, și, fiindcă
copacul tot scârțâia și numai scârțâià și acum, Petrea s’a suflecat,
și-a mai strâns cureaua dela brâu și dă-i cu securea, dă-i cu toată
vîrtutea, ca să-l crape și să-l doboare ca pe un nemernic, care nu se
ține de vorbă.
Copacul acela erà scorburos, și-un nenorocit oarecare, cine-o fi fost,
fugind, pe semne, de niscai-va dușmani, care-l urmăerau, și neputând
să-și ducă cu sine comorile, le-a ascuns în scorbură cu gândul de a venì
apoi – așa mai pe furiș – ca să și le ià. Se vede însă, că n’a mai putut
să se întoarcă, de oarece, crăpând copacul la loviturile de secure,
deodată începură să se verse din el bani, tot galbeni cu zimții
neatinși, noui, nouți și sclipitori parcă ar fi ieșind chiar acum din
tipar.
«Așa mai vii de acasă! – grăì Petrea mulțumit. Acum ne mai ajungem la
vorbă. Ne cam încurcăm, ce-i drept, că n’ai precum, se vede, mărunțiș,
dar o s’o descurcăm și asta!»
El luă apoi din grămadă un galben și plecă cu el acasă, pentruca să-l
schimbe, să-și ià leul, gologanul și paraua și să se întoarcă dup’aceea,
ca om cinstit, cu restul.
Frații lui, cel mai mare și cel mezin, se uitară zăpăciți unul la altul
când aflară, cum a dat el de bani. Vedeau ei, că în scorbura copacului e
o comoară și că mare prostie a făcut Petrea de n’a luat-o întreagă de
acolo.
«Măi! Tare ești prostănac! îi zise fratele mai mare. Nu vezi tu, că
copacul nu s’a târguit cu tine, ci ți-a zis să vii Marți și să iei drept
preț al taurului tot bănetul ce vei fi găsind!?»
Cam așa i se păreau și lui Petrea lucrurile, căci copacul în adevăr nu
se târguise.
«Dar e mult bănetul, foarte mult!» grăì dânsul.
«Mult, puțin, cât o fi, – întâmpină fratele mezin: – norocul nostru e!
Fiindcă taurul erà singur și nu l-am putut împărțì, am lăsat-o la un
noroc, și norocul e, că putem împărțì galbenii frățește, cum a lăsat cu
limbă de moarte tata, fie iertat. «Unul mie, unul ție și unul lui!»
Asta o înțelegeà și Petrea: dac’așa a lăsat tata cu limbă de moarte, așa
trebuia să fie.
Și-au înjugat dar frații boii, fiecare la carul său, și au plecat să
împartă comoara, s’o ridice și să-și aducă fiecare partea acasă.
Haide-haide, încetișor cum se merge cu carul cu boi, numără apoi: «Unul
mie, unul ție, și unul lui», cu băgare de seamă, ca nici să nu înșeli,
nici înșelat să nu fii, mai răsufli puțin, mai schimbi o vorbă: pe
înserate plecaseră, iară, când s’au pornit cu carele încărcate de
galbeni spre casă, erà în amurgul dimineții și se mai porniseră și alții
la drum.
«Am pățit-o! – grăì fratele mai mare când zărì un șir de care ce veneau
din cealaltă parte spre dânșii. Te pomenești, că prind de veste că avem
bani în care și ne omoară, ca să ià banii dela noi. Voi să nu fiți însă
proști, ci să le spuneți, dacă vă vor fi întrebând, că aveți în car fie
porumb, fie mălaiu mărunțel, fie orz pentru păsări.»
«Așa o să facem?» – răspunse fratele mezin.
Intâlnindu-se apoi cu drumeții, aceștia le deteră, cum se obișnuiește
între oameni, binețele cuvenite și-i întrebară, de unde, până unde și ce
duc în care.
«Eacă niște porumb,» – mințì fratele mai mare.
«Eacă niște mălai mărunțel,» – minți fratele mezin.
Petrea însă nu mai mințise încă în viața lui, nu știà să mintă nici acum
și nu știà, ce să răspundă.
Ca să nu supere însă pe frații lui, el o scăldă în două ape.
«Bani buni, – răspunse el, – așa știu eu, dar nenea zice să vă spun, că
e orz pentru păsări.»
«Bani buni să iei pentru el!» răspunsără drumeții căutându-și de drum.
Ce să le vadă apoi ochii după ce au sosit acasă.
In carul fratelui mai mare erà porumb și numai porumb, în carul fratelui
mezin erà mălaiu mărunțel și numai mălaiu mărunțel, ear în carul lui
Petrea rămăsesără întregi și neatinși galbenii, pe care-i încărcase.
Cei doi frați mai mari rămaseră uitându-se cu buzele umflate unul la
altul. Știe însă omul deștept să iasă din ori și ce încurcătură.
«Vezi tu, măi, ce e norocul când se ține de capul omului! – zise fratele
mai mare. Ce am face noi cu atâta bănet, dacă n’am avea ce să mâncăm. Ca
să nu murim de foame, Dumnezeu a rânduit că unul să aibă porumb, altul
mălaiu mărunțel, iar al treilea bani, ca să le împărțim frățește toate.
O baniță mie, una ție și una lui!
«Cum a lăsat tata cu limbă de moarte,» grăì Petrea, care înțelegea și
el, că așa are să se facă.
Se puseră dar din nou la împărțeală.
Când colo… caută încoa, caută încolo, scociorește, răstoarnă-le toate
de-a valma, fă-le val vârtej: n’aveau și n’aveau la casa lor baniță, cu
care să măsoare.
«Haid! – îi zise fratele mai mare lui Petrea, – dă fuga în vecini, la
popa, și roagă-l să ne împrumute până pe însărate banița lui. Să nu te
pună însă păcatele să-i spui, că avem și bani de împărțit, că te
pomenești, că se pune la pândă și-i hapsin popa de face ce face, ca să
rămânem fără de ei.»
«Mie-mi spui!? – răspunse Petrea. Las’ pe mine, că știu eu, cum să-l iau
pe popa!»
Pe aci-i fu apoi drumul, cu un picior în prag și cu altul la portița
popii.
«Să ne dai, – zise, – până pe’nserate cu împrumut banița, că ți-o dăm cu
camătă cu tot, dar să nu crezi, că sunt nișcai-va bani ceeace măsurăm cu
ea. E porumb și mălaiu mărunțel și ce-o mai fi.»
Popa îi dete banița și rămase pus pe gânduri. Nu i se părea lucru curat
vorba cu banii. De! – îl știà pe răposatul om bogat, și mare minune n’ar
fi fost să le fi lăsat feciorilor săi vre-o comoară, pe care o împart cu
banița mea între dânșii.
«De! – mai știi!? – își zise. Nici cu gândul n’ai gândì, de unde-ți sare
iepurele: Ia să-mi caut eu de treabă.»
Un rând dar, două umplură și deșertară frații și cânele începù să latre,
– așa mai rar, apoi tot mai întețit și în cele din urmă parcă l-ar fi
apucat ceva cu totul de aproape. Nu mai rămânea îndoială, că e prin
apropiere cineva, care dă năvală și nu vrea o dată cu capul să o iee
înapoi.
«Teamă mi-e, Petre, – zise fratele mai mare, – că iar ai făcut vre-o
prostie și popa sta la pândă, că lătratul ăsta nu-i a bine: ia du-te și
vezi, ce e și cum.»
Petrea ieșì într’o săritură și, ieșit, rămase cu gura căscată.
Ce erà adecă.
Popa, ne mai putându-și stăpânì râvna, în adevăr ieșise, ca să stee la
pândă. Când erà însă să treacă peste gardul de pari, l-a zărit cânele și
a sărit la el. Dă cânele să-l tragă jos, dar dă și popă să sară înapoi
și, cum erà cuprins de spaimă, și-a perdut sărita, a căzut într’un par
și-a rămas înfipt în el ca într’o țeapă, încât se sbătea ca vai de el
dând din mâni și din picicioare.
«Aoleo! – strigă Petrea și, om milos, alergă să-i vie înt’ajutor și să-l
scoată cumva din țeapă.
Popa se zbătea însă ca scos din minți și cu cât mai rău se zbătea, cu
atât mai adânc intrà parul ascuțit în el. Când Petrea sosì la el, parul
erà intrat adânc de tot și abia mai putù să prindă vorbele:
«Sai, taică, și mă scapă, că n’o să mai stau cât voiu mai trăì la
pândă!»
Nici n’a mai stat, că acolea i s’au înfundat zilele.
«Am pățit-o! – strigă Petrea cuprins de groază după ce se întoarse la
frații lui. – A murit popa tras în țeapă și-o să ne scoată pe noi
vinovați de a-l fi omorît.»
Fratele mezin, cuprins și el de groază luă ce-i căzù la îndemână, sacul
cu galbeni, în spinare și-o pornì gata de fugă.
«Stați, măi, – strigă fratele mai mare, care erà și mai cu minte. – Ați
căpiat de-o luați atât de-a razna!? Domol, cu chibzuială, că graba
strică treaba! Să-l luăm pe popa de acolo, unde-o fi, să-l aducem aici,
să batem un cui mare în ușă și să-l spânzurăm de el, că lumea o să zică,
că a venit să fure și, temându-se, ca nu cum-va să fie prins, s’a
spânzurat el însu-și.»
«Așa-i! – grăì fratele mezin desmeticit. Să-l aducem, să batem cuiul și
să-l spânzurăm.»
Cât ai dà în palme o și făcură aceasta, apoi o luară la sănătoasa,
fratele mai mare cu un sac de galbeni înainte, fratele mezin cu alt sac
după el, iară Petrea, ca cel mai mic, în coadă cu un sac de mălaiu
mărunțel, ca să aibă și de mâncare.
«Trage, prostule, ușa după tine! strigă fratele mai mare fără ca să se
mai uite înapoi.»
«Să trag ușa după mine!? Cum s’o trag!? își zise Petrea buimac.
El aruncă sacul, scoase ușa din țâțâni, o luă cu popă cu tot în spinare
și pornì după frații săi, care se duceau cum se duce omul, care vrea să
scape de o primejdie mare.
S’au dus ei așà și s’au tot dus până-ce n’au ajuns într’un codru des,
unde i-a prins noaptea.
«Ptiu! – spurcăciune de om! – strigă fratele mai mare când îl văzù pe
Petrea ducând ușa ’n spinare cu popă cu tot.
Erà’n codrul cel des și ’ntunecos urît să tot fugi. Se auzia, parcă, pe
ici pe colo clefăit de lupi, mornăit de urși și scrișnituri de fel de
fel de alte fiare, care puteau în fiecare clipă să sară la ei și să-i
sfâșie, ca să-și facă pofta de fiare. – Popă mort în spinare le mai
trebuia lor!? – De unde știi, ce e’n stare să’nceapă un popă mort!?
«Ei, bine! – N’am decât să-l arunc,» – grăì Petrea, care găfăia
ducându-l de atâta timp.
«Ferit-a sfântul! – strigă fratele mezin. – Te pomenești, că, văzându-se
singur, se desleagă și să ia după noi.»
«Așa-i, – stăruì fratele mai mare. – Acum noaptea e puterea morților:
ține-l deaproape; nu-i da răgaz!»
S’au mai dus ei așa, unul înainte, celalalt după el și al treilea ’n
coadă, dar erà întunerec și urît, nu știau, unde se duc și erau obosiți
de abia-i mai duceau picioarele. Ce să facă!? Ar mai fi dat ei să
odihnească, dar le erà frică și de una, și de alta, și de toate, căci nu
știi, ce se ivește ’n timp de noapte ’n mijloc de codru des.
Ca oameni cu minte își căutară ’n cele din urmă un copac mare și
crăcănat, se urcară în el și se cuibăriră toți trei între crăcile lui,
ca să mai răsufle, ba să și doarmă chiar, dacă vor fi putând.
«Măi, Petre! – grăì fratele mai mare. – Să nu te pună păcatele să
adormi: stăi de pază, ca să ne vestești, dacă s’ar ivì ceva, și bagă de
seamă la popa, ca nu cumva să ne facă vre-o poznă. După ce ne vom fi
făcut apoi rândul, stăm noi de pază și-o să dormi tu».
Petrea răzămă ușa de două crăci și-o sprijinì de tulpina copacului,
pipăì cuiul din ea, ca să vadă, dacă e țeapăn, puse mâna pe funia dela
gâtul popii și se ’ncredință, că e bine strânsă.
«Grijea mea! – răspunse apoi. – De mine capul să nu vă doară. Dormiți
liniștiți ca la voi acasă, că stau eu de pază».
Mai stete apoi cât mai stete uitându-se cu ochi de pisică pânditoare
când înainte, când înapoi, când la dreapta, când la stânga.
De o dată el își oprì răsuflarea.
Se auzià, parcă, prin apropiere fâșiit de frunze, ba peste puțin se
iviră prin întunerec niște mogâldețe în chip de om, una, două, trei,
multe, tocmai douăsprezece și încă una pe deasupra.
Erau doisprezece tâlhari de codru, haramine adevărate, cu căpitanul lor,
harambașa, care erà al treisprezecelea, și veneau încărcați de fel de
fel de scule, mătăsuri, catifele și alte scumpeturi, pe care le
adunaseră de pe ici, de pe colo, și se opriră tocmai sub copacul cel
crăcănat, ca să poposească și să’și facă rost de masă bogată.
Inimile celor trei frați se făcură cât un purece.
«Ne-am topit! – șoptì fratele mai mare. Ne zăpsesc și iau sacii cu
galbeni dela noi».
«Ba te pomenești, că ne mai și strâng de gât», – adăugă fratele mezin.
«Și ne spânzură de crăcile copacului, zise Petrea. Urît lucru să stai
pitit între crăcile copacului, sub care poposesc doisprezece tâlhari de
codru cu căpitanul lor, harambașa.
Ei se puseră să adune vreascuri și crăci, ca să’și facă foc, și adunau
și tot adunau, cum adună tâlharii, ca să facă foc tâlhăresc.
«Aoleo! – șoptì Petrea după ce focul fù aprins. – Ne’nneacă ’n fum! ne
pârjolesc!»
«Taci, măgarule, că ne dai de gol, – îl mustră fratele mai mare.
«Și ne duci la pierzare!» – adăogă fratele mezin.
«Bădiță! – grăì peste câtva timp Petre. – Imi vine să tușesc, că mă
înneacă fumul».
«Taci! – Stăpânește-te!» – se răstì fratele mai mare.
«Bădiță! – grăì iar Petrea. – m’apucă sughițul».
Fratele mezin îi dete un ghiont.
Tâlharii luară ’n vremea aceasta un berbece, pe care’l aduseseră cu
dânșii, îl tăiară, îl traseră așa nejupuit în frigare și ’ncepură să-l
frigă.
«Mă ’nnăbuș, Bădiță! – șoptì Petrea înnecat de fumul cel greu al lânei
date la pârjol.
Frații lui îi deteră fiecare câte un ghiont deși se ’nnăbușiau și ei.
Tâlharii aceia prădaseră, din întâmplare, și o biserică, din care
luaseră cu dânșii, între altele, și un sac de tămâie. Fiindcă e păcat să
prazi biserici, mai unul, mai altul dintre dânșii erà cuprins de căință
și, fiindcă lui Dumnezeu îi place mirosul de tămâie, luară, ca să
îmblânzească mânia lui Dumnezeu, fiecare câte un pumn de tămâe și-l
aruncară în foc, încât se ridică deodată spre cer un fum curat, de care
miroseà toată pădurea.
«Eu strănut, Bădiță! – șoptì Petrea. – Nu mai pot! strănut!»
N’au ajuns frații lui să-i dea cuvenitele ghionturi când el și strănută,
un strănutat, încât răsună toată pădurea, se zguduì el și se cutremură
ușa cu popa de cheia se sucì în ea și căzù din zăvor în mijlocul
haraminelor.
Cei doi frați, cel mare și cel mezin, rămaseră pe jumătate morți, iar
tâlharii săriră deodată în picioare și toți doisprezece dimpreunâ cu
căpitanul lor rămaseră cu nasul în sus, uitându-se în copac, de unde
auziseră strănutatul și de unde căzuse cheia.
Acum erà acum.
Fiindcă jos erà lumina focului, iară sus erà și fum și întunerec, s’au
înholbat tâlharii cât s’au înholbat, dar n’a putut să deslușească nici
unul nimic.
«Măi, dar blegi mai sunteți, – grăì în cele din urmă unul mai cuminte și
mai cu frica lui Dumnezeu. – Nu vedeți voi, că s’a ridicat fumul de
tămâie pân’ la poarta raiului și Sf. Petre a strănutat și de bucurie
ni-a aruncat cheia raiului, ca să intrăm după plac fiecare la rândul
lui».
«Numai să nu fi vrut cumva ’n supărarea lui cea păgânească să ne
lovească cu ea ’n cap, – întâmpină altul mai fricos.
«Se poate și asta» – zise altul.
«Mai știi?» – grăiră iar alții, și o grea îngrijare îi cuprinse ca pe
niște oameni păcătoși ce erau.
«Bădică, – zise iar Petrea, – cade ușa cu popă cu tot, nu mai pot să-l
țiu pe popa».
Și nici n’a zis-o bine când «hurduluc», a și lunecat ușa și-a căzut cu
popă cu tot în mijlocul nenorociților de tâlhari.
«Ne-am topit! – strigară ei. Eaca și Sf. Petru el însuși cu poarta
raiului cu tot».
Cuprinși apoi de groaza păcătosului, ei o tăiară la fugă dimpreună cu
căpitanul și se risipiră ca puii de păturniche lăsând acolo și berbecul
cel fript în coaja lui, și sculele, și mătăsurile, catifelele și
celelalte scumpeturi, și sacul cu tămâie, tot ceea ce adunaseră prădând
azi ici, mâne colo.
«Hahaha! – începù să râdă Petrea, – mare grabă v’a apucat!»
Râdeau acum și frații lui, cel mare și cel mezin: le plăcea comedia, că
erà frumoasă și neașteptată și nu te-ai fi săturat să-i vezi pe tâlhari
fugind ici cu genuchele ’n nas, ici cu călcâiul în ceafă.
Văzându-i pe tâlhari spulberați, frații se deteră jos din copac și se
aruncară asupra boccelelor rămase ’mprejurul focului. Acum însă nu mai
făcură împărțeală frățească, ci luă pe apucate fiecare ce-i cădeà la
’ndemână și ce puteà să ’ncarce și să ducă, Pe când fratele cel mare și
cel mezin se ghiftuiră cu scule, cu mătăsuri, cu catifele și cu alte
scumpeturi, Petrea, – el tot el, – scoase cuțitul dela brâu și, lihnit
cum erà de foame, începù să taie din berbecele fript de tâlhari și să
mănânce, să mănânce cum știe omul, care numai la pântecele lui se
gândește și nici n’aude, nici nu vede până ce nu se satură.
Sătul în cele din urmă, el se uită ’mprejur și se pomenì singur.
Frații lui, încărcați odată cu de toate, o luaseră la sănătoasa pentruca
nu cumva tâlharii, viindu-și în fire, să-și schimbe gândul, să se
’ntoarcă și să-i prade.
Rămăsese Petrea numai el singur cu popa.
«Sărac de tine, popă, – grăì dânsul. – Te-ai sucit și tu și te-ai
învârtit și tot ai făcut un lucru creștinesc și după moartea ta. N’am
însă nici eu să te părăsesc păgânește, ca să te mănânce corbii și
vulturii și fiarele codrului.»
Om cu suflet creștinesc, el se puse dar pe lucru și începù să scurme
pământul cu cuțitul cel mare, ca să facă groapă și să-l înmormânteze pe
popa.
«Biet de sufletul tău! – grăì apoi. – De murit ai murit fără de
lumânare, de bocit nu te-a bocit nimeni, de prohod n’ai avut parte:
să-ți dau cel puțin tămâie, ca să-ți treacă sufletul cu fumul ei în
cealaltă lume.
El luă apoi sacul de tămâie și-l deșertă peste jăratecul rămas în vatra
tâlharilor.
Acum da, fără doar’ și poate se ridică fumul și se ’nalță până la poarta
raiului, unde ședeà sfântul Petre, care știà, că tămâia a fost pusă cu
inima curată pe foc.
Nici c’a mai stat mult pe gânduri, ci s’a pornit, acum cu adevărat s’a
pornit de-acolo de sus din cer și nu s’a mai oprit decât în fața lui
Petre, care ședeà pe un buștean și se uità, cum se ridică fumul de
tămâie.
«Bun găsit, nepoate», – îi zise Sf. Petre cu blândețea lui de om bătrân.
– Dar ce mai faci?»
«Păi ce să fac!? – Iacă stau și eu aici pe bușteanul ăsta, – răspunse
Petrea uitându-se în ochii moșneagului. De sătul sunt sătul, pe frații
mei i-au dus vântul și păcatele lor, pe popa l-am îngropat: nu mai am
altă treabă decât să stau.»
«Bine faci, nepoate, – grăì sf. Petre: – i se cuvine odihna omului, care
și-a făcut treaba. Și fiindcă bunului Dumnezeu din cer i-au plăcut și-i
plac faptele tale, am venit la tine trimis de el, ca să te laud în
numele lui.»
«Mulțămim Dumitale, – grăì Petrea ridicându-se puțin de pe buștean.
«Și mi-a poruncit bunul D-zeu, – urmă Sf. Petre, – să-ți spun să ceri
ceva dela el, că ține să aibă mulțumirea de a-ți împlinì o dorință,
orișicare ar fi ea.»
«Nu cer nimic; n’am nici o dorință! – răspunse Petrea foarte răspicat.
«Nu se poate, tizule, – stăruì sfântul cu barbă scurtă și creață. –
Impotriva lui Dumnezeu nu poate nimeni să se pună; el le știe toate și
toate le poate: când zice să ceri, trebue să ceri, când îți dă, trebue
să iei!»
«Dacă-i așa și merge pe de-a sila, ce mă mai întreabă pe mine!?» –
răspunse Petrea.
«Nu te obrăznicì omule! – îl mustră purtătorul cheilor dela raiu. –
Cere-ți bogății – câte vrei, c’o să le ai.»
«Am, – răspunse Petrea, – destule și nu știu ce să fac cu ele. Belea –
nu altă!»
«Cere sănătate!» – urmă Sf. Petre.
«Nu mă vezi!? – răspunse Petrea. – Cum ași puteà s’o cer când o am!?»
«Cere-ți viață lungă! – stăruì Sf. Petre».
«Auzi vorbă! – întâmpină Petrea. – Să cer punga când nu știu ce-i în ea!
– De unde știu eu, ce-am cerut când cer viață».
«Cere noroc!» – se răstì Sf. Petrea perzându-și răbdarea.
«Mai norocos decât mine cine se simte!? – răspunse iar Petrea. –
Lăsați-mă cum sunt, că mai bine decât așa nu poate să-mi fie.»
Sf. Petrea, care știe mai bine decât ori-și-cine, ce e porunca de sus,
se apropie și-i șoptì cu glas adimenitor la ureche.
«Cere-ți, prostule, – îi zise, – nevastă și copii și casă cu rost.»
«Aoleo! – grăì Petrea dându-se trei pași înapoi. – Nu ți-e rușine, om
bătrân, să mă ispitești!? – Asta o aștepți pe tăcute, că vine când e să
vie și nu poți să scapi de ea.»
Sf. Petru își încreți acum sprâncenele.
Văzând, că nici așa, nici așa n’o scoate la capăt cu el, întoarse foaia.
«Nu ’nțelegi, omule, că-i poruncă și la porunca lui Dumnezeu trebue să
te supui!» – îi zise cu asprime.
«Dacă e pe poruncite, – răspunse Petrea, – n’am încotro, și pe sufletul
tău să fie. Eacă cer… ce să cer!? – cer, – grăì, ca să ceară ce nu i se
poate da, – cer să-mi dea niște cimpoi de țințar.»
Nu știà, biet de el, că pe Dumnezeu nu poate nimeni să-l înșele, că lui
Dumnezeu toate îi sunt cu putință și că Dumnezeu, ori-și-ce ai cere tu,
îți dă ce-ți vrea el.
Sf. Petre se depărtă dar și cât dai în palme se și întoarse cu cimpoile
de țințar, niște cimpoi subțiri de abia puteai să le vezi cu ochii și le
țineai în mână fără-ca să simți, că ai ceva!
«Uite, băiete, – iacă cimpoile, pe care ți le-ai cerut, și să știi, că
atunci, când cânți din ele, îți pere ție și le pere și celor ce
te-ascultă și foamea, și setea, și supărarea, și durerea și oboseala, te
simți ca ’n slava cerului și joacă toate împrejurul tău. – Așa să știi!
– zise Sf. Petre și se făcù nevăzut.
Petrea rămase ca un căzut din cer, uitându-se când în zarea, în care se
perduse Sfântul, când la cimpoile, pe care abia putea să le vadă și
simtă între degetele lui și ’n care nu ’ndrăznia să sufle, ca să le
’nfoieze.
«Iată-mă și eu cu cimpoi, – grăì în cele din urmă, – dar nu știu, ce să
fac cu ele.»
Cum stătea însă el așa, iată că lupii din codru, care mușinaseră mirosul
de berbec fript în coaja lui, începură să se adune, și peste puțin el se
văzù ’ncungiurat din toate părțile de haita flămândă și cu ochi
scânteetori, niște lupoi mari, care clefăiau și-și arătau pe rânjite
dinții, gata să-l sfâșie și să-l mănânce.
«Stați, – grăì dânsul, – că am eu leac și pentru blănile voastre! Dacă
vi-e foame, vă satur eu!» – zise, apoi suflă o dată ’n cimpoi și începù
să cânte cum îl duceau degetele.
Acum să vezi lucru ne mai pomenit.
Lasă că frica i-a trecut într’o clipă, dar lupii se’nblănziră și
începură se dee ca niște cățeluși din coadă, apoi se porniră să joace,
să salte, să se dee de-a tumba și să facă fel de fel de ’nvârtituri,
încât erà mare frumusețe să-i vezi și te simțiai ca’n altă lume.
Văzând așa, Petrea plecă mergând înainte, ca să iasă cumva din codru la
luminiș și la lume cu oameni, că i se urește omului singur și la alți
oameni îl trage firea. Lupii după el tot săltând, jucând, dându-se de a
tumba și făcând fel de fel de alte giumbușuri.
Când fù colea prin răvărsatul zorilor de zi, Petrea ieșì la marginea
codrului și văzù ’ntinzându-se ’n fața lui țarini și livezi și fânețe ca
pretutindeni, unde omul e om la el acasă.
«Așa! – își zise. – Acum e și mai bine!»
Lupii, când el încetă a mai cântà din cimpoi, se speriară de luminiș și
o luară la fugă întorcându-se a casă la ei, în desimea cea ’ntunecoasă a
codrului.
Petrea – ce să facă? – în cotro să apuce? – unde să se ducă?
A luat-o așa pe câmp, printre țarini și livezi și pe ici pe colo și
peste ele, s’a dus și s’a tot dus până ce a ajuns la un sat cu oameni,
iar aici s’a oprit la casa popii, că popa e fruntea satului.
«Bună ziua, Părinte!
«Noroc bun, fiiule! – Dar de unde și până unde?»
«Vin de acasă, Părinte, și nu mai știu, de unde am plecat, pe unde am
fost, unde am ajuns și’ncotro să apuc.»
Popa, om cu multă pricepere, a înțeles din vorbele aceste, că are a face
cu un om zăpăcit, care și-a pierdut cărările, umblă buimac și nu-și mai
găsește rostul.
«Așa om îmi trebue mie, – își zise: – nici de ici, nici de colo, – șade
unde și cum îl pui. – Să intri, băiete, – urmă, – slugă la mine, că ai
puțin de lucru și-ți dau sâmbrie bună. – Uite, urmă iar, – diminețile te
scoli, rânești prin grajduri, apoi mai stai, – după acea duci vitele la
adăpat și le dai nutreț și iar stai, în urmă tai lemne, faci focul la
bucătărie și iar stai, în sfârșit pleci cu caprele la pășune și stai
toată ziua fără de nici o treabă, iară după-ce te ’ntorci cu caprele,
tot ca dimineața, mai faci câte ceva și stai și iar stai. Iar simbria o
să-ți fie pe an șapte capre cu iezii lor și-un țap cu coarnele răsucite,
ca să nu pleci dela casa mea cum ai venit.»
«Să întru, Părinte!» – grăì Petrea și rămase slugă la casa popii, ca să
aibă și el rost în lume.
Le-a făcut apoi, dimineața, toate câte erau de făcut și-ar mai fi stat
să răsufle, dac’ar fi avut când și unde; vai însă de sufletul lui
după-ce a ieșit cu caprele popii la pășune.
Indată ce-a ajuns acolo, s’au risipit parc’ar fi intrat toți dracii ’n
ele. Una se urcà pe stânci, alta se coborà ’n gropi, iar alta săria
șanțurile, rodea coaja dela copaci ori se vârà prin garduri la varza
vecinului. Nu de geaba e dată capra și la poarta cerului în paza
necuratului: alergà omul cu limba scoasă când în jos, când în sus, când
la dreapta, când la stânga, dar nu erà ’n stare să le adune și să le ție
la un loc.
«Stați, – zise el în cele din urmă, – că n’o să fiți voi mai cu moț
decât lupii: am eu leac și pentru bărbile voastre!»
El scoase apoi cimpoile și ’ncepù să cânte.
Ca trase pe sfoară se adunară caprele cu iezii lor și cu țapii cei
cornurați împrejurul lui și se porniră pe un joc nebunesc cum numai
caprele îl știu îndrugà. Nu le mai erà acum nici foame, nici sete și tot
neastâmpărul firii lor se potolià în jocul, care făceà să le tremure
bărbile lungi și urechile atârnate.
A stat dar Petrea toată ziua în umbra unui tei cu frunzele late și a
cântat în mijlocul caprelor, care se uitau cu drag la el urmându-și
jocul. Seara însă, când s’au întors acasă, caprele erau lihnite de
foame, că nu le mai cântà Petrea din cimpoi, și au tăbărât pe gardul
popii de l-au stins ca lăcustele.
A doua zi tot așa și a treia nu altfel.
«Taică Părinte, – grăì Preuteasa, care erà cam pestriță la mațe, – mie
nu mi se pare lucru curat ce mi-e dat să văd. Nu știu ce o fi făcând
omul ăsta al nostru cu caprele, că se ’ntorc seara flămânde, dau și mai
puțin lapte și ne mănâncă toate gardurile».
«Cam așa mi se pare și mie,» – răspunse Popa, care, popă și om cu frica
lui Dumnezeu, din vorba nevestei sale nu ieșia, – că ținea să aibă pace
’n casa lui.
«Ia du-te tu, – urmă Preuteasa, – și stai la pândă, ca să vezi – ce e și
cum.»
Mai că da, mai că ba, mai că se cuvine, mai că nu, după multă turavura
rămase, nici că s’ar fi putut altfel, pe a Preutesei și zorile dimineții
următoare popa se duse și se ascunse într’un mărăciniș, ca să steà la
pândă și să-l prindă pe Petrea cu ocaua mică.
Vai de mama lui, că ’n rău ceas l-a făcut!
Se porniră caprele și iezii și țapii la joc când Petrea începù să cânte
din cimpoi, dar se pornì cu atât mai vârtos popa, care aveà fire de om,
și tremurau bărbile țapilor, dar mai rău tremurà barba popii, căruia
spinii din mărăcini îi sfâșiau hainele și-i sgâriau pielea și obrajii
de’ți erà mai mare mila de el. Nu-l usturau însă pe popa sgârieturile,
nu-l obosià jocul, nu-l supărà nimic, căci cimpoile le stingeau toate
și-i îndulciau firea de se uità și el cu drag la Petrea și, de câteori
săltà ’n joc, își ziceà «I-o dau! – i-o dau!» – Un copil aveà și el la
casa lui, o fată, boboc de fată, și erà gata acum să i-o dee și pe
aceasta lui Petrea de nevastă, căci așa ginere nu’și mai puteà găsì.
Toată ziulica a dus-o așa, și nu i-ar fi părut rău, dacă s’ar fi lungit
ziua – una din trei.
Ce-a pățit apoi când, seara, s’a ’ntors acasă cu hainele zdrențuite, cu
barba ’ncălcită și cu trupul plin de zgârieturi, – asta-i altă vorbă, pe
care ți-e s’o lași încurcată.
«Om ești tu și bărbat și popă, cogeamite popă!? – îl mustră Preuteasa. –
Un prostănac ca el să te facă astfel de râsul lumii și de batjocura
copiilor!»
«Taci, muiere, și-ți pune pază gurii, că nu știi tu ce e aia, – se
desvinovățì popa. Ași vreà să te văd pe tine, ce-ai face când l-ai auzì
cântând din cimpoile lui. Chiar în biserică dac’ai fi, n’ai puteà decât
s’o pornești pe joc.»
«Eu? – așa cum mă vezi acì! – strigă Preuteasa. – Eu să joc, dacă nu
vreau!? – Asta aș vreà s’o văd! Eu nu mă las nu mă dau, nu mă pornesc
nici dac’ar fi să crăp. Nu sunt doară o motoloagă ca tine».
«Bine! – îi zise popa. – Las’ c’o să-ți văd virtutea. O să-l pun, când
s’o ’ntoarce, să cânte și-o să te văd, dacă te mai țanțoșești ca acum.»
Nu-i dedeà maichii Preutesei mâna să zică – «nu!» – și a rămas dar ca
Petrea să-i cânte din cimpoi dupăce se va fi întors cu caprele.
Știà dânsa că n’o să joace, dar cu cât mai aproape erà timpul, ca Petrea
să se ’ntoarcă, cu atât mai îngrijată se simțià dânsa.
«De unde știi, – își ziceà, – ce fel de drăcii o fi având prostul acela,
– și rușine tot n’ași vreà să pat.»
«Ea-și căutà dar o ascunzătoare când auzì tălăngile turmei de capre. Dar
unde să se ascunză? – In vreun butoiu din pivniță? – Prea erà ’nfundat.
Ea se urcă răpede’n pod, dete peste lădoiul, în care-și țineà caierele
de in și de cânepă, sărì ’n el și trase capacul, ca să se ’nchidă bine,
apoi rămase acolo pitită și oprindu-și răsuflarea.
Au găsit însă sunetele cimpoilor pe biata femee și ’n fundul lăzii, și
când Petrea a început să cânte, s’a pornit și ea pe joc și dă-i acolo,
unde se vârâse, dă-i cu toată virtutea, încât jucà și lădoiul cu ea –
hodoronc – hodoronc! – până ce n’a ajuns în gura podului, de unde a
căzut – hurduluc! – în tinda casei.
«O dau! – i-o dau!» – strigă Preuteasa gata acum și ea să și-l facă
ginere pe Petrea.
S’a făcut apoi nuntă mare ca la casa unui popă, și iată-l și pe Petrea
om cu rost, cu casă și cu masă, ba ’n urmă și cu copii.
Eară când aveà vreun neajuns, vreun necaz, vreo supărare ori când i se
puneà ceva de a curmezișa, își luà cimpoile, cântà și toate erau bine.
Cine o știe mai departe, mai departe s’o spună.