Fiica gingasa de rege, cand in haina ta bogata
Treci in faeton de gala si te mladii zambitoare,
Cum din frunzele-nfoiate rade proaspata o floare,
Toata lumea ce te vede e de tine-nseninata.
Zbori cu sase cai ca vantul si rasai ca Aurora.
Cu caciulele in mana si cu gurile cascate,
Oamenii saluta-n cale pamanteasca zeitate.
Tu te-nchini. Te simti nascuta spre norocul tuturora.
Dar deodata in multime tu fixezi ochiul tau mare.
De o umbra-nfiorata e gandirea ta cuprinsa...
O femeie de pe strada si-a-naltat privirea-i stinsa
Inspre tine... fara ura, far-amor, fara pasare.
Tu? Unde te-apropii codrul se preface in gradina,
Intristarea-n bucurie, bucuria-n fericire...
Secolii coroanei tale cu regala stralucire
Pot sa scoata grau din pietre si palate din ruina.
Ea? nascuta-ntr-o camara in mizerie obscura,
N-auzi nici glas de muma, nici a preotilor psalme...
S-a trezit cu comediantii cum juca batand din palme,
Pe-a pierzarii cai parintii o-ndreptara s-o vandura.
Ea? De-o intra in templu, sub negre boltituri
Al mortii spirit doara il simte in tacere,
Caci nu-ntelege blandul cuvant de mangaiere
Din paginile unse a sfintelor scripturi.
Ce-nseamna-acele candeli ce ard in orice colt
Sub chipuri mohorate cu-adanci si slabe fete?
Ce-nseamn-acea cantare patrunsa de blandete,
Ce imple tanguioasa puternicile bolti?
Rugamu-ne-ndurarilor,
Luceafarului marilor!
Din valul ce ne bantuie
Inalta-ne, ne mantuie!
Privirea adorata
Asupra-ne coboara,
O, maica prea-curata
Si pururea fecioara,
Marie!
Rapita de duiosul organelor avant,
Pe cartea cea de ruga alunec-a ta dreapta,
Iar ochii tai cei umezi la ceruri se indreapta.
Ea?... cade in multime cu fata la pamant.
* * *
De-ai muri, copil de rege de-ale florilor miroasa,
Ca de marmura un inger sub boltirile inalte,
Pe un catafalc depusa - un popor ar plange-ncalte,
Dupa sufletul tau dulce, dupa sfanta cea frumoasa.
Ea? Daca va cadea moarta intr-o noapte de betie
Prin ciocnire de pahare si prin danturi desfranate...
Vre un cioclu de pe uliti va-ncarca-o-atunci in spate,
Dara nici in moarte insasi liniste nu va sa-i fie.
Nu. Nici maiestatea mortii nu sfinteste pe sarac...
Caci scheletu-acela care a purtat ast-avutie
De amar si de durere, preparat de-anatomie,
Va face-un pedant dintr-insul... Iar in urma, intr-un sac,
Va fi aruncat in groapa cea comuna. O scanteie
Ce-a pierit fara de urma. Si cu toate astea-i semeni
Ca si lacrima cu roua. Parc-ati fi surori de gemeni:
Doua vieti in doua inimi, si o singura femeie.