In creierul care ardeà, imaginea sfredelului luà niște dimensii
nemaiînchipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creșteà la infinit, și
borta devenià tot mai mare și mai mare, așà de mare în sfârșit, încât,
în cadrul ei rotund, monstrul puteà s’apară în picioare fără să se
aplece. Ceeace se petreceà în acel creier ieșià din sfera gândirii
umane: vieața se ridicase la o treaptă de exaltare din care toate se
vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporții chaotice.
… Lucrarea din afară urmează cu metodă și stăruință. Leiba a văzut acuma
de patru ori pe rând dintele răsucit de oțel pătrunzând în partea lui și
trăgându-se înapoi afară.
– Amù, adù herăstrăul… zise Gheorghe.
O limbă îngustă de herăstrău trece prin borta întâia și începe să
ronțăie în mișcări dese și regulate… Planul erà ușor de înțeles: patru
borte în patru unghiuri ale unui pătrat; între ele herăstrăul trage
liniile; în centrul pătratului s’a înfipt sfredelul mai dinainte; când
bucata va fi cu totul deslipită de trupul întreg al lemnului, se trage
afară; prin golul rămas, o mână puternică se introduce, apucă bârna, o
dă ’ntr’o parte și… _goii_ sunt la Leiba în casă.
Și acelaș sfredel, peste câteva minute, are să fie instrumentul casnei
lui Zibal și al tuturor ai lui… Doi gâzi or să țină victima răstignită
jos, și Gheorge, cu călcâiul pe pântecele ei, o să vâre încet, ca în
blana de lemn moartă, sfredelul în osul viu al pieptului, adânc, mai
adânc, până să atingă inima, pe care s’o oprească din svâcniturile-i
nebune și s’o țintuească pe loc.
O sudoare de moarte scăldă tot trupul lui Zibal; omul se ’nmuiè din
încheieturi și încet se lăsă să cază în genuchi, ca o vită ce’și pleacă,
sub lovitura din urmă, grumazul, pătrunsă că de acuma ea însăș trebuie
să se părăsească pe ea însăș.
«Da! s’o țintuească pe loc!… gândì el pierdut… da! s’o țintuească pe
loc!»
Și rămase timp cu ochii holbați pe lumina dela fereastră… Câteva momente
el stete astfel încremenit pe altă lume, dar deodată:
«Da! repetă el surâzând cu o clipire fieroasă; da! s’o țintuească pe
loc!»
Se petrecù atunci în această ființă un fenomen ciudat, o completă
răsturnare: tremurătura lui se oprì, abaterea dispărù și figura-i,
descompusă de o atât de îndelungă criză, luă o bizară seninătate.
El se ridică drept, cu siguranța unui om sănătos și puternic, care merge
la o țintă lesne de ajuns.
O linie, între cele două puncte superioare ale pătratului, erà pe
sfârșite. Leiba se apropià curios să vază jocul uneltei. Surâsul său se
caracterizà acum și mai tare. Mișcă din cap, ca și cum ar fi zis:
– Mai am încă vreme.
Herăstrăul roase cele din urmă fibre de lângă borta către care tinsese,
și începù lucrul între bortele inferioare.
«Mai sunt trei», gândì Leiba, și cu precauția celui mai încercat
vânător, intră binișor în dugheană. Căută sub tarabă, luă ceva, ieșì
înapoi cu acelaș tact, ascunzând obiectul ce’l țineà în mână, ca și cum
se temeà de indiscreția zidurilor, și se duse în vârful deștelor la
poartă.
Dar ceva grozav! lucrarea de afară s’a oprit cu desăvârșire… nu se mai
simte nimic.
«Ce-i asta?… Să fi plecat?… S’a dus?» fulgeră prin mintea omului din
năuntru. Și la această închipuire, el își mușcă buza de jos cuprins de o
nepomenită dezolare…
«Haha!» fusese o urîtă amăgire: lucrarea începe din nou, și el se pune a
o urmărì cu bătăile de inimă a celui mai cald interes. Hotărît, omul
nostru erà muncit de-o neînțeleasă dorință de a vedeà lucrul cât mai de
grabă sfârșit.
«Mai iute! gândì Leiba cu nerăbdare… mai iute!»
Acum se auzeau iar clopotele în deal.
– Mai iute, bre, ne-apucă ziua! zise un glas de afară îmboldit par’că de
voința omului din năuntru.
Lucrătorul pornì cu multă activitate. Incă puține mișcări, și toate
punctele pătratului sunt unite.
In sfârșit!
Sfredelul trage încetinel în afară bucata în patru colțuri… O mână mare
și vânjoasă intră… Până să n’atingă însă bârna pe care o caută, se aud
două răcnete, pe când Zibal înfășură cu putere căpătâiul liber al
lațului de butucul fix dela ușa gârliciului…
Lațul erà ingenios combinat: o frânghie lungă legată cu un căpătâiu de
un butuc; la o lungime potrivită, pe locul unde erà să dispară pătratul
scobit, un ochiu, pe care Leiba îl țineà deschis cu mâna stângă, în timp
ce cu mâna dreaptă țineà strâns celălalt căpătâiu. La momentul cerut,
Zibal dete drumul ochiului și, apucând repede cu amândouă mâinile
căpătâiul liber, cu o smucitură supremă trase înăuntru brațul întreg.
… Intr’o clipă operația fusese gata… Două răcnete o însoțiseră, unul de
pierzare, altul de triumf: mâna erà «țintuită pe loc».
Șe auziră apoi pași depărtându-se grabnic. Tovarășii lui Gheorghe
părăseau lui Zibal prada prinsă cu atâta isteție.
Jidanul se repezì în dugheană, luă lampa și cu o învârtitură sigură
ridică fitilul sus de tot: lumina captivă între gratii ieșì d’asupra
veselă și victorioasă, redând vieață hotărîtă formelor nebuloase din
preajmă-i.
Zibal trecù cu lampa în gang. Tâlharul gemeà greu; după încordarea
brațului se vedeà că renunțase la o inutilă sbuciumare. Mâna erà umflată
și degetele încovoiate… păreà că vrea s’apuce. Jidanul apropià de ea
lampa. – Un fior: frigurile se întorceau iar. – Aplecă lumina prea
aproape, încât, tremurând, atinse mâna tâlharului cu sticla fierbinte: o
crispație violentă a degetelor se produse urmată de un vaet surd…
La vederea acestui fenomen, Zibal tresărì… prin ochii lui scăpărase o
inspirație excentrică. Incepù să râză cu un hohot care sguduì bolta
gangului și intră repede în dugheană.
Mijià de ziuă.
Sura se deșteptă deodată… par’că auzise prin somn niște ragete
îngrozitoare… Leiba nu erà în odaie. Toate cele din ajun îi reveniră în
minte. Se petreceà ceva rău. Sărì jos din pat și făcù lumină. Patul lui
Leiba erà nedesfăcut. El nu se culcase de loc.
Unde erà?… Femeia își aruncă ochii pe fereastră: pe dealul din față se
plimba un stol de lumini mici și vioaie, care se mișcau, săltau, acì
ascunzându-se, acì ivindu-se iarăș… Ieșeau dela Inviere. Sura deschise o
leacă fereastra; atunci auzì gemete înfundate la poartă. Infiorată,
coborî iute pe scăricică. Gangul erà luminat. Ieșind pe prag, femeia fù
izbită de o grozavă priveliște.
Pe un scaun de lemn, cu coatele pe genuchi și cu barba rezemată în
mâini, stà Zibal. Ca un savant care, în amestecul unor elemente, ar
căutà să prinză un secret subtil al naturii ce de mult îi scapă și’l
necăjește, Zibal ține ochii ațintiți asupra unui lucru spânzurat, negru
și inform, sub care, pe un alt scaun, la o potrivită înălțime, arde o
făclie mare.
Zibal privește fără să clipească procesul de descompunere a mâinii ce de
sigur nu l-ar fi cruțat pe dânsul. – El n’auzise urletele de-afară ale
nenorocitului: erà acuma prea interesant ce vedeà, ca să mai și auză.
Zibal urmărise cu nesațiu toate contorsiunile, toate crispațiile stranii
ale degetelor, apoi amorțeala cuprinzându-le încet pe unul câte unul –
erau par’că labele unui gândac, care se sgârcesc și se întind, se agită
în mișcări extravagante, tare, mai încet, încet de tot și apoi
înțelenesc sub jocul unui copil crud.
Erà sfârșit. Mâna coceà și se umflà încetinel fără mișcare.
Sura dete un țipet.
– Leiba!
Zibal îi făcù semn să nu’l deranjeze… Un miros gras de carne arsă se
răspândià în gang; o fâșiitură se auzì și mici plesnituri.
– Leiba! ce e? repetă femeia.
Se făceà ziuă bine… Sura se aruncă și trase bârna. Poarta se deschise de
perete târând trupul lui Gheorghe spânzurat de brațul drept. Mulțimea
sătenilor, toți cu făcliuțele de Paște, aprinse, năvălì înăuntru.
– Ce e? ce e?
Indată înțeleseră ce fusese.
Zibal, care stătuse până acì nemișcat, se ridică grav în picioare. El
își făcù loc să treacă, dând cu liniște lumea la o parte.
– Cum a fost pricina, jidane? întrebă unul.
– Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg, merge la
Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este
_goi_… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!
Și omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte,
care știe că la un drum lung nu se pornește cu pasul pripit.