In vremi de mult trecute, cand stelele din ceriuri
Erau copile albe cu parul blond si des
Si coborand pe raza tara lor de misteruri
In marea cea albastra se cufundau ades;
Cand basmele iubite erau inc-adevaruri,
Cand gandul era paza de vis si de eres,
Era pe lumea asta o mandra-mparatie
Ce-avea popoare mandre, mandre cetati o mie.
Domnea in ea atuncea un imparat prea mare,
Batran, cu ani o suta pe fruntea lui de nea,
Si mana lui zbarcita, uscata insa tare,
A tarilor lungi frauri puternic le tinea.
Si tarile-nflorite si-ntunecata mare
La glasul lui puternic gigantic se misca.
Dar nu se mira lumea de bratu-i ce supune,
Ci de a lui adanca si dreapta-ntelepciune.
In sala cu muri netezi de-o marmora de ceara,
Pe jos covoare mandre, cu stalpi de aur blond,
Cu arcuri ce-si ridica boltirea temerara,
Cu stele ca flori rosii pe-albastrul ei plafond,
Cu arbori ce din iarna fac blanda primavara
Si-ntind umbre cu miros pe-a salei intins rond,
Acolo sta-mparatul... - boierii lui de sfat -
Pe tronu-i de-aur rosu sta mut si nemiscat.
Ca aripe de lebezi mari, albe, unduioase,
Pletele argintoase pe umerii-i cadea
Si barba lui cea lunga pe piept ii cadea deasa,
Dar ochii, stele negre, intunecati sclipea;
Sprincenele-i batrane se-ntunecau stufoase,
In mana sceptru de-aur, povara lui cea grea,
Pe fruntea lui cea ninsa de aur diadem -
Parea c-asteapta-a mortii intunecos problem.
Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoare
Pareau ca-s zile stinse pierdute in trecut,
Cu fetele lor palizi ca raza cea de soare,
Carunti, cu barbe albe pe pieptul cel tacut;
Pe frunti se gramadise a anilor ninsoare,
Pe umerii lor vremea cu pasi mari a trecut.
Ca zilele ce-s stinse, ei din trecutul lor
Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor.
Deodata imparatul din tronul lui se scoala
Ca regele pustiei din stanca de granit;
In curte oastea suna cantarea triumfala,
Poporul o aude miscandu-se ?miit.
Din muri, din stalpii netezi, stindardele de fala
Desfasurate tremur la zgomotul ivit.
Lui glasul ii tremura... dar raspicat si bland
Vorbe margaritare le-nsira tremurand.
- Vremea pe ai mei umeri s-a gramadit batrana.
Din oase si din vine a stors a vietii suc
Si slaba si uscata e-mparateasca-mi mana.
Brad invechit prin stance pe tronu-mi ma usuc,
Curand va-ntinde moartea mantaua ei cea bruna
Pe mine... Si suflarea-mi aripile-i o duc.
Cu rece-agheazma moartea fruntea mea o sfinteste
Si inima-mi batrana bataile-si rareste.
Si sufletu-mi pan? n-a-ntins imflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu intins ca si un cort,
Nainte pana corpu-mi sa cada in risipe,
Nainte de-a se rupe a vietii mele tort,
Rog cerul sa-nmulteasca hotarnicele clipe,
S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port -
Pe-a fiului meu umeri voi pune pan? traiesc
Imperiul gigantic, purpuru-mparatesc.
Dar viata are multe alunecusuri rele,
Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag
Si fraurile lumii sa i se para grele,
Din mani el sa le scape la al domniei prag;
Caci zielele-unui rege primejdii au in ele -
El poate sa aleaga-a placerilor sirag
Si-atunci devine umbra - pe mana de misei
Cad fraiele si dansii duc lumea cum vor ei.
Nainte de a pune pe brunele lui plete
Coroana mea de aur - eu voi ca sa-l incerc.
Nu voi ca sa se lase placerilor sirete
Ce strang in lant de roze a cugetarei cerc;
Nu voi ca lumea asta cu visuri sa-l imbete,
Caci cei mai multi din oameni dupa nimic alerg -
Sa vada-n cartea lumii un inteles deschis,
Caci altfel viata-i umbra si zilele sunt vis.
De-aceea inainte de-a mortii-mi santa ora
V-am adunat, pe-al vietii-mi mintos areopag.
De-acolo de-unde rauri spumoase se coboara
In umbra-ntunecoasa a codrilor de fag,
Pe muntele gigantic ce fruntea si-o strecoara
Prin nori pana la soare - traieste-un batran mag.
Cand inca eram tanar, el tot batran era:
Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.
In fruntea lui e stransa un ev de-ntepelciune,
Viata lumii toate in minte-i a-ncaput.
Trecutul... viitorul el poate-a ti le spune;
Batranu-i ca si vremea cea fara de-nceput
Si soarele din ceruri la glasu-i se supune,
Al astrilor mers vecinic urmeaza ochiu-i mut.
De-aceea voi ca dansul pe fiul meu sa-nvete
Cari carari a vietii-s desarte, cari marete.
Dar el din a lui munte in veci nu se coboara,
Caci nu vrea ca sa piarda din ochi a lumei cai,
Ca nu cumva masura, cu care el masoara,
In lipsa-i sa se schimbe... si el, intors din vai,
Silit ca sa inceapa din inceputu-i iara,
Sa nu poata s-opeasca gandirea celor rai.
Si cine-enigma vietii voieste s-o descuie,
Acela acel munte pe jos trebui sa-l suie.
Cu buclele lui negre, ce mandre stralucite!
Cu fata lui cea trasa, ce dureros de pal!
Cu ochii mari ce-si primbla privirile-i unite,
C-o frunte-n bucle-si pierde puternicu-i oval -
Astfel feciorul tanar pe cugetu-i [tintit e].
Sta rezemat de pragul auritului portal:
A tatalui sau vorba aude si se-nchina -
Un semn ca se supune masurei ce-o destina.
S-apropie cu pasuri modeste, line, rare
Si umil ingenunche pe treapta de la tron:
- Pe mane, pe cand noaptea v-aprinde blandu-i soare,
Cand clopotul va plange cu-al serei dulce ton,
Atunci eu ma voi duce, pe calul pag calare,
M-oi duce pan? la poala a muntelui Pion
S-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am sa sui,
Ca gandurilor mele aripe sa le pui.
Aripe, ca sa stie ce e desertaciunea:
Sa treaca ale lumii curs mizer si meschin,
Ca pasul vietii-mi toate sa-l duca-ntelepciunea,
Ca sigur ca calc calea vietii cea de spini,
Ca tot ce eu voi face sa fie fapte bune,
Sa n-ascult decat glasu-adevarului senin;
Si sarcina vietii-mi sa-mi fie cat de grea,
Voi sti s-urmez, parinte, cu ravna calea ta.