Cum universu-n stele iubeste noaptea clara,
Cu toate-a mele ganduri astfel eu te-am iubit,
Cand am plecat eu fruntea cu-a gandului povara
Pe sanu-ti sa se-nchida, de lume ostenit.
Simtii atunci puternic cum lumea toata-n mine
Se misca, cum se-ndoaie a marii ape-ntregi
Si-n fruntea mea, oglinda a lumilor senine,
Aveam gandiri de preot si-aveam puteri de regi.
Dar ca pe-un mar cu vierme mi-ai omorat simtirea
In goana lumei oarbe, pe strada in noroi.
De-atunci ma-ntreb cum oare de m-a-nselat privirea,
Cum s-a putut ca-n lumea asta sa ne iubim... noi?
Astazi inima-mi este o radacin-uscata,
Gandirea mea o toamna ca gandul unui mort,
Sunt ca un imperator cu fruntea devastata:
De mult nu stiu nimica de-imperiul ce-l port.