In poiata tainuita ca-n umbroasa zahastrie
Traia puica cea motata cu penetul de omat;
Nu-i cucos in toat-ograda, ce de-iubire capiet
S-urmareasca insolenter inocenta ei junie.
Ce cocheta e copila, cu ce gratie ea imbla?
Si ce stele zugraveste in nisip cu dulcea-i laba -
O gaina virtuoasa, o gaina prea de treaba
Cu evlavie ea cata fire de-orz si coji de jimbla.
Dara cine sa admire a ei nuri si tinereta?
Boul chior, ce vede numai jumet? din a lui paie?
Ah! In inima-i fecioara simte-o tainica vapaie
Pentru cucurigul dulce din cantari de dimineata.
Pierde gustul de mancare, scormoleste, de ti-i mila,
In pamant ca sa gaseasca chipul cel dorit intruna
Sau se primbla visatoare, noaptea cautand in luna
A lui umbra luminoasa - melancolica copila!
O gaina-mbatranita, venerabila matroana,
Ce de mult e schivnicita de lumesti desertaciuni,
Ea ii spune-ale ei taine, ca la raza-ntelepciunei
Sa gaseasca mangaiere pentru-a gandurilor goana.
Iar calugarita veche, ce de mult era iertata,
Ce de mult se dizvatase de placerile d-iubire,
Ea cu limba ascutita cleveteste-ntreaga fire -
Contra demoralizarei propovaduie-nfocata.
- Ah - ii zise mititica - nu privesti la randunele,
Cum din cuib scot puii capul, se cuteaza pe ulucuri
Si apoi la miezul noptii ii aud facand buclucuri,
Sarutandu-se cu ciocul, dragostindu-se-ntre ele.
- Soarte-avem nefericita - ii raspunse-atunci batrana:
Nu-i gaina randunica, randunoiul nu-i cucos.
Necredinta lor stiuta-i; aspri, rai, tiranicosi,
Ei trezesc viata-n inimi si apoi o invenina.
Numai flori-s fericite, caci pe ?ceeasi trupina
E pistilul feciorelnic si staminul barbatesc;
Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun si se iubesc,
Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgina.
Dar cucosul - ce netrebnic! nestatornic! - este drept:
Cand el sulita iubirei in adancu-ti suflet baga,
Te simti dusa chiar in ceruri - uiti pe-o clipa lumea-ntreaga,
Dar pe urma gelozia sfarma inima-ti din piept.
Caci pe urma el te lasa, trista, slaba, vaduvita.
Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe oua;
Mori de sete si de foame, nici un sambure de roua,
Nici priviri de-amor n-arunca la sarmana eremita.
Ci mai bine nu mai intre in gandirea ta virgina
Visele inselatoare de iubire si placere -
Vin? sa-nveti intelepciunea, a naturii-adanci mistere
Si a stelelor mari drumuri, ce viitorul il lumina.
Cum vorbeau intelepteste, ce s-auda si sa vada?
Dupa gard strain cucosul se preimbla-ncet turceste.
Puicei-i trece-ndata pofta de-a vorbi filosofeste,
Ea asculta cu iubire cucoseasca serenada.
Ah, amorul ii patrunde prin ureche; -n van batrana
O ciupeste-n cap cu ciuda, vrea s-o tie de aripa;
Ea se smulge si alearga tremuranda inr-o clipa,
Printre gard priveste dulce l-aratarea lui pagana.
Iar batrana cruce-si face cu-a ei laba si gandeste:
"Tinereta, tinereta!" si oftand intra-n poiata;
Aparata de-ntuneric ipocrita cea sirata
Pe un pui nevrasnic inca alterata-l pricajeste.
Unde este invatatul cu talent fonognomonic
Sa compuie un compendiu despre blandele impresii,
Ce un sunet numa-l naste in simtirile miresei,
Cum un cucurigu poate fi adanc, duios, demonic?!
Ce simtiri eroici, mandre, reprezinta cucurigul,
Cat curagi - ce osebire de-al gainei cotcodac;
Ce frumos ii sade creasta ca un rosu comanac.
De dorinta se-nfierbanta, de amor o trece frigul!
Si maximele batranei pe-o ureche toate-i iese,
Cum intrara pe cealalta. Sfatuiri contra iubirei
O-nvatara ce-i iubirea. Stie-atat ca c-o privire
Galisa poate sa prinda pe pasaua ce-si alese.
S-astfel ea facand la planuri se-nvarteste prin ograda
Si trezeste-n bucuria-i, din gandire somnoroasa,
Pe-un clapon, mahnit calugar, cu-aratare pantecoasa,
Fara creasta de mandrie, fara glas si fara coada.
Si, facand un paa! angelic, il intreaba de nu-i frate,
De nu-i var cu Don Juanul ce canta de gard dinc?lo.
Dar monahul cel sinistru zise tragic: - O! Apollo
Ma fereasca sa fiu ruda cu-aste firi intunecate.
Nu! pe mine preuteasa zeitatii pamantene
Langa focul cel de jertfa, pe altar de caramida,
M-a lipsit de demnitatea de cucos - ca sa-mi surada
In a mea lipsa de patimi a lui Plato fenomene.
Cu privirea mea cea casta, de-nteres ne-nfluintata,
Vad in lume si in lucruri numai samburul si-ideea;
Prototipu-l vad in toate, si cu-a geniului scanteie
Vad cucosul lui Mohamet cu-aratare luminata.
In sublime revelatii a misterului etern,
Multamesc vestalei groase ce-mi crea aceasta soarta;
Dumnezei or s-ospateze umbra mea cand va fi moarta,
Inchin viata-mi cugetarei - un Pitagoras modern!
El reintra in chilie, iar puicuta sta pe ganduri.
Si mereu prin minte-i imbla demnitatea de cucos:
"Ce-i lipseste lui Chirila, ce au verii lui fierosi
Si el n-are?" Astfel dansa meditand imbla pe scanduri.
Dar ii bate inimioara. Ea la gard se duce iarasi,
Sa priveasca iar la idol, cu-a lui pas de maiestate,
Creasta rosa, pieptu-n care inima barbata bate.
Cum ar vrea ea ca sa-l aiba de-al juniei ei tovaras!
Cum se teme ea acuma!... El o vede s-o saluta.
Ochii-i ard si el ii spune maguliri cavaleresti.
"Nu! - el zice in ton liric - pentru flacare ceresti
Nu exista ingradire, cat de nalta e trecuta".
Vrea sa zboare; dar Sibylla cu a maturei magie,
Ea, ce poarta grija scumpa pe-al vestalelor palat,
Il loveste si alunga cavaleru-naripat...
Si in urma lui puicuta se uita cu nebunie.
Suferintele lui Werther se urmeaza-n pieptu-i toate,
Desi nu ca el eroic vrea cucosul sa s-ucida;
El iubeste - ea socoate cum portita sa-i deschida,
Dar rusinea-i virginala de la scopu-i o abate.
"Nu, nu! Ca din intamplare, ca dinc?lo ratacita,
Sa ma afle cumva noaptea si sa-mi caute chichita".
Si cand luna imple noaptea, trist, ea urca o capita,
Sare gardul si timida lin paseste indragita...
Ramaneti cu bine toate a copilariei soate,
Caci instincte tainuite au invins in ea fecioara.
"Ce-am sa pierd?, gandeste dansa, tot imi spun de o comoara
De pazit grea, ce odata trebuie s-o pierzi in viata".
Dar deodata el s-arata - rusinoasa vrea sa zboare,
El alearga dupa dansa - cum ar vrea si cum n-ar vrea;
Cum ii place sa se lase prinsa. Sub aripa-i grea,
Ea se simte fericita, desi-afecta suparare.
- Vrei sa fugi?, suspina dansul, ma urasti atat de tare?
- Te urasc! surade dansa cu-inocenta siretie,
Cum sa nu te-urasc, tirane, cand tu vrei sa-mi faci rau mie?
El jura ca nu, si cere botisor de impacare.
Cum sa nu-i dea? Poate dansa sa refuze-o rugaciune,
Spusa cu delicateta si poetic-formulata?
S-ar cadea ca sa reziste? Sade bine? Infocata,
Fericita e ca pierde ce-ndoieste pretu-iubirei.
Ceru-ntinde sus senina-i panzarie de azur,
Ca cusuta e cu stele tremurand de-aurul lor grele.
Cand o-acopar a lui aripi, cand il simte pe-a ei sele,
Inocenta-i sangereaza, i se-ntuneca-mprejur.
Tine mult aceasta dulce, amoroasa nerozie.
Al ei suflet se topeste de-ntunericul molatec,
Simte pare c-o patrunde un piron ros de jeratec
Ce-o omoara s-o turbeaza, o-ndelira si-o sfasie.
Ochisorii si-i inchise, ca topita sta acuma
Si in vocea ei muiata pipaieste nenteles.
El o mangaie, o-ncredinta ca de cer a fost trimes
Si menit ca s-o iubeasca si sa-i joace dulcea gluma.
- Tu!, ea zise, ce frumos esti, rege-al lumei de gaine.
Eu te iert! amoru-ti dulce ca si miros de garofa.
Si ca-n vechile tragedii el raspunde-n antistrofa:
- Tu esti Venus in poiata, ochii tai - ceresti lumine.
Din istoria puicutei asta-i partea cea intaie,
Asta e icoana scumpa-a saptamanelor de miere;
"Poezia-i intervalu-ntre placere si placere" -
Optimist filosofeaza cu cucosul, ce-o tamaie.
Dar curand al ei caracter si simtirea ei naiva
Se schimba-n cochetarie. Cucoseii cei mai tineri
Implu curtea stralucita a motatei noastre Vineri
Si la glasul lor subtire ea s-arata milostiva.
Al gainariei-Adonis, cu privirile-ndraznete,
Petit-crev? blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe,
Obiectiv cronicei zilei a gainelor monahe,
Pe tipic ii face curte - Lovelace de la cotete.
Cu placere ea admite curtea junelui sagalnic.
Orice-obraznicie, ruga, ea ii trece cu vedere,
Ca-n sultanul vechi sa-escite gelozie si durere -
Vai! de unde poate crede un sfarsit atat de jalnic!
Caci sultanul, care-o crede cum ca e necredincioasa,
Tanarului Cicisbeo el acum cata pricina.
Cu curagi el se ridica, creasta-i rosa se-nvenina
Si lugubru el ii zice: - Fugi sau mori tu, ticaloase!
Fat-Frumos gatu-si indoaie indarat si ii raspunde:
- Nu m-atinge-a ta insulta, tu, de-origina plebeu -
Diferinta prea e mare, cine esti? si cine-s eu?
Eu petrec si eu fac curte cui voiesc si orisiunde.
- Te-oi sili sa lupti cu mine! iritat striga sultanul
Isi zburli penele-n ceafa si cu furie s-arunca,
Lupta crunt, pe cand deoparte sta nefericita prunca,
Urzitoarea Iliadei, ce isi plange Don Juanul.
Se trantesc, se rup cu ciocul si mananca tavaleala -
Obosesc. Se naste-acuma pe-o minuta armistit.
Dar curand se-ncaier iarasi. Don Juanul cel pestrit
Cade-n sange si sultanul trambita pe el cu fala.
Iara dona nu tradeaza ce-n simtire-i se petrece,
Nu tradeaza de-i durere, voiosie, nepasare -
Poate vru sa deie pretul partii cei invingatoare
Si de-aceea ramasese ca si marmura de rece.
Ci profetic se arata preoteasa culinara -
Ia pe mort in poala-i sacra, de-a lui haina il despoaie;
Ea il spala-n apa sfanta, si in scumpe maruntaie
Pun miresme felurite pentru jertfa mortuara.
?N-invartiri misterioase peste focul vetrei sfinte,
Ea-l intoarce, curatindu-l de lumestile-i pacate.
Palamarul ce slujeste pamanteasca zeitate
In Olymp il ia si-l duce, jertfa zeilor fierbinte.
Si in rasuri nesfarsite, artificia de glume,
In vorbiri spirituale, observatii invatate,
Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate,
In divina nepasare, ei stau jertfa s-o consume.
Vai, de ce nu tine nimeni o oratie funebra
Si nu-ntoana-un De profundis pentru soarta-i mucenica!
Peste-a raclei portelane nici o lacrima nu pica.
Inima zeilor lumei, de ingrata, e celebra.
Ori n-au fost eroi in lume, intelepti si virtuosi -
Unii-n lupte pentru bine a lor sange si-l varsara,
Ceilalti langa lampa alba santa viata-si consumara
Sa-i lumine - ca sa aiba soarta bietului cucos?
Oare el nu are-asemeni soarta oricarei fiinte?
Suferintele uneia bucurii ii sunt altora;
Viata multora se stinge spre-a hrani viata mult?ra
Si mancarea reciproca e-a istoriei fiinta.
Bietul rac! De viu l-arunca ca sa fiarba-n vinul cald.
Cate sufere? - ce-i pasa celui care nu e rac!
Ce ii pasa pasaruicei ce munceste pe-un gandac
Sau paingenul, ce suge capul mustei de smarald.
Pasaruica ia in sine simtul, gandul dintr-un greier
Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet ?navuteste...
Si cucosul care moare naste-n cel ce-l mistuieste,
Cine stii ce simt in suflet, cine stii ce gand in creier.
Dar sultanul spre durerea puiculitei lui naive,
Ce-omori-n duel pe-un tanar de-o sperant-atat de mare,
La racoare-i pus sarmanul, ca sa cugete-n mustrare
L-ale codicei penale paragrafe respective.
Deci puicuta vaduvita singuric-acum ramane.
?N-inceput isi plange soarta si parea nemangaiata;
Dar curand cucosi mai tineri implu partea neocupata
A duioasei inimioare de amor si jale pline.
Ea invata ca sa uite. Ca marquiza de Chatelet,
Care pe Voltaire batranu-nlocui cu Saint-Lambert.
Pentru inima-i vicleana cucoseii nu se cert,
Caci din tanar in mai tanar ?n-academia-i ii i?.
In curand ea pierde-n curte tot al noutatii farmec.
Nu-i cucos ce nu-i luase tot ce-o puica poate da,
In curand alte gaine al ei nimb l-intuneca,
Cum odata-l intrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.
In zadar li imputeaza a lor ganduri senzuale.
"De - raspunde cu-ironie unul din amantii fosti -
Inima-mi intreag-a ta e - dar ce vrei - noi suntem prosti,
Simtul imbla dup-o carne mai tanara si mai moale".
In curand cade pe ganduri, deveni curand bigota;
Cum se-ntampla, din Phrinee deveni calugarita.
Limba-i imbla, ascutita ca la vechea-i protectrita -
Poiata afuriseste si ograda poliglota.
Si atunci gainareasa de caderea-i se indura:
Desparti gainarimea cu viata imorala
De chilia solitara a puicutei, ce isi spala
A trecutului pacate prin asceza cea obscura.
Ea cata societatea parintelului Chirila,
A claponului lugubru cu humorul lui de bute;
El iubeste-n ea ideea frumusetei cei trecute,
In matroana desflorita vede inca pe copila.
Ea vedea in inteleptul cu-aratare reverenda
Prototipul cucosimei, pe-al cucosilor cucos,
Cand cu flori de-oratorie si cu ochi bisericosi,
Adancit platonizeaza in tirada somnolenta
Astfel dar fin? si dansa drumul sortii pamantene:
Arde lumanarea vietii pana la un capitel.
Si acum la batranete, sa-l uzeze si pe el,
Ea drept candela l-aprinde fiintei suprapamantene.
Untdelemnu-n sant-pretinsa vatra a bigoteriei
E acelasi ce-n amoruri pamantene-a licurit;
Duhul sfant in chip de porumb nu din cer s-a pogorat,
Ci mai jos de brau l-avuse Iosif si l-a dat Mariei.
Iara voi, ce-n nopti cand luna peste varfuri de copaci
Ca un scut de-argint rasare, implind lungile alee
C-umbre negre si dungi albe - urmariti pe vro femeie,
Suppusand sub a ei poale mult mai mult decat doi craci;
Voi, ce-uniti tot universul in zambirea mintii scurte,
Ce catati gandiri de inger ?n-ochii mari cari va par
Doua nopti insprancenate, - vie-va-n minte macar
Cum ca demonul din ochii-i e acelasi de sub burta.
Ah, ganditi o clipa numai la sulita cu varf ros
Si la rana ce o face, sangele-inocent ce-l varsa -
Ca sa vezi cate iluzii minte inima cea arsa,
Pe cand do?a e-o gaina si seniorul un cucos.
Deci dara, boieri de cinste, ca-mi facui tot boierescu
Mai cu rime, mai cu vorbe, cand de sama, cand de claca;
Am ajuns la deciu - ma scarpin - inchid cartea mea posaca
Si cu multa plecaciune vi se-nchina
- Minunescu.