RESIGNATIUNE
(din Schiller)
Si eu nascui in sanul Arcadiei si mie
Natura mi-a jurat
La leaganu-mi de aur sa-mi deie bucurie;
Si eu nascui in sanul Arcadiei, dar mie
O scurta primavara dureri numai mi-a dat.
O data numai Maiul vietei infloreste -
La mine-a desflorit;
Si zeul lin al pacei - o, lume, ma jeleste! -
Faclia mi-o apleaca, lumina-i asfinteste
Si iasma-i a fugit.
Acuma stau pe podu-ti, vecie-nfricosata -
Pe podul tau pustiu:
Primeste-mputerirea-mi fortunei adresata,
Ti-o napoiez neatinsa si nedisigilata -
De fericire-n lume nimica eu nu stiu.
Si Tronului in preajma ridic a mea-acuzare,
O, jude voalat!
Pe steaua-aceea merse senina zicatoare
Ca cumpana dreptatii o porti rasplatitoare,
De secoli intronat.
Aci - se zice - asteapta pe cei rai spaimantare,
Cei buni sunt fericiti.
A inimei adancuri vei da la-nfatisare,
Enigmei Providentei vei da o dezlegare,
Vei tine socoteala de cei nenorociti.
Aici espatriatul o patrie gaseste,
A suferintei cale spinoasa s-a finit.
Divina fiica care-Adevarul se numeste,
Care putini o-adoara, multimea-o-ocoleste,
A vietei mele repezi frau iute a oprit.
- Iti rasplatesc, imi zise, in viata viitoare.
O, da-mi junetea ta!
Nu-ti dau nimic acuma far? d-asta indreptare.
Luai avizu-acesta pe viata viitoare
Si ii jertfii placerea din tineretea mea.
- Da-mi mie-acea femeie scumpa inimei tale -
Da-mi mie Laura ta!
De gropi dincolo-amaru-ti luce cu-ncamatare.
Si sangerand, rumpand-o din inima-arzatoare,
Plangeam cu hohot, insa am dat-o si pe ea.
- Aceasta-obligatiune la morti e indreptata
- Razand lumea zicea -
Caci, nu vezi, mincinoasa de t?rani cumparata
Umbre ti-a dat in loc de ferice-adevarata,
La terminu-astui cambiu tu n-ei mai esista.
Istet glumea o oaste de serpi derazatoare:
- Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeitatile tale?
Slabului plan al lumei scorniri mantuitoare
Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.
Ce e viitorimea de gropi invaluita?
Vecia ce-i cu care desert ni te falesti?
Mareata pentru ca e cu coji acoperita,
A spaimelor-ne proprii umbra-nuriesita,
Pe-oglinda cea pustiea constiintei omenesti.
Icoana mincinoasa de fiinti vietuitoare
- Mumia timpului -
De balsamul sperantei tinute in racoarea
A groapei locuinta; nu acest?a oare
Ii zici tu nemurire-n febrea delirului?
Si pe speranti, pe cari le dezminte putrezirea,
Bunuri sigure-ai dat.
De sase mii ani moartea nu-si tine ea tacerea?
Vazut-a de atuncea vrun mort reinvierea
Sa-ti spuna ca dincolo vei fi recompensat?
Vazui ca zboara timpul spre tarmurile tale;
Natura inflorind,
Ca ramanea in urma-i cadavru demn de jale,
Ca nici un mort nu iese din umbra groapei sale
Si totusi credeam tare divinul juramant.
Orice placere-n lume ti-am junghiat-o tie -
Acum m-arunc la tronu-ti acel judecator,
Caci surd despretuit-am a lumei flecarie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
Acum cer recompensa-mi, divin rasplatitor!
- Eu imi iubesc copiii cu egala iubire!
Din sfere nevazute zise-un geniu divin.
Sunt doua flori - el zise - asculta, Omenire,
Sunt doua flori espuse l-a omului gasire:
Speranta-i una, pe-alta Placerea o numim.
Si cine-ati frant in lume numai una din ele,
Cealalta n-o aveti.
Cine nu poate crede, sa guste. E-o parere
Eterna ca si lumea. Renunte cel ce spera.
A lumei istorie a lumei e judet.
Tu ai sperat - rasplata ti-a fost dar acordata -
Speranta-i bunul care norocu-ti destina.
Putusi sa-ntrebi pe-ai vostri filosofi vre odata:
Ce se refuza unei minute-ntraripata
Nici insusi vecinicia nu mai poate reda.
ECTOR SI ANDROMACHE
(de Schiller)
ANDROMACHE
Vrea Ector in vecie sa mearga de la mine,
Unde Ahil cu-a sale neapropiali mane
Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi?
Cine-o-nvata copilu-ti in vremea viitoare
S-arunce lanci si zeii Olympului s-adoare,
Cand Orcul de-ntuneric in sanu-i te-o-nghiti?
ECTOR
Femeie scumpa mie, tu lacrimele seaca!
Dupa bataia crunta dorinta mea ea pleaca,
Aceste brate apar Pergamu-amenintat.
Si-n lupta pentru sante a zeilor camine,
Eu cad, mantuitorul al patriei - si-n fine
Cobor la raul stygic de glorie urmat.
ANDROMACHE
O, n-o sa mai aud eu a armelor vuire
Si fieru-ti in portale va zace-n lenevire,
Marea lui Priam vita d-eroi s-o nimici.
Voi merge unde ziua etern nu mai lumina,
Cocytul unde-n lungul pustiilor suspina,
Colo unde amoru-ti in Lethe va muri.
ECTOR
Orice dorinta-n mine, in mine-orice gandire,
Le-oi cufunda in Lethe, in raul de-amutire,
Dar nu si-al meu amor.
Auzi-l! cel salbatec cum langa muri turbeaza,
Incinge-mi a mea spada si doliul iti lasa!
Caci nu moare in Lethe amorul lui Hector.
ORIUNDE VOM PRIVI
(de Hieronymus Lorm)
Oriunde vom privi,
Durere si vina.
Tot timpul ce-o veni,
Desparte, dezbina.
Iar visul de noroc
Si de iubire
Mai are - atata loc
Ca sa aspire.
FRAGMENT DIN CANTECUL SFERELOR
(de Hieronymus Lorm)
Din sfere ajunse
De-al stelelor mers,
Un cantec patrunse
Intregu-univers.
?Din chaos ferice
Din somnul etern,
Veniram si-aice
Carari se astern
Si nime nu-ntreaba
De ce-am apar?,
Miscandu-ne-n graba.
La ce? La ce?"
MEDICUL SARACILOR
(anonim)
Prin murii ulicioare-ntunecate
Calci pospaind cu piciorusul tau.
Cu fruntea ?n cozi de aur adunate,
De jur in jur - cu grija te-uiti mereu
In toate partile - a tale buze
Murmura lin ce tu socoti a vrea
Si-apoi dispari in portile ursuze -
In vechea casa hrentuita - rea.
Sa te urmam pe scari mai putrezite
Pocnind sub pasii tai atat de-usori.
Tu le urci iute si batai pripite
Iti imfla pieptii - stai adeseori - ;
Acum deschisa-i usa - tata-n jetu-i
Ochii si-ndreapt? sub verde cojoroc
Si micu-ti frate calareste batu-i,
Iar mama ta carpeste la un roc.
Tu i-ai adus lui Ciulei o caciula,
Tatei o guma, mamei bumbacel.
De-a ta privire casa nu-i satula,
Odor al casei vechi, copil frumos.
Nu vezi cum ochii toti tintesc la tine?
Tu scoti timida cu mana-ti parale
Din sacul tau - pui bani marunti, gramada
Pe masa - pretul saptamanei tale.
Si rosa esti ca marul, de mandrie.
Ca mama-ti netezeste fruntea alba.
Esti draga tatei si numiri o mie
Iti da Ciulei in cisme fara talpa.
Fii binecuvantata-n vecinicie,
Tu, inger blond in aratare alba.
Dar colo sus in colt de strada,
Aduc doi oameni parc-o lada.
O lada nu-i - este o racla.
N-urmeaza nime - nici o facla
Si nici un preot - langa templu.
Ei trec cu graba far? exemplu.
Cine-a murit? - nu stie nime.
E-un sinucid? - s-a stins in lume
Neplans, necunoscut si far sa stii
Nici c-a trait si nici cine-i.
A fost un medic de sarmani.
Sarman el singur, plin de ani.
In chilioara lui retras
Da sfatul lui cu dulce glas.
Traia din scris si din tradus,
Nimicuri ce erau in us. -
Cand a murit, desi om n-a fost
Carui amic sa nu-i fi fost
Si totusi nime n-a-ntrebat
Cine la groapa fu carat
Si nu se mir? cum de nu-l vad
Mergand pe ulite incet.
Li-a disparut din ochi o zi
Din minte vecinic le pieri.
Dar in palat cu cariatide
Sta in fereasta nalta, rade
Un medic gras si pantecos
Cu o tigara-n botul gros.
Vazand sicriul de stejar
Mustata si-o suceste iar,
Fluiera-ncet pin dintii sai:
Desigur nu-i bolnav de-ai mei.
Dar totusi de departe vazand acest sicriu
L-urmeaza de departe un om cu ochiul viu,
La groapa lui ce-afara-i de cimitir si porti -
Caci ateist fu mortul. - E furul cel de morti,
Campia incolora de sara-i apasata.
Curand l-acoperira c-o mana de pamant.
Nici umbra-i nu-i in lume. Si sufletul lui vant
Si ca si cand pe lume n-ar fi fost niciodata.
Ba chiar expus ca locul unde fu ingropat
Cu - acel al unui lotru sa fie-nconjurat,
Afar? de cimitirul facut pentru acei
Ce-au murit in credinta, ce-o aveau popii lor.
Expus ca corpu-acela sa fie chiar furat,
Lipsit de orice paza, de zid neaparat...
Si-ntr-adevar o umbra se desemna pe zid:
Cel ce urma sicriu-i - e cersitorul had.
E fur de morti... S-arunca el carja de o parte,
Ochii din fund si-ntoarce, el ce trecea de orb,
Priveste la mormantul cel galben, mana-i arde,
Parca trecu fiorul prin inima-i de corb.
Biet om care se tine cu mana besicata
Si neagra, aspra, groasa, plina de bataturi,
Care-n lumina lunei fantastic se arata
In trentele-i curgande si rezimat de muri.
Ast om urat ce are atata bucurie
Cand ar ved? ca arde o casa, piere-un om,
Ce mila il patrunse, de sta-n nedumerire
Si clatina in vanturi cumplitul lui fantom.
Nu-i mila. De ce oare ii vine aminte-acuma
Ce-a fost? A-nceput cariera fiind negustor de sclavi
Si saracind cazuse din treapta-n treapta - numa
Un om ii scapa gatul de nodul unui lat.
Galerian pe fuga si osandit la moarte
Calca-ntr-o noapte-orasul cel mare si cazu
Pe strade d-osteneala, de foame - si pe soarte
El blestema. - De ziduri s-apropie, sezu.
Intinse mana neagra la trecatori, dar nime
Nu se uita la dansul; cum lumea se trecu
Nepasatoare... atuncea pierdut de-amaraciune
A vrut sa se denunte, sa strige cine fu.
Pe strada pustiita un om trecu atuncea,
Un om batran si dulce, cu straiul vechi si ros.
Vazu chipul de jale mai mort de oboseala,
Il ridica in bratu-i, ducandu-l asa rufos,
Cum el era la sine in casa fara grija
Si far? sa se rusine de un asa amic.
In mica-i zahastrie de toate-i purta grija
Si in schimb el nu-i cere nici numele, nimic.
......................................
Dar inima isi face, de groapa s-apropia,
Cu manile raneste mereu galbenul hlei,
Putin adanca-i groapa, curand ajunge dansul
Si scandura rasuna sub pumnii lui cei grei -
Aha!... cu bucurie el trase la lumina
De luna tot sicriul... ridic-a lui capac
Si... si in loc s-atinga cu mana lui impie
Cadavrul... fata-i cade pe pieptul lui...
El plange ... Hiena asta plange
Si manile saruta... plangea ca un copil.
Apoi pune capacul la loc, la loc l-mpinge
In groapa-i destinata, in pacinicu-i azil.
Si cine-a vazut asta, acela-nvidiaza
Mormantul fara glorie a sarmanului batran.
Nici un mormant de rege acest efect nu are,
Acesta este sensul virtutii pe pamant.
Care mormant de rege, ce mausoleu de piatra,
Ce laur, ce avere pot s-aiba asa onori?
Asta-i sensul virtutii in asta lume atra,
Asta-i lumina, gloria si mangaierea ei.
Si cu tot palatu-i, cel cu cariatide,
Cu toata avutia si tronul cel lemnos,
O lacrima de-aceasta n-a stoarce-n veci in lume
Colegu-i pantecos.
CANTEC DE NUNTA
(de Goethe)
Povestim si cantam de-acel conte cu drag
Ce-odat? locuit-a castelul,
Azi cand un nepot al fericelui mosneag
Il face pe insuratelul.
Fusese acela in sfantul razboi,
C-onoare luptase pin multe nevoi;
De pe cal cand se dete intors inapoi
Gasi cetatuia lui susa -
Dar slugile, averile dusa.
Acum, contisorule, acasa ca-mi esti...
Dar afli mai rau cele toate,
Caci vanturile trec neoprit prin feresti
Si vin prin odaile toate.
In noaptea de toamna ce-ar fi de facut?
Ah! multe de-aceste mai rau le-am trecut.
Vedea-se-va mane ce-ar mai fi de facut.
Deci iute, in luna balaie,
In vechiul crevat si in paie.
Si cum el de voie-i asa atipea,
Sub pat se misca ceva pare.
Guzanul fosneasca oricat si va vr?...
De-ar av? vo farmioara, cum n-are!
Dar uite!-un pitic se arata deodat?.
C-a lampei lumina el e spitelat.
Cu mutra lui grava de-orator incercat
La picioarele contelui vine,
Ce nu doarme, sa doarma voire-ar!
Permisu-ne-am noi sarbatori aici sus
De cand parasisi aste sale.
Si, cand te credeam indeparte-nca dus,
Gandeam sa petrecem incale
Si, daca dai voie si nu te infrici,
Petrece-or in gura-ndemana, pitici,
?N-onoarea miresei bogate si mici.
Iar contele-n visu-i raspunde:
Serviti-va numai orunde.
Si ies trei calari ce se misca usor,
Ei statuse sub pat pan-aice.
Le-urmeaza un cor cantator-sunator
De chipuri posace si mice.
Si car dupa car ce-s cu toate de rand
De-ti trece vederea s-auzul vazand,
Cum este-n castelele regilor rand.
In caruta aurita in fine
Mireasa cu oaspetii vine.
S-alearga cu totii acuma-n galop
Sa-si aleaga in sala locsorul.
La-nvartit si la valt si la veselul hop
Isi alege oricare odorul.
S-acum tiuie, scripcaie, sun zuraind,
Se rotesc si fosnesc, susaiesc sfaraind.
Tistaiesc, pospaiesc, sopotesc, zbaraind.
Contisorul priveste si sigur
El crede ca zace in friguri.
S-acum clappai si dappai si rappai, asa
De laiti, scaune, mese.
La masa cea mare oricare ar vre
Sa stea langa puicele-alese.
S-aduc carnaciorii, jamboanele mici
Si pasari si pesti si fripture pitici
Si vinul inconjura mesele mici,
Si vuiesc, galagesc pan? dispare
Intreag-aratare-n cantare.
Vreti ce s-a-ntamplat mai departe sa zic?
Sa taca-atunci zvon si cantare:
Ce-atat de gentil el vazuse in mic
I s-a dat s-a gustat el in mare.
Si trambite, sunet, cantari, taraboi
Si caruti, calareti, de mireasa convoi,
Ei vin si s-arat si se pleaca la noi:
Oameni multi si in voia lor buna -
Asa fu si va fi totdeuna.
A FOST ODAT-UN CANTARET
(Poveste indica)
A fost odat-un cantaret,
Frumos si simtitor.
Cantat-a-ntr-un castel maret
La masa regelui.
Frumoasa fata el avea
Cum nu s-a pomenit,
Cu ochi albastri razatori,
Cu parul aurit.
Si cantaretul o iubi
Si sara prin gradini
Cand luna tainic straluci
I-o spuse tremurand.
Ea-l asculta si-i zise-atunci
Cu glasul apasat:
- In veci nu pot sa fiu a ta,
De n-ai fi imparat.
Si el s-a dus s-a rascolit
Popoare, tari intregi,
Sfarmat-a antice cetati,
Zdrobit-au mandri regi
Si i-au supus si i-au silit
Sa-l aiba imparat.
Unii d-iubire-l ascultau,
Altii de frica iar.
Atunci s-a dus colo, colo,
La cel castel maret,
Unde ca luna-i straluci
Amoru-adanc si drag.
Dar vai! cand intra-n salele
Marete, nalte, reci,
Pe-un sarcofag intins vazu
Copila ce-a iubit.
Ca ceara palida era
Si, moale, parul blond
Sta rasfirat, amestecat
Cu aurul vergin.
Si preoti tainic murmurau
Adance rugaciuni
Si clopote se auzeau
Vuind incet si lin.
"Atat de mult am suferit
Dureri, marirea gr?
Si astfel toate s-a sfarsit
Si-ntreb: de ce? de ce?"
Ea auzise cum ca el
Murise-n batalii
Si de durere ea s-a stins
Ca floarea-n vijelii.
FABULE
(Pfeffel)
IMITATORII
Si prefacut in lebada la Leda Zeus porneste;
Ar vrea sa fac-asemenea un tanar, ce iubeste.
Amicul nostru cel posac
Se duce - ca gansac.
AUTOR SI EDITOR
E. De ce asa de trist, obscur?
A. Ah! un nemernic mi-a furat
Poemul meu neimprimat!
E. Sarmanul fur!
LEOAICA SI SCROAFA
- Ca mine-n toata lumea nu-i
O mama care s-aib-atati copii -
Scroafa se lauda unei leoaice.
- Ai multi - raspunde asta - unul eu,
Dar este leu.
DE-A NASCOCI NOI IPOTEZE...
(anonim)
De-a nascoci noi ipoteze doi filosofi s-au dus
Ca sa gaseasca ce catau in aer gol - in sus.
Ast-o facuse ei ades si fara de balon,
Acuma insa, departati de-a lumii mare zvon
Pamantu-ntreg li se parea un plan pestrit departe.
Si fericit, unul din ei exclama: - Frate, frate,
Ma simt acuma desfacut; deasupra noastra nime.
Celalt se uita suparat la goala adancime:
- Eu, zau ca nu - zise apoi -
Nu vad pe nime nici sub noi.
EPIGRAMA
(Ausonius)
Pallas - in Lacedemon - vazu pe Venera armata:
- Aide acum sa luptam, judice Paride-acum.
Venera insa raspunse: - Armata ma-nfrunti temerara?
Eu, pe cand te-am invins, stii cum ca goala eram.
EPIGRAMATICE
(anonimi)
Dulce cu corp de omat inecat in paru-i de aur,
Venera zace murind - cine o va mosteni?
Ah, in doua parti dopotriva-mparti bogatia-i -
Tie: frumsete s-amor; mie: durere si dor.
* * *
Ce cumplit este amorul, desi dulce aparent.
Un tiran, care nu varsa decat sange inocent.
* * *
- Cum poti s-omori un colibri, diamant frumos de aer?
Nu e frumos si stralucit, n-ai mila de-a lui vaier?
- De ce mai flutura si el sclipind o aripa luxoasa?
Natura mea, amicul meu, e terna, serioasa.
* * *
Anii fug - cu ei viata - cu ea totul.
Azi suntem, iara maine cinis et umbra;
Sa-ncununam a placerilor dulci trecatoare
Cupa de aur.
* * *
In somn nici Cr?sus nu-i bogat cu tot tronu-i regal.
Si jumet? din viata lui cu Lazar e egal.
* * *
Lungesti pranzu-ti pana-n noapte, tot mananci, mananci
de-a randul,
Cin? te vede poate zice ca cu dintii-ti sapi mormantul.
* * *
Vrei sa fii Pallas Athena!
O, fetita, fii cuminte...
Tu ai pierde din frumsete,
Dar n-ai castiga la minte.
* * *
E vinul de-azi mai rau ca cel de ieri, amicii mei -
Mai bun ca orice vin baut e cel pe care-l bei.
* * *
Cine-a facut din trestii mai intai si-ntai un fluier
Si a sapat intaiul verset intr-o coaja de copac,
De pe umbra pe parete zugravi intaia oara
O icoana. Nu; amorul nu mai e atat de grabnic.
Iara mintea e inceata.
LA UN NOU-NASCUT
(Proverb arab)
Plangand tu ai venit pe-acest pamant;
Amici, ce te-asteptau, te-au salutat zambind;
Dar sa traiesti astfel, incat cand te vei stinge
Sa parasesti zambind amicii, ce te-or plange.
PENTRU PAZIREA AUZULUI
(dupa Nicodim Monahul)
Daca auzi in aer cantare dulce, veche,
O taie chiar cu sila de la a ta ureche -
Caci cantecele-acestea te-nchina desmierdarii
Si-ti leagana simtirea pe undele uitarii;
Se varsa inlauntru-ti a aerului miere
Slabanogindu-ti mintea si mandra ei putere
Si acea socoteala mareata-mbarbatata,
A sufletului mandru o-ntuneca indata.
Prea dulce adormire in aer curge miere
Si inima-ti barbata devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nalucitoare
Nu inceteaza-n forme a plamadi, usoare,
Acele chipuri mandre in cantec intelese:
Cu chipuri patimase se umple ea adese.
Cand cantaretii nu-i vezi s-a fi muieri se-ntampla,
Atunci se bate-n tremur sangele tau sub tampla
Si-n primitorii creieri indata el incheaga
Poftite chipuri albe - femei cu fire draga.
Nu fluierati de-aceea urechea-n versul iambic:
Picioru-usor se misca in saltul ditirambic,
Fara de randuiala, si dulce si molatec,
Ca ceara ea iti face sufletul muieratec.
De vrei sa scapi de ele, de-urmarea lor amara,
Astup-a ta ureche tu singur chiar - cu ceara.
Nu spune-un basmu numai poetul cel vorb?ret
De eroul Odissev cel mult mestesugaret:
Si-au astupat cu ceara urechea, sa se culce,
La glasul de Sirena adormitor de dulce,
S-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
Pe langa a lor ostrov aducator de moarte;
Dori paza si sie, urechei, inteleptul,
Cu gandul sa-si fereasca si inima si pieptul.
Caci far? de randuiala e al femeiei vers,
Ca de pe-o tabla gandul din minte ti l-a sters:
Te farmeca, urechei neavand invalitoare,
Sirena desmierdarii de moarte purtatoare.
Cu drept cuvant de-aceea se prihanesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbata insa nicicand cu dulce vin,
Ci cu cantari molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilozesc baietii ca glasul sa-l subtie,
Ca gura lor ca gura muierilor sa fie.
Pareau c-a lor fiinte sunt cu muierea gemeni,
Cantau cu glasul dulce si rugator asemeni.
La canturi desfranate ei ascultau cu haz,
Se imbatau de patimi, se imbracau cu-atlaz
Si numai in odihna si-n desfatari de rand,
Culcati pe sub umbrare, traiau ei putrezind
In dulce lenevire si nu erau destoinici
S-asculte glasul aspru al trambitei razboinici:
Hranindu-si nalucirea cu ganduri moi, baietii,
Sa para cantarete - ca li sunt cantaretii.
Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicaturi s-asaman? si glasul cel de pasari.
Ba-mpatimit se poate sa fie omul oare
Pentru jivine-adesea si necuvantatoare.
Onorie-mparatul mai mult iubea acusa
Decat cetatea Roma - pe Roma catelusa
Mai mult decat pe oameni, inimi impatimite
Iubesc flori, iubesc pasari cu penele-mpistrite.
Sunt oameni cari vecinic cu oameni nu se-mpac.
Si Xerxes se-ndrageste mai iute de-un copac:
Platanu-mpodobeste el ca pre o mireasa
Si spanzura in crenge gherdamuri mult frumoasa;
De ramuri el atarna cercei si cu inele
Si radacina vezi-o infrumusetand bratele
Si varfu-ncununeaza surguci imparatesti
[Sa semene cu-o mandra craiasa din povesti;]
S-astfel impodobindu-l, el radacina-adapa
Cu o mult pretioasa, mirositoare apa.
Spre a-si pazi mireasa de orice ochi obraznic,
Strajeri el pune-n poarta, epitrop pune paznic,
Iar despre-un alt se spune, ca mult au indragit
P-un chip pe care singur cu mana-i l-a cioplit:
Saruta,-mbratisaza el propria faptura Si l-ale ei genunche-si da sufletul pe gura.
El singur se jertfeste.
FRAGMENTE
(din Goethe)
Spun popoara, sclavii, regii
Ca din cate-n lume-avem,
Numai personalitatea
Este binele suprem.
* * *
Nu faci efect; nesimtitori
Raman cu totii? Fii pe pace:
Cand piatra cade-n mlastina,
Ea nici un cerc nu face.
* * *
Ca-n ziua care lumii te dete, in tarii
Sta soarele in crugu-i spre-a saluta planetii;
Crescusi dup-acea lege, de ea si azi te tii
Cum o urmasi pe-atuncea, pasind in drumul vietii.
Nu scapi de tine insuti, cum esti trebui sa fii:
Din vechi ne-o spun aceasta sibile si profetii,
Si nici un timp cu nici o putere laolalta
Nu frang tiparul formei, ce vie se dezvoalta.
FRAGMENT DIN DIE BEIDEN HUNDE
(de Gellert)
Cele mai bune daruri sunt
Cu-admiratori putini de tot.
Caci cei mai multi de pre pamant
Ce-i rau, drept bine il socot.
Aceasta orisicand se vede
Si ca o ciuma pare-a fi.
Dar eu ma indoiesc a crede
De ea ca ne vom mantui.
Un singur mijloc am in minte,
Dar greu, si nu cred sa se poata:
Natangii toti sa prinza minte,
Dar vai! n-or prinde niciodata.
Ei vad cu ochii, nu cu mintea,
Nu stiu al lucrurilor pret:
Admira vecinic cele proaste,
Nicicand nu stiu ce este bun.
Ei vad cu ochii, nu cu gandul,
Al lucrurilor pret nu-l stiu:
Ce-i rau ci vecinic admirandu-l,
Ce este bun nicicand nu stiu.
FRAGMENTE DIN POEMUL NATURII
(de Lucretiu)
Vezi prin oras frecandu-se cela si iar la palatu-i
Vine degrab, desi de urat fugise de dansul.
Mai indemana de loc nu se simte aici ori aiurea.
Vezi-l manand telegarii; la tara alearga c-o graba,
Parca goneste cu zor sa stinga vro casa aprinsa,
Dar abia da de pragul vilei de tara si casca.
Greu se intinde pe somn, ori cauta alte petreceri,
Ori, dorit de oras, se-ntoarce sa-l treiere iarasi.
FRAGMENTE
(din Horatiu)
Mi-am zidit monument decat acel de fier
Mult mai trainic si nalt ca piramizi ceresti;
Ploaia nu-l va manca, nici aquilonul slab,
Nici al anilor sir, vremile cari fug.
Nu de tot voi muri, partea mai buna a mea
Va scapa de mormant...
* * *
Pietre scumpe, marmura, fildes, icoane si statui,
Bani, vesminte vapsite-n getulica purpura - multi sunt
Ce nu le au? Iar unii nici grija nu duc sa le aiba.
DIN ILIADA
(Homer)
Canta-ne, zana, a lui Ahil Peleidul manie,
Carea cumplita facu aheilor jale nespusa,
Suflete mii viteze de fii de eroi in Aii
Au trimis, pe ei insii de prada la cani lasandu-i
Si la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus vointa
Din acea zi cand cearta facu dezbinare amara
Intre mult divinul Achil si fiul lui Atreu,
Agamemnon, al neamului tot si al regilor rege.
Care din zei atata al dezbinului foc intre dansii?
Fiul Latonei si al lui Zeus, manios pe rege,
El a trimis pierzatoare boli si moarte prin gloate,
Pentru ca Atreidul mustrase pe preotul Chrise
Cand acesta veni la Achaici mandre corabii
Ca sa-si rascumpere fiic-aducand pretioasele daruri
Si cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon
Incunjura toiagul de aur. Tare ruga el
Si pre achei, dar mai cu seama pe cei doi
Frati Atreizi, ce erau capetenii ai limbilor toate.
DIN ODISSEIA
(Homer)
Spune-ne, muza divina, de mult iscusitul barbat, ce
Lung rataci dupa ce-au daramat Troada cea sfanta.
Multe cetati de oameni vazu si datini deprinse,
Multe-n inima lui suparari pe mare avut-au,
Chibzuind pentru sufletul lui, alor sai inturnare.
Dar pe tovarasi el nu mantui cu toat-a lui grija.
Singuri ei gatira peirea prin faradelege,
Caci, nebuni, ei boii-au taiet luminosului fiu al
Lui Hyperion, incat le lua a-ntoarcerii ziua -
De-aste vorbeste-ne asemeni putin, a Cronidului fiica.
Toti ceilalti precat de peire-au scapat, pre acasa
Ei erau, mantuiti de razboaie si de-apele marii.
Numai pre el, doritul de patrie si de sotie
Nimfa mareata-l oprea, minunata zana Calipso-n
Pestera cea boltita, ravnind de barbat ca sa-l aiba.
In rotitoarea plinire de vremuri trecut-au un an azi,
De cand zeii-ntoarcerea-n tara ii randuise
In Itaka si tot de nevoie el mantuit nu-i
La iubitii lui. Toti zeii-l plang. Poseidaon
Singur tine manie intr-una el lui Odisseus,
Celui de-o sama cu zeii, nainte de-a-ajunge in tara-i.
GERMANU-I FOARTE TACTICOS
(Hoffmann von Fallersleben)
Neamtul cerceteaza lucrul tacticos, pe dos, pe fata.
La surtuc de are pata el chemia o invata.
Ani intregi mereu citeste spre a sti cum se cuvine,
Cu ce chip, din cit si lana iese petele mai bine.
Dar cand stie toate celea - cu ce scop le stie toate? -
Cand surtucul cu pricina e o zdreanta fara coate!
FOAIA VESTEDA
(dupa N. Lenau)
Vantu-o foaie vestejita
Mi-au adus miscand fereasta -
Este moartea ce-mi trimite
Fara plic scisoarea-aceasta.
Voi pastra-o, voi intinde-o
Intre foile acele,
Ce le am din alte timpuri
De la mana dragei mele.
Cum copacu-si uita foaia
Ce pe vant mi-a fost trimisa,
Astfel ea uitat-au poate
Aste foi de dansa scrise.
Vorbele iubirii moarte
Vinovate-mi stau de fata,
Dovedite de minciuna
Cer sa sting a lor viata.
Dulcea lor zadarnicie
Nu ma-ndur s-o pun pe foc,
Desi-mi stau atat de triste
Ca nu pot muri pe loc.
Voi pastra intreg amarul
Si norocul astor foi,
In durerea vechii peirderi
Recitindu-ma-napoi;
Numai vestea bland-a mortii,
Foaia trista le-am adaos:
Moartea vindec-orice rana,
Dand la patime repaos.
STAI DEASUPRA-MI
(N. Lenau)
Stai deasupra-mi, ochi de intuneric,
Cu putere ma patrunde-acu -
Serioasa, blanda, visatoare,
Neadancit de dulce, noapte, tu!
Cu-al intunecimii tale farmec
Risipeste ceata lumii reci,
Sa te simt plutind deasupra vietii-mi,
Singuratic, tu, in veci de veci.
UN OM DE STAT
(Wernicke)
Un om de stat, ce multe iti promite,
Sa nu-i arati ca tu nu-i dai credinta,
Ci-i multameste cu-nchinari smerite.
Ca sa nu-si dea prea mult silinta,
Te fa ca crezi orice el o sa-ti zica.
Ajuta-l insuti tu, ca sa te minta:
Destul folos, daca macar nu-ti strica.
SATUL DE LUCRU...
(dupa Shakespeare, Sonete, XXVII)
Satul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumet se face
Si pe cand trupul doarme-ntins in pace,
Pe-a tale urme l-au impins pacatul.
E noapte neagra-n ochii-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede - genele holbate;
Ca si un orb ma simt in intuneric
Si totusi inaintea-mi zi se face.
E chipul tau, lumina necrezuta
De frumuseti, de taina, curatie,
Ce noptii reci lucire-i imprumuta.
Din cauza ta, balaia mea sotie,
Cat ziulica trupu-odihna n-are,
Iar noaptea sufletul in cale pleaca.
VIATA
(Thomas Hood)
Cand aud vreodata un rotund egumen,
Cu foalele-ncinse si obrazul rumen,
Povestind ca viata e calea durerii
Si ca pocainta urmeaza placerii -
Ma intreb: "Acesta poate ca sa stie
Cum este viata, cum cata sa fie?"
Noaptea scanteiaza cu-a ei mii de stele,
Varsa raze slabe pasurilor mele,
Ulicioara-i stramta si din ziduri vechi,
Vorbe, ras si planset suna in urechi;
Glasuri ratacite trec prin geamuri sparte
Si prin usi inchise, prin zidiri desarte.
Colo, langa lampa, intr-un mic ietac,
Vezi o fata care pune ata-n ac;
Fata ei e slaba de-o paloare cruda,
Ochii ei sunt turburi, pleoapele asuda,
Degetele repezi poarta acul fin;
Ea isi coase ochii intr-un tort de in;
Vanata-i e buza, lipsita de sange,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plange.
La ce oare dansa s-a nascut pe lume,
O sarmana frunza pe oceanu-n spume,
O sarmana umbra, orfana si slaba,
De care-n multime nimenea nu-ntreaba?
Din zori pana-n noaptea neagra si tarzie
O vezi printr-o alba perdea stravezie
Cum mereu lucreaza... s-abia pane goala,
Frig si insomnie, lacrime si boala.
Tot ce-n asta lume mai poate pricepe
E ca de-nceteaza lucrul, foamea-ncepe.
Negustoru-si pune panzele nainte,
Lucrul scump si harnic unor ceasuri sfinte.
El are briliante pe degete groase
Din noptile celor care panza-i coase;
Desface ducesei, c-o galanta graba,
In cusut in lacrimi de o mana slaba:
Panze moi in care se tesura zile,
Vederea si somnul sarmanei copile,
Albe ca zapada ce cade in fulgi;
Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.
Cand iti trec prin minte acestea, copila,
Te uiti in oglinda si iti plangi de mila;
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o tii bine minte
Pe nefericita, dulce si cuminte,
Fara nici un reazem, care nu asteapta
Decat moartea care singura e dreapta...
In aceasta viata de mizerii plina,
Singura-i amica este o albina,
Ratacita - ce stii cum - in strada veche.
Glasul ii patrunse la a ei ureche;
Deschizand fereasta, sa intre o lasa
Intre flori sa doarma si sa-i stea in casa.
Se iubira cele doua proletare:
O insecta-umana, una zburatoare.
Fata stand pe ganduri, vesela albina
Cu galanterie de buze-i s-anina,
Ca si cand i-ar zice: "Au nu stii tu oare
Cum ca a ta gura-i cea mai dulce floare?
Caci tu esti frumoasa, chiar ca si o sfanta,
Ochiul tau cel dulce si umbrit ma-ncanta".
* * *
Int-o zi, copila moare: se-ntelege,
Moartea numai stie manile sa lege.
In sicriu au pus-o. Fata ei cea trasa
Era adancita, insa tot frumoasa.
I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in!
Fereasta-i deschisa: primavara plina
Patrunde printr-insa; dar biata albina
In camp nu mai fuge, ci-mprejur se poarta,
Incunjura capul si gurita moarta;
Ea zboara aproape si tot mai aproape,
Si vrea cu amica-i deodata s-o-ngroape...
Deci cand se intampla s-aud vreun egumen
Cu foalele-ncinse si obrazul rumen,
Povestind ca viata e calea durerii
Si ca pocainta urmeaza placerii,
Ma intreb: "Acesta poate ca sa stie
Cum este viata, cum cata sa fie?"
CALUL TROIAN
(dupa Vergiliu, Eneida)
Si ascultand asa fel de-al unora indemn,
Bagara in cetate pe calul cel de lemn
S-apoi pe veselie, pe chef se asternura
Pan? ce in miezul noptii pe totii somnu-i fura...
Din calul acel mare elinii se coboara,
Cu paza ei prin uliti in panda se strecoara;
Cum vad ca mic si mare cazuse-n somn ca morti,
Ei gatuie strajerii, ce stau lungiti la porti
S-aprind faclii in noapte pe-a zidurilor creste.
Din Tenedos vazura luminile aceste
Si-mplatosati cum fura, armati cu lanci si sabii,
S-apropie de tarmuri pe negrele corabii.
Cand peste lumea toata domnea a noptii slava
Ei prea cu molcomisul si fara de galceava
Intrara in cetate... oricare repezi
Si incepur-in totii a da si a snopi.
Taiau batrani si tineri, din mic pana la mare,
Ostasi in floarea varstei si tinere fecioare...
Si[-s] chiote, blesteme din inima, rarunchi.
Prin portile cetatii curgeau pan-in genunchi
Siroaiele de sange... pe pruncii cei de tata
Ii aruncau in flacari, sa nu ramaie vita
Si urma de Troada... Si dand in visterie
Gramezile de aur rapeau cu lacomie.
Trei zile pustiira cetatea si olatul
Impland cu jale tara lui Priam imparatul.
Cand oamenii[-s] gramada ucisi in orice loc,
Elinii atunci dedera cetatii mandre foc
De rasarea din ziduri o mare de jeratec
Rosind bolta intreaga si crugul singuratec.
Ard turnurile-n vanturi - de vaietele mumii
Nu se vedea de flacari nici marginile lumii.
DONEC ERIS FELIX...
(Ovidiu, Tristia, I, 9, 5-6)
Pana vei fi fericit numara-vei amici o multime,
Cum se vor intuneca vremile - singur ramai!
CATRE SCLAV
(Horatiu, Ode, I, 38)
Lux persan urai, baiete, si nu voi
Cu fasii de tei ca sa legi cununa-mi,
Nu cata-n zadar sa descoperi unde-i
Ultima roza!
Simplul mirt cu flori sa nu-l mai adaogi...
Nu te-ar prinde rau pe tine, paharnic,
Si nici mie rau nu-mi sade cand beau la
Umbra de vita.
CATRE MERCUR
(Horatiu, Ode, III, 11)
O, Mercur, a carui poveti deprins-au
Amphion, urnind dupa cantecu-i pietre,
Si tu lira, care-n cald avant din sapte
Coarde suna-vei,
Templelor, ospetelor mari amica -
Nu c-altadata, fara de grai - o, spune-mi
Cantul carui nenduplecata Lyde-i
Plece urechea.
Ea ca manza tretina-n camp se joaca,
S-o atingi chiar nengaduind. Nu stie
Rostul nuntii; cruda ramane pentru-a
Sotului patemi.
Tigri dupa tine se iau si codri,
Raul care fuge spumand opri-l-ai,
Alintandu-l, fere-ndarat portarul
Orcului groaznic,
Cerber ce cu sute de serpi in crestet,
Ca s-al furiilor, esaleaza ciuma
Pe cand spume fac si venin tustrele
Limbile gurii.
Chiar Ixion, Tytios chiar in sila
Au zambit, desarta ramas-au urna,
A lui Danau fiici auzind cantarea-ti
Fermecatoare.
Lyde-asculta crimele-acelor fiice,
Caci pedeapsa lor e sa umple vasul,
Ce de-a pururi fara de fund se scurge -
Soarta-ndelunga
Urmareste crimele mari in iad chiar;
Caci pacat mai nelegiuit putea-s-ar
Decat moarte sotilor lor cu aspru
Fier sa le deie?
Una numai, demna de-a nuntii facla,
Viclen? frumos pe cumplitu-i tata,
Stralucind vestita de-atunci prin secoli,
Nobila fiica!
- Scoli - ea zise, tanarul sot trezindu-si -
Scoli sa nu-ti dea somnul de veci de unde
N-astepti. Fugi de socru-tau, de surori ce,
Fara de lege,
Ca leoaice cari surprind juncanii,
Mirii lor ucid... numai eu mai blanda
Nici in tine dau, nici voi a te tine-n
Negrele ziduri...
M-o-ncarca parintele meu cu lanturi
Pentru ca-ndurare avui de un biet om
Sau pe un vas trimite-ma-va departe-n
Campii numidici.
Fugi oriunde ochii te duc ori vantul
Pana-i noapte, pana vegheaza Venus,
Mergi cu bine. Tine-ma minte... sapa-un
Vers pe mormantu-mi.
CATRE BULLATIUS
(Horatiu, Epistole, I, 11)
Cum ti se pare, Bullatiu, Chio, falnicul Lesbos,
Samosul cel elegant, Sardes, cetatea lui Croesus,
Smyrna ori Colophon? Mai mari, mai mici decat faima?
Ori sunt nimic alaturi cu campul lui Mart si cu Tibrul?
Au preferi vrun oras din cele-nchinate prin Attal?
Ori de uratul marii si-a drumului Lebedu-l lauzi?
"Lebedul? Stii tu ce e",-mi raspunzi? Mai pustiu decat Gabii,
Mai stramt decat Fidenii; si totusi aicea viata-mi
Voi s-o petrec, uitat de ai mei, uitandu-i pre dansii,
Dintr-un mal departat privind la Neptun turburatul.
Oare acel ce la Roma din Capua pleaca pe ploaie,
Plin de noroi, pentru-asta viata-i in han va petrece-o?
Oare cel degerat lauda-va cuptorul si baia
Ca pe lucruri ce singure dau fericire vietii?
Pentru ca austrul puternic te bantuie, vinde-vei oare
Vasul in care-ai plecat, dincolo de valul Egeic?
Pentru-un om asezat Rhodos, Mitilene frumoasa
Par ca panura grea in arsita, par ca si haina
Cea de camp in timp vicolos, ori ca baia in Tibru
Iarna, ori ca un foc pe vatra-n luna lui august.
Deci din Roma se cade, soarta fiind cu priinta,
Sa fericesti departatele Samos, Chio si Rhodos.
Ia dar multumitor in mani fericitele ore
Cari un zeu ti le da: n-amana cele bune pe alt an
Si te vei sti traind fericit oriunde in lume.
Grijile noastre fug de cuvinte si-ntelepciune,
Nu de un loc ce rasare domnind peste apele marii.
Cerul deasupra schimbi, nu sufletul, marea trecand-o.
Otiul fara de-astampar ne zbuciuma. Dusi de corabii
Si de trasuri, cautand bun trai. Ce cauti aici e;
E-n Ulubrae chiar, de pastrezi in inima cumpat.